AUR STERP - Poeme de Al. Philippide, Bucuresti, . Structurat in trei cicluri (Din toamna primaverilor de ieri; Popasuri pe marginea vremii; in preajma vesniciei), precedate de un preambul cu valoare programatica (poezia Cintecul citorva).
Aur sterp reprezinta debutul lui Al. Philippide , situat, tematic si ca atmosfera, la intretaierea unor influente eterogene. Cintecul citorva este si prima poezie publicata de Al. Philippide , in revista ieseana "insemnari literare" (1919).
Etajul minor al volumului preia din simbolism muzicalitatea intima a reveriei, vocatia pentru mister, pentru indeterminare, gustul pentru filigranul pretios, ceremonial, mitic (un Bufon verde traverseaza versurile, straniu drumet al neantului) si gustul pentru efemerul invaluit in sinestezii reci, elaborate:
"Alb menestrel al lunei, sprinten Crin,
indeamna gindul meu spre visuri bune.
De visul rau ma vindeca deplin,
in suflet dezmierdari de gheata-mi pune.
Din furca la sa torc un alb fuior
De moi miresme-n alba despletire,
Sa simt in mine ca o fulguire
Cum se destrama albul tau fuior." |
I se adauga aceluiasi registru predilectia pentru toamna, ca anotimp al stingerii, al destramarii, motiv asociat unei foarte cunoscute - din poezia timpului - alchimii a bolii universale, "fara nume":
"Mi-e bolnav cugetul si-as vrea sa-l rup
Cum rupi unui paianjen un picior!
si sufletul ma doare - ca un trup!
Din mine-as vrea sa-l scot si sa-l omor,
Sa nu-l mai simt in mine cum se zbate,
Ci sa-l ucid, si sa-l incarc in spate,
Sa-l zvirl in girla si sa-i cint pe mal
in violet minor,
Cum cinta vintul cind pe-aproape-i toamna." |
Din zona romantismului - a remarcat critica - sosesc in volum accentele titanice ale revoltei (din poemul dramatizat Izgonirea lui Promeleu, parabola a geniului singur, condamnai de nerecunostinta amorfa a multimii), deschiderea catre oniric ("Ca un paienjenis/ Tacerea se intinde prin unghere;/ Citeva raze mai clipesc, stinghere/ Prin unghere,/ si iata, visul vine pe furis,/ si intra in odaia mea, tiptil,/ Ca un copil."), viziunea "departelui" pentru a folosi un termen utilizat de catre I. Negoijescu in volumul sau despre Eminescu - ("in departari un ciine urla lung") si predilectia pentru grotescul sepulcral (cadavre, cimitire, hoituri in miscare). A treia influenta - pe care nici un critic nu a ocolit-o - invoca manierismul intimist al lui Dimitrie Anghel, din poeziile caruia Al. Philippide preia procedeul decantarii domestice a misterului ("O raza intra ca o struna/ Prin geamul poleit de luna// in aer serpuind cu lenevie,/ Trcmuratoarea raza albastrie/ Melodios s-asterne pe covor/ Ca un fior.") Dincolo de acest plan minor, propriu unor influente in ultima instanta inerente (eliminate in cei opt ani care se scurg pina la aparitia, in 1930, a Stincilor fulgerate, cel de-al doilea volum al poetului) se intinde teritoriul vast, cerebral, al marii poezii moderne, caruia Aurul sterp al lui Ph. ii apartine de drept. O sumara investigare a unor simboluri si motive specifice ne determina sa constatam ca ele indica o certa ruptura de utopia romantica, si asumarea unor atitudini ce tin de substanta marii lirici universale a secolului XX.
intre acestea, cel dintii e acela al pustiei, golului, neantului, opus plenitudinii organice romantice: "Mi-s serile pustii ca niste case/ Cu geamuri scoase/ si peretii goi".
