Antonimia
Antonimia este un tip de relatie semantica reprezentat de opozitia de sens dintre doua cuvinte cu referenti nu numai diferiti, ci si contrari sau contradictorii. Definitia curenta, „cuvinte cu sensuri opuse“, are un caracter prea vag, permitand sa fie incluse intre antonime si perechi de cuvinte aflate in alte tipuri de relatii (heteronimie, complementaritate) : barbat / femeie, berbec / oaie, dejun /cina, musafir / gazda etc.
Cercetarea antonimiei se poate face in functie de criterii variate, extralingvistice (logice, ontologice) si lingvistice. In cercetarea antonimiei ca fenomen semantic, criteriile extralingvistice, oricare ar fi ele, intereseaza numai sub aspectul implicatiilor lor lingvistice.
Incercand sa stabileasca o corespondenta directa intre diversele tipuri de antonime si notiunile contrare sau contradictorii din logica, unii lingvisti au identificat relatia dintre sensurile cuvintelor cu relatiile dintre notiuni. In logica notiunile contrare si contradictorii se afla in raport de disjunctie, in sensul ca insusirile care intra in sfera unei notiuni neaga insusirile care constituie sfera notiunii opuse..
Notiunile contrare reprezinta termenii extremi ai unei serii logice intre care poate exista si un al treilea membru, de exemplu : mare / mijlociu / mic.
Notiunile contradictorii au calitatea de a se nega reciproc in mod global, fara a admite intermiedieri, de exemplu : corect / incorect, cinstit / necinstit etc.
Se poate vorbi despre o antonimie implicata in lucruri, adic relatia de opozitie dintre cuvinte reflecta opozitia din realitatea obiectiva, de exemplu : zi / noapte, a trai / a muri, inghet /dezghet. Desi intre noapte / zi exista si amurg, intre a trai / a muri exista a trage sa moara, totusi in relatia de antonimie vorbitorii nu au niciodata in vedere acest al treilea intermediar, ceea ce dovedeste ca raportul dintre termenii opusi este binar, ca opozitiile mai nuantate dintre cuvinte sunt comprimate in perechi antonimice. Pe de alta parte, destule tipuri de antonime nu se pot explica referential, ceea ce face din acest mod de analiza doar un auxiliar ce nu trebuie absolutizat.
In limba sunt puse ade4sea in opozitie antonimica cuvinte ce denumesc obiecte care, in plan ontologic, nu sunt contrare. De exemplu, opunem in mod curent pe viata lui moarte, cu toate ca moartea, ca moment ultim al unei existente, ar trebui opusa momentului initial, reprezentat de nastere. Aceasta inseamna ca in sensul antonimelor se reflecta nu atat insusirile absolute ale obiectelor, ci mai mult aprecierea subiectiva pe care vorbitorii o fac asupra acestor insusiri si care apare in prim plan in relatia antonimica, ca rezultat al interpretarii in plan apreciativ. Opozitia este una din principalele operatii din activitatea intelectuala a omului : omul compara doua obiecte, doua fenomene si ajunge la unele concluzii despre opozitia lor ; aceasta opozitie mentala se relizeaza in vorbire prin opunerea cuvintelor care desemneaza astfel de realitati, antonime fiind insa numai acele cuvinte ale caror sensuri le opun toti vorbitorii unei limbi.
Ca fenomen lingvistic, antonimia acopera atat cuvintele care denumesc notiuni e ontrare in baza unei obiectivari extralingvistice, cat si pe cele puse de vorbitori in relatie antonimica.
Conditiile realizarii antonimiei
1) Analiza componentiala a antonimelor pune in evidenta faptul ca pentru a fi puse in relatie de antonimie, cuvintele trebuie sa aiba una sau mai multe componente de sens (seme) comune, care sa asigure legatura dintre ele. De exemplu, in perechea rece / cald, legatura este asigurata de componenta de sens comuna ‘temperatura’, apreciindu-se ca aceasta este ‘mai mare’ sau ‘mai mica’ in raport cu un etalon.
