Fata cea mica a Aglaei este reversul Otiliei. Otilia si Aurica se constituie intr-un cuplu antinomic. Daca Otilia intrupeaza tot ceea ce inseamna feminitate, Aurica se situeaza la antipodul feminitatii.

Daca Otilia ramane pentru cititori o "enigma', mai ales prin indeterminismul sau tipologic, Aurica ramane, de la inceput pana la sfarsit, sub semnul automatismului psihologic.

Aurica este fata batrana, si perspectiva auctoriala realizeaza o atotcuprinzatoare infatisare a acesteia, inca din prima structura scenica a romanului in care, o data cu sosirea tanarului Felix in casa lui Costache Giurgiuveanu, sunt prezentate aproape toate personajele romanului.
Aurica este o fata cam de treizeci de ani, ale carei trasaturi sunt inasprite de acreala chipului, aratand ca o femeie de peste patruzeci de ani, cu ochii proeminenti, fata prelunga, barbia ascutita "ca un ac", cu trupul slab si uscat, cu parul rarit. Este obsedata de neimplinirea erotica.

Curiozitatea avida cu care il priveste pe Felix, in scena prezentarilor, o determina pe Otilia sa-l avertizeze: "- Sa te feresti de ea, ca umbla sa se marite si se-ndragosteste de cine-i iese in cale".

Unicul scop al Auricai este casatoria, vazand in orice barbat un posibil pretendent si explicandu-si insuccesele printr-o purtare cuviincioasa de "fata cuminte". Insistentele pe langa Felix il sperie pe tanar care "odata fugi pe poarta repede, in oras, cand simti ca se iveste Aurica prin fund".

Gandurile ei se indreapta in aceeasi masura catre Pascalopol intre-bandu-se "ce-o fi vazand Pascalopol la Otilia", iar cand Stanica, colportor, aduce vestea ca Pascalopol se logodeste cu Otilia, nestapanita, izbucneste in hohote de plans.

Ura sa, care o depaseste uneori pe cea a Aglaei, este canalizata impotriva Otiliei, "dezmatata", "destrabalata", care stie sa se spanzure de gatul barbatilor: "Ura aceasta ii intuneca judecata in asemenea grad incat, lansandu-se in aprecieri defaimatoare, nu cauta sa dea macar o aparenta de logica vorbelor pe care le debiteaza, se instaleaza in absurd cu obstinatie" (D. Micu).

Refulandu-si dorintele in numele unei "pudibonderii absurde" (D. Micu), va sfarsi prin raiduri pe Calea Victoriei in cautarea unei aventuri: "Catava vreme Aurica fu prada unei nebunii mute, calme. Apoi capata o fizionomie desperata, patetica, isi despleti parul in fata oglinzii si incepu sa cante lugubru Te duci de Drossino. Pe urma se potoli, se vopsi si mai violent pe fata si-si incepu turneele pe Calea Victorie.


Lipsita de farmec si de imaginatie, de noblete si generozitate, banala, rea, acra, placida. Aurica reediteaza, fara indoiala, pe mama sa, "baba absoluta, fara cusur in rau".

Scriitori romani