In Prohod, neantul apartine "transcendentei goale" (cum spune Hugo Friedrich in Structura liricii moderne), cerului inert spre care privirea se ridica in van pentru a gasi raspunsuri:
"Ne-am scoborit din ce in ce mai jos
Tot mai adinc, lot mai adinc - sub vreme!
in gol boltindu-si craniul gaunos,
Un cer batrin deasupra noastra geme.
Din vesnicie, tara sa ne-ajunga,
in urma noastra veacuri noi se rup.
Dar noi pasim prin propriul nostru trup;
si viata noastra e o clipa lunga." |
In Ctntecul nimanui, poezia devine, in consecinta, o ipostaziere a golului, lunga ratacire prin cotloanele neantului: "Satul de-avintul van, de visul mic,/ imi voi ciopli statuie din Nimic,/ Gindind la cei ce inima in doua/ si-au frint-o, si ne-au dat din ea si noua/ - La cei cu zimbet bun de mucenic,/Ce-au plamadit din soare piinea noua.// Mormint adinc belsugului de vis,/ Prapastii largi in mine s-au deschis./ Faclii aprinse-n templul Nimanui,/ Vecii de vis in mine se darima./ Le-aud cum cad, farima cu farima." Patruns ireversibil de gol, de neant, universul se dezarticuleaza in fragmente ale nimicului, destramarea fiind cuvintul-obsesie al volumului. "Pe-aicea vremea se destrama-n vint", citim in Citnp; in Decor vechi, "Matasea unui nimb s-a destramat/ in pulbere albastra prin unghere", pe cind in Clopotele, sonul adinc al bisericilor sparge strident bolta inerta a cerului: "in hohote sonore vazduhul se destrama." Predilectia poetului pentru metaforele dezarticularii indica cel mai bine separarea programatica de armonia romantica, a universului totalizator, muzical, integrator.
In (intirim, de pilda, obsedant e nu numai spatiul, ci si artificiul de constructie, prin care poetul "sparge" cursivitatea versului in scurte unitati juxtapuse (procedeu tipic poeziei moderne): "Monninte vechi; carari pustii; urme de ciini./ Vint incilcit prin crengi. Amurg. O piatra/ Luceste ca un craniu printre spini./ si peste tot alirna greu vazduhul vinat,/ Din care ciinii musca mult cind latra." Agentul stihial al dispersiei e vintul, omniprezent si el: "Trec nouri grei cu vinatai de vint.
In zari si-atima streangul luna noua,/ si vintul ca o goana de stafii se destrama." Daca la romantici scufundarea in sufletul adinc (prag, cum se stie, spre marele suflet al lumii armonioase) esentializeaza fiinta, apropiind-o de originar, de magmatic, aici, la Ph., fintina sufletului e inerta, nu protejeaza: "Daca privesti in suflet mult, ti-e frig." in consecinta, sufletul devine un reflex negativ al unitatii pierdute, oglinda profana a destramarii universale: "Mi-e sufletul o naruire de statui./ Le-aud cum cad, farima cu tarima./ Vecii de vis in mine se darima,/ Faclii aprinse-n templul Nimanui!"
Penultimul vers citat anterior precizeaza si o alta inversiune motivica in raport cu romanticii, aceea referitoare la acceptiunea acordata visului. "Visul nu duce pentru Ph. - va observa cu acuitate Nicolae Balota in Introducerea sa - la transfigurarea existentei, ci la o desfigurare a sa. Prin desfigurare nu trebuie sa intelegem insa o descompunere a figurii, ci o dezvaluire a ei pina la radacina sau golul launtric." Astfel, visul isi pierde, in Aur sterp, acceptiunea de idealitate profunda cu care il inzestrau romanticii, devenind vis "rau", "schilod" (Cintecul nimanui), flux dispersiv, traseu de fragmentare a intregului.
Visul e asociat pustiei, golului, nimicului inert, posterior timpului mirific al "povestii":
"si-acum - oglinzi adinci! mari ochi pustii.