2) Cea de-a doua conditie fundamentala este ca antonimele sa aiba in continutul lor componente de sens (seme) care se opun logic, numite seme incompatibile contrarii ; in exemplul dat, ‘mare’/ ‘mica’.
Structuri antonimice.Caracteristici.
Daca trasaturile de sens comune asigura legatura dintre antonime, semele incompatibiel contrarii stau la baza opozitiei dintre termenii perechii antonimice. Din cele prezentate rezulta ca o caracteristica importanta a antonimiei este simetria. Aceasta inseamna ca sensurile antonimelor sunt alcatuite din aceleasi seme, unica diferenta constand in semele contrarii, fapt ce se poate infatisa schematic, in paralel, la exemplul discutat mai sus :
CALD / RECE
‘adjectival’ ‘adjectival’
‘mai mare (in raport cu un etalon)’ ‘mai mic (in raport cu un etalon)’
‘in grad neprecizat’ ‘in grad neprecizat’
Membrii unei perechi antonimice trebuie sa apartina aceleiasi variante stilistico-functionale a limbii, deci sa se caracterizeze prin marci stilistice identice. De exemplu, a trai este opus lui a muri (ambele cuvinte apartinand limbajului uzual) si nu lui a deceda (marcat ‘stiintific si administrativ’) sau lui a sucomba (marcat ‘livresc’).
O problema care se pune este aceea a numarului de termeni antrenati intr-o relatie antonimica. Cea mai simpla situatie este cea reprezentata de cupluri ca abstract / concret, par / impar, adica cele al in care fiecare membru al perechii neaga sensul antonimului sau. Lucrurile se complica daca unul sau fiecare dintre cele doua antonime are, la randul sau, sinonime, ca in cazul lui lenes / harnic. Fiecare dintre cele doua cuvinte isi are sinonimele sale, dar oricare dintre sinonimele lui lenes se opune lui harnic si oricare dintre sinonimele acestuia se opune lui lenes, dupa schema :
Lenes = comod = indolent = puturos = pierde-vara =trandav
Harnic = vrednic = muncitor = silitor = activ = intreprinzator.
Este evident ca fiecare dintre membrii unei serii de termeni se opune fiecarui membru al celeilalte serii : intreaga serie a lui LENES se opune intregii serii a lui HARNIC, fundamental antonimia fiind o relatie binara. Totusi antonimia nu priveste numai termenii implicati intr-o pereche, ci intreaga lor paradigma semantica, toate sinonimele lor. Aceasta inseamna ca sunt puse in opozitie irecociliabila elementele esentiale ale fiecarei paradigme, semele fundamentale ale acesteia si nu particularitatile contextuale, nu nuantele cuvintelor considerate antonime. Antonimia este, prin urmare, contrazicerea unei paradigme, un procedeu prin care vorbitorul pune in acest raport intregul grup de sinonime al unei perechi antonimice. Binarismul face insa ca selectia sa nu se faca oricum, ci tinandu-se cont de o anumita marcare, un etalon (lexicalizat sau nu). In mod obisnuit, opunem pe harnic lui lenes si nu lui puturos, pentru ca simtim ca ultimul termen strica echilibrul relatiei, fiind marcat gradual mai puternic in raport cu antonimul sau. Prin urmare, termenii unei relatii antonimice sa fie dispusi egal si simetric pe axa reprezentata de dimensiunea semantica comuna.
Potrivit celor spuse mai sus, rezulta ca antonimia are urmatoarele caracteristici :
1) este binara ( priveste doua cuvinte sau doua serii de cuvinte) ;
2) este simetrica (simetria presupune dispunerea egala si simetrica pe axa reprezentata de axa semantica comuna).
