AVENTURILE LUI PROTEU - Volum de versuri de Stefan Aug. Doinas. Publicai la Editura Humanitas, Bucuresti, 1996.
Structurat pe cinci cicluri (Ipostazele, Metamorfozele, Friday Midnight's Suite. Psalmii si Elegiile), Aventurile lui Proteu configureaza un traseu existential recuperatoriu, de reconciliere cu fervoarea materiei inainte de pronuntarea silabei finale, sosite din moarte: astfel, ca artificiu de constructie, fiecare poezie a primului ciclu e "rupta" la mijloc prin introducerea unui vers-pivol, care structureaza textul in doua blocuri distincte, unul privind spre viata, si unul spre moarte, Tot ca artificiu, fiecare cuvint e structurat si el conform acestei logici psihopompe, ceea ce face ca el sa fie concomitent atil viata, cit si moarte. Rezulta, in consecinta, o ecuatie dinamica, prin care - pentru a intirzia pasul spre moarte, spre neantul pe cmc substantial il contine din chiar clipa nasterii - fiecare cuvint se vede silit sa "fuga" de sine, metamorfozindu-se in forme infinite, materializindu-se la infinit, in acest joc aproape cosmic al ingemanarii dintre abstract si material.
Asa se explica titlul volumului, ca si identificarea poetului cu celebrul Proteu: simtind "tirziul" (cum ar spune Blaga), adica moartea urcand in el insusi
("nimic nu e mai frumos decit
un castel care se surpa!", sau: "Sa simti in jur pustiul - ce cutremur!
imi musc de spaima buzele si tremur
ca frunza plopilor tara-adiere") |
, fiinta se incarca frenetic de materialitate, ca pentru a se elibera de teroarea neantului din ea insasi. Numai ca nu o poate face in intregime: in consecinta, neantul urca jilav in lucruri si cuvinte, le dizolva insidios din interior, ceea ce face ca acest Proteu de sfii sit trist de mileniu sa nu aiba nimic din figura unui invingator etern, trecind vesel din forma in forma, din metamorfoza in metamorfoza.
Pentru cei fascinati de poezia lui St. A. D. , optiunea reprezinta consecinta unei evolutii precise, consecvente. Marian Papahagi vorbea - recenzind Vinatoarea cu soim, in Tribuna, 19 sept. 1985 de intrarea poeziei lui D. intr-o faza "post-clasica", a carei esenta consta, pe scurt, din faptul ca forma nu mai este in stare sa "salveze" poezia. Altfel spus, poezia nu mai e, valeryan, forma, exercitiu cerebral, capabil - cum spusese si Mal larme odinioara - sa corecteze aleatoriul realitatii prin ridicarea ei la nivelul abstract al ideii, ci ea recade in materialitate, regasind, aproape ca pe o fatalitate, boarea fetida a destructiei, rugina contururilor roase de timp, linia aceea incerta, bolnava, care nu mai este in stare sa delimiteze forma de neant, cedind chemarii acestuia. Consecintele sint extrem de importante pe ansamblul imaginarului din Aventurile lui Proteii, un volum plin de esente fetide, de murdarie, naclaire, de fervori jilave, indiciu, pe de 0 parte, al unei metastaze generalizate, si pe de alta al unui nietzscheanism subiacent, foarte pronuntat in lirica lui D.
In faza de dupa aparitia volumului Vinatoare cu soim. "Mi-e o frica nebuna de versuri, de rezonanta lor vida" scrie poetul in partea a doua a poemului Traficantul de ireal. -
"Toate vocalele ma scirbesc: gurile lor aprige
sorb doar singe si sucuri,
Extirpa fiinta sacra din fire, alunga lucrurile
pure din involueruri.
Sarmana materie! - ce cochilie goala a
devenit! Tot alergind dupa forma,
Ea nu mai e azi decit o prapastie
mucegaita, o absenta enorma.
Doamne, stii Tu in ce s-a transformat intre
timp poetul Tau? Traficantul
De ireal a ajuns sa injecteze, in carnea
frageda a lumii Tale, neantul." |
in Jurnal de actualitati desuete, viermuiala fetida reapare ("Cometa in coliziune cu Saturn. Degringolada/ zlotului. Mucegaiuri in lumea sonetelor"), pentru ca in versetul 19 al ciclului Friday Midnight's Suite raiul insusi sa devina un Spatiu pestilential, departe de ecuatia diafana pe care o cunoastem din dogmatica:
"aici sint toate bune si frumoase
insa stiti care este situatia in cer?