De sub pleoapa serilor tirzii,
Strapungeti cu privire de cristal
Pe totdeauna visul meu astral!
Stravechiul vis, carunt si obosit,
I-a tarmul vostru n-a mai poposit.
Si-n voi, adinci firide Iara fund
Pe veci statui de stafii se ascund." |
intelegerea acestor motive ne ingaduie sa patrundem in miezul vizionar al volumului, dominat de imaginea unui soare "orb", "batrin" sau "mort": "E toamna - si gradina e pustie./ in dosul ei e soarele: copacii/ Din crengi ii fac cu totii semn sa vie.// Un clopot geme, departat si mut.// si soarele e mort - demult.// Mi-am ingropat tot sufletul in soare,/Mi-am despletit privirile pe vint." Motivul e cu atit mai important, cu cit intregul volum e pus sub semnul solaritatii, poezia Cintecul citorva (paginat de catre autor la inceputul cartii, inaintea celor trei cicluri) trans-mitind, in partea a doua a ei, vibratii extatice: "si da-ne, Soare, sutlct nou, alt vis!/Ne-am saturat de vechiul nostru vis!/ Vazduhul tot tu la-l sa intre-n noi!/ De tine pina-n crestet sa fim plini;/ Polenul tau sa ne preschimbe-n crini/ si zimbitori sa stam in preajma ta, si goi!" Avind parte de un asemenea inceput, simbolistica inversa a celor trei cicluri care urmeaza incita la stupoare. Exista, la o prima lectura, un dezacord flagrant intre invocatia solara izbavitoare a primei poezii si imaginea sub care, in aparenta, acelasi soare apare in ciclurile care urmeaza: "batrin", "orb", trist gropar al lumii.
In plus, ciclurile sint puse preponderent sub semnul selenarului, nu al solaritatii - sursa de alte disonante. Majoritatea poeziilor invoca --in ordinea aceleiasi disonante - seara, amurgul, noaptea, timpul crepuscular al visului, misterului si mortii. Ratiunile de profunzime ale acestei aparente antiteze trebuie cautate in prima parte a poeziei care deschide volumul.
Aici, soarele apare drept astru tutelar al golului lumii ("sprijina pe stilpi de flacari largi tot golul") si al vintului, principal agent slihial (mai tirziu) al dispersiei cosmice; "Sa nu se surpe, coplesind pamintul,/ Atunci cind vintul/ Prin golul mut se da de-a rostogolul." Prin urmare, soarele nu suspenda, ci protejeaza destramarea lumii de jos, fapt confirmat de secventele ulterioare ale poeziei, unde soarele e chemat sa "sparga" tariile: "Desfasurindu-li aripile largi,/ Tu vechiul cer ingust si scund sa-l spargi/ si sa-i imprastii tandarile-albastre/ in vid, deasupra capetelor noastre,/ Pentru-a privi pe vasta lui ruina/ indemnul tau de aur si lumina." Astfel, soarele e asociat, pe de o parte, lumii sufletului "in naruire", "ruinelor", si, pe de alta, "vidului", a carui "materie" siderala pare sa o asigure prin "imprastierea tandarilor albastre". Exista o singura explicatie pentru dezamorsarea acestor paradoxuri, si anume acreditarea ideii ca toate metaforele esentiale ale volumului (drumul in pustie, existenta ca destramare, vintul, luna "bleaga", oglinda sparta, opaca etc.) indica epifanii terestre ale soarelui "umbrit", fragmente primordiale de lumina, invesmintate-n "zdrente" terestre (alt cuvint obsesiv al volumului). Tot Nicolae Balota a fost acela care a identificat sursa acestei conceptii in gindirea gnostica.
EDITII: Aur sterp. Bucuresti, 1922; Visuri in vuietul vremii. Floarea din prapastie. Bucuresti, 1969; Scrieri, Bucuresti. 1976.
|
