ATELIERELE - Volum de poezii de Mariana Marin.
Publicat in aprilie 1991 la editura Cartea Romaneasca din Bucuresti. in acelasi an, a fost tiparit intr-o editie bilingva, romano-franceza, de editura EST - Samuel fastei, la Paris, in traducerea lui Alain Paiuit, cu un desen de V. Kazar si, in deschidere, cu o poezie dedicata de editor autoarei.
Fragmente din aceste poeme pot li identificate in paginile volumului Aripa secreta (1986), sever cenzurai, in care poeta, pentru a-si asigura publicarea versurilor, a trebuit sa recurga la iun artificiu; "personajul" care vorbeste si despre care se vorbeste in poezie este aici Anne Frank, adolescenta victima a nazismului, autoare a celebrului, astazi, Jurnal.
In acelasi scop, poetul Florin Mugur, redactorul caitii, prezenta Aripa secreta drept o carte inchinata pacii. Ca atare, volumul apaiut in 1991 poate ii considerat o restituire a formei originare, autentice a versurilor editate trunchiat si deformai in 1986.
Dupa Un razboi de o sula ele ani (1981), versurile din culegerea colectiva Sinet(1982) si Aripa secreta (1986), Atelierele definitiveaza profilul liric al autoarei, mareind un moment de referinta pentru poezia "generatiei '80". intr-un context poetic in care "a privi realitatea in fata" devenise un program, dar in care elementul spectacular, performantele combinatorii, stralucirile unui imaginar neobaroc detineau totusi un loc foarte important, Mariana Marin M- propune un discurs voit despodobit de metafore, aproape auster, mizind pe notatia brutala, nervoasa a "realului" si pe o tensionala interogatie de substanta etica, inca in volumul de debut se putea cili ca: "Vremea poemului inalt, ametitor a trecui" si ca "Se aud cintari si blesteme/ intr-o limba in care altadata visam". In Aripa secreta poezia se voia deja, mai mull decit oricind, document de constiinta, marturie; supunere la proba realului: "Devin martorul/ proba materiala/ a lui ceea ce ma tine/ sau nu ma tine in viata". De aici, definirea poemului ca o "fiinta morala" si o intrebare ca aceasla, de o dureroasa ironie in "retorica" ei: "Unde o fi generatia/ sa-mi povesteasca/ despre cum confund cu eticul cu esteticul?".
Or tocmai o asemenea "confuzie" devine aici productiva pentru acest lirism al patosului rellexiv, in care o anumita calitate a tonului, fundamental elegiac, dar si ironic-sarcastic, devine decisiva. Caci "personajul" ce se exprima in poemele acestei carti este Intelectualul, (auto)definit ca fiinta si constiinta marginalizata, redus la conditia de spectalor neputincios al unui univers alienat: "Singuratatea unei lumi/ in care esti condamnat/ sa ramii un al treilea/ - spectatorul, cel care aplauda./ iti duci in spale existenta cenusie,/ esti functionarul neputintei". Tensiunea discursului liric creste tocmai din acest senliment al excluderii din sfera actiunii ("A doua zi totul incepe de unde a ramas/ pentru ca Actiunea le este refuzata") si al pericolului inertiei si "multumirii" de sine: "De fapt ei sint multumiti de ei. Ariei". Invocat ca martor si confesor simbolic, shakespeareianul duh poetic devine un Ici de instanta judecatoare a insuti statutului poeziei, in consecinta acestei situari peri lorice a poetului obligai sa se retraga, narcisiac, in propria lume; "Priveste si tu sublimul narcisism al Subiectului/ si al Predicatului,/ priveste cochetaria Atrihutului/ si cavalerismul inghetai al Complementului/ si atunci cum ai putea II tu alllel, Ariei'.'/ Tu, posedatul sintagmelor!/ Mereu la periferia existentei".