ce vid cumplit (in ciuda imbulzelii)
si cite stele indopate care horcaie
in somn cu ombilicul rosu licarind
si cite drumuri ce-ntaresc ideea ca un loc ar fi mai abitir ca altul
sub norii nimbus (care numai nimburi nu-s).,.aceste stiri (care apar aici ca text
aglutinat) plutesc de lapt ca norii prin
vazduh si au un miros pestilential." |
Doua consecinte, sub aspectul sintaxei lirice, rezulta din erodarea implacabila a irealitatii abstracte care constituise, odinioara, pragul de rezistenta al scrisului lui D-, in primul rind, o puternica infuzie de grotesc pastos, dizgratios, in citeva dintre poemele primului ciclu, pe linia unei receptivitati ironice la ceea ce se ihtimpla in jur: "Uitati-va, fratilor: sint semne/ bune, semne de toamna bogata./ Mila lui Dumnezeu curge din toate institutiile/ de stat, si nu se mai gata. Vecinul meu si-a umorii nevasta, si acum/ cinta de zor" sau: "N-avea nume. Nici virsta certa. Nici avere./ Se nascuse aiurea. Si era sugubat/Cea mai insemnata isprava a lui a losi o/ statuie ecvestra din gainat" etc. A duna consecinta are valente ontologice, si vine tot din logica ambivalentei de care vorbeam in pi in .a parte a textului: e vorba de definirea poetului ca "fiinta de umbra", reunind atit opacitatea materiei cit si dematerializarea "impura" a acesteia prin vidul spre care tinde si pe care deja il contine. Pozitia, la I)., e riikeana: in Elegiile duineze (ideea vine din Nietzsclu), fiinta poetului e conceputa ca "prag" psiho-pomp care "numeste" lucrurile, atasind materialitatii imperioase a acestora identitatea "perechii" lor din lumea de dincolo, spre care aspira, si Iara de care nu ar fi "complete": la fel, in Aventurile lui Proteu, poetul si cuvintele sale sint "umbre", locuri obligatorii de trecere, cu identitate dubla, tinind pe de o parte de materialitatea insasi a concretului, si pe de alta de neantul de dincolo de acesta:
"Tu nu te miri ca ma culegi din pulberi
ca pulbere, funingine si scrum.
Sa ma mai mir eu, Doamne, ca-n amiaza
pustiului din mine esti pirjolul
a tot ce sint? Ca noaptea esti eclipsa
de-o clipa a nemilostivirii Tale?
Doamne, nu soare le doresc.
Ci umbra
venind intru- intilnirea umbrei mele
cu-aceleasi gesturi ca si umbra mea.
Eu sint Acesta, fii Tu - Celalalt:
cel care-mi ia din gura intrebarea,
dar nu-mi aseaza-n locul ei raspunsul." (Psalmul III). |
Asa se explica universul - foarte puternic, de altfel, ca prestanta lirica - al Psalmilor din ultimul ciclu al volumului, care te duc, fireste, cu gindul la precedente celebre, de genul textului biblic sau - mai aproape de noi - Arghezi. Numai ca, aici, problematica e alta, avind o unda aproape gnostica: cel care ridica privirile spre divinitate nu mai e nici suferindul cu o iubire impinsa pina la absurd al textului biblic, nici cautatorul de certitudini palpabile al invocarilor argheziene, ci fiinta materiala, necesara cosmogonic, in care Dumnezeu se reflecta pe sine pentru a putea exista. Fiinta - singura autentica, si singura cu aceasta functie in univers - prin care lumea se poate dematerializa, prin care materia poate deveni ne-materie (vid, abstractie, neant, forma diafana, poetica, ireal, cuvint orfic etc).
Acesta e motivul pentru care Dumnezeu e "gelos" pe propria sa creatura umila ("Deposedeaza-ma, Gelosule, de lume!" - Psalmul II), si tot asa se explica identitatea sa de "frate al neantului", care actioneaza asupra "umbrei" din om:
"Iar daca vina mea este-a semintei,
a Ta, Semanatorule, cu cit e
mai zgiriata pe obrazul lumii?
Eu pot sa ma usuc, sau sa dau roade;
eu pot sa fiu numai o simpla hrana
a vitelor, mai inocente decit mine.
Dar Tu, ca frate vitreg cu Neantul,
nu-nsamintezi pecetea lui in Toate?"
(Psalmul VI).
De aceea, intilnirea poetului cu Dumnezeu se produce "zilnic pe-nserate", deci intr-un moment in care umbra anticipatoare a intunericului musca adinc din contururile lucrurilor, si tot de aici deriva si ecuatia de sorginte gnostica a fiintei celeste exilate in lume, din Psalmul XIX:
"Nascut in cer, dar exilat de Tine
pe-acest pamint de spaime si infringeri,
ce-ai vrea sa tac?
Sa-nfasur in suspine
caderea clin gradina Ta cu ingeri?
Sa-mi pun subtilul sufiet sa-si deplinga
logodna cu materia natinga?
Sa urlu? Sa blestem?"
in stricta logica a acestei ambivalente, textul pe care-l scrie fiinta de umbra e si el "obscur", departe de claritatea orgolioasa de odinioara:
"Asemenea calugarilor, care
la zarea luminarii ani de-a rindul
recopiau pe pergamente-nscrisuri
pe care, fara-a le pricepe noima,
le asezau in rafturi prafuite
ca pe-un tezaur de-ntelesuri sacre
ce-aveau sa iasa la iveala tocmai
peste-un adinc amar de veacuri, -
si eu
iti copiez in sufletul meu textul
obscur, din care nu-nteleg o iota.
Doamne, aseaza-ma acum in raftul
ce mi-a fost destinat si-n asteptarea
luminii care-o sa ma-nvapaieze
cindva, ca pe un manuscris de pret."
(Psalm XIII)
EDITII: Aventurile lui Proteu. Versuri. Bucuresti, 1995; Psalmi. Bucuresti, 1997.
|
REFERINTE CRITICE: Ioana Parvulescu, in "Romania literara", nr. 40/1995;
Alcx. Stelanescu, in "Romania literara", nr. 25, 1997.
|