Este, insa, de fapt, un statut prin excelenta inconl'ortabil. inlrucit presupune revolte abia reprimate, disperare si vinovatie, "sentimentul ca totul a murit si sintem paralizati" si ca nu mai ramine decit "plinsul tau/ care nu se vede". in absenta manifesta a "lirismului" ("cineva imi spunea/ ca de la o vreme imi lipseste lirismul"), poezia se transfonna intr-un fel de confesiune nuda, directa si percutanta, a acestei complexe stari de spirit, cum se inlimpla, de exemplu, in reprezentativele Suisuri catre Emil, concepute sub semnul unei incordate asteptari a schimbarii, intr-un discurs caruia ii descoperim astazi accentele premonitorii: "Revolutia n-a inceput nici anul acesta/ dar noi continuam sa o asteptam,/ decembristi cu totii" intr-o "vreme a inghetului si a ritului,/ a biciului carc-ti plesneste obrazul/ si a porcilor mici, cenusii", in care "totul balteste", soarta artistului pare a sta sub semnul condamnarii la o perpetua recluziune; cuvintul poet "e un fel de domiciliu fortat" in spatiul unui "atelier" sufocant in care stau "inghesuiti", "bacovieni desigur,/ poeti, pictori, prozatori;/ constiinte amortite pe-alocuri,/ alcoolici timizi, insingurati/ si totusi alit de aproape,/ incit am putea auzi cum vibreaza prin aer/ viitoarea pagina scrisa si arsa,/ ultima culoare supta de pinza", cu "sentimentul ca totul a murit si sintem paralizati;/ ca au aparut in suflete scursurile si sobolanii; ca supuram lix si harnic deodata;/ ca ni s-a grefat totul dirccl pe subconstient,/ direct pe nervul optic". Foarte puternica "nota expresionista" (N. Manolescu) se observa imediat in asemenea versuri nervoase si incarcate de tensiune, participind la definirea unei poezii mai profund angajate existential, repusa in discutie tocmai in masura in care e chemata sa transmita deopotriva febra trairii cvasi-viscerale a realului si drama Constiintei in necontenita confruntare cu lumea.
Poetul e atunci Judecatorul-penitent (cum suna un titlu de poem) al "sintagmelor purpurii", coborind in "singuratatea solzoasa/ adesea mimila luciditate" ca intr-o "carcera sfinta" in care dinta se poate intoarce spre sine pentru un fel de asceza, dar cu un marturisit sentiment de nesiguranta: "carcera sfinta in care/ imi duc genunchii la gura deslrinala si tremur". Aceasta este si infatisarea emblematica a "atelierelor" unde lucreaza poetul, "cu bisturiul, orgoliul si umilinta", caulind un alt timp inaugural, o "dimineata poate mai adcaraia,/ mai aproape de sens,/ de locul nasterii si al mortii" cum spune un Poem despre absenta. Orizontul spre care se deschide cartea ramine insa sumbru: "Marea Tema" asteptata (v. Aparitia) e departe cie a li una a eliberarii, iar "jubilatia" disimuleaza, cu o dureroasa ironie, "viziunea unui mil orizontal (universal)/ inghitind somnul suprarealist care inca ne apara".
In acelasi sens se vorbeste despre "ceasul mistuitor in care se zvircolesle poemul;/ si desertul proaspat din cenusa inca incinsa;/ si voiosia acestor artere deschise/ in care suier eu, milul". Imaginea ultima a "atelierului" poetic e una de "cotlon napadit de buruieni si pasari/ care si-au abandonat prada dupa primul lor zbor,/ paianjeni ginditori sau nevinovate bacterii,/ palpiiind pe scara evolutiei/ si invatind astfel graiul jivinelor inseriate". locul ironic inter-textual, cu semnificative trimiteri la extrema viziunii romantice eminesciene si la cea a farsei lui Caragiale, evidentiaza inca o data, in finalul volumului, perspectiva acut critica deschisa asupra unui mod de a li si de a scrie in captivitatea unei istorii potrivnice creatiei, insa si a unor inertii ale conventiilor literare ce bareaza calea spre expresia autentica de sine si a lumii: " Aici, in ateliere,/ intre suie de catarge/gindiloarel vor exista de acum/ un pat, o masa si hirtia/ care tocmai iti arde in miini, onorabile!/ Pentru ca iata, acum stii si Iu: Totul s-a mai intimplat!// si scalimbaiala in spatele oglinzilor putrede;/ si problema ferestrei care nu vrea sa se deschida;/ si huruitul;/ si rinjetul// O ceas al tainei asfintit de seara// Caci orice poem a fost uitare/ si stingere-n cenusa care l-a aprins//'Muzica! Muzica!" (Atelierele). "Unitatea de generatie a acestei poezii", ca si "sentimentul tragicului istoric de care optzecistii sint patrunsi" (N. Manolescu) pot fi astfel citite si in "programul" Atelierelor, cu apelul implicit de a revitaliza lirismul si constiinta de sine a poeziei in confruntarea febrila si lucida cu "genocidul constiincios si harnic/ in care raul invinge binele".