Tipuri de antonime
Clasificarea antonimelor se poate face din diverse puncte de vedere :
- in functie de structura lor morfologica, antonimele pot fi : a) cu radicali diferiti (heterolexe) (bolnav / sanatos, bun / rau) ; b) cu acelasi radical (homolexe) (vinovat / nevinovat, fericire / nefericire). Acestea din urma marcheaza opozitia prin prefixe antonimice sau privative, existente la unul din termenii perechii.
- in functie de criteriul lexico-gramatical, antonimele sunt : adjective (mare / mic, frumos / urat), substantive (iubire / ura, lumina / intuneric), verbe ( a inchide / a deschide).Acest criteriu atrage atentia asupra faptului ca termenii asociati intr-o pereche trebuie sa faca parte din aceeasi clasa morfologica.
- in functie de criteriul semantic, se disting : antonime graduale – cele care reprezinta diferite grade de manifestare ale uneia si aceleiasi insusiri (cald / rece, ieftin / scump, aproape / departe) ; antonime stabilite pe opozitii negraduale (mort / viu, moral / imoral) ; antonime stabilite pe opozitii directionale („vectoriale“) – care vizeaza actiuni, insusiri etc. orientate in directii diametral opuse si care au referenti diferiti (a intra / a iesi, a importa / a exporta, a veni / a pleca) ; antonime stabilite pe opozitii de tip conversiv – in care este vizat unul si acelasi referent din punctele de vedere ale unor participanti la o actiune, situati pe pozitii diametral opuse (a cumpara / a vinde, a da / a lua, a castiga / a pierde).
Analiza antonimiei
Analiza componentiala a antonimelor are ca scop punerea in evidenta a tipurilor de identitati si diferente intre membrii clasei. Pentru a obtine o clasa de antonime pornim fie de la unul din sensurile unui cuvant polisemantic, fie de la o serie de sinonime, cautand termenii opusi ca inteles, respectand cele doua conditii enuntate : principiul semelor comune si cel al semului incompatibil contrar. Rezultatul poate fi : 1) gasirea unui singur antonim sau 2) gasirea mai multor antonime (cvasi)sinonime intre ele.
Analiza contextuala a antonimiei nu aduce date noi, aceasta categorie semasiologica fiind constituita strict paradigmatic. Opozitia antonimica nu se creeaza de fiecare data in actul vorbirii, ci ea este reprodusa de vorbitori ca fiind ceva existent si fixat in limba, ea vand caracter general pentru vorbitori.
Contextul, criteriu de dezambiguizare semantica, sta, implicit, la baza organizarii clasei de antonime. De exemplu, INALT se poate repartiza in mai multe paradigme antonimice, in functie de sensul pe care il realizeazasi care este determinat contextual :
INALT / SCUND ;MIC ( in contexte ca persoana, casa, gard) ;
INALT / JOS ; GRAV (in contexte ca sunet, voce, ton) ;
INALT / SCAZUT ( in contexte ca temperatura, nivelul apei, nivel stiintific).
Desi relatia antonimica este preexistenta actului vorbirii, ceea ce ii asigura o anumita independenta in raport cu contextul, totusi independenta contextuala este ingradita de preferintele concrete de combinare ale unui termen sau chiar de anturajul lexical specific unui termen, care nu permite inlocuirea acestuia prin antonimul sau ; de exemplu, IUBIRE (sfanta, materna, gingasa, duioasa, frateasca), fata de URA ( inversunata, salbatica, neimpacata).
Analiza stilistica evidentiaza ca opozitia antonimica este conditionata de varianta stilistico-functionala careia ii apartin termenii ; sunt pusi in opozitie imediata in context termeni caracterizati de obicei prin aceeasi marca stilistica. De exemplu, daca cerem unui vorbitor sa ne indice un antonim pentru MISTO, acesta va spune NASOL, si nu URAT, preferand cuplarea termenilor marcati stilistic ‘argotic’. Incalcarea deliberata a acestei constrangeri corespunde intentiei vorbitorului de a obtine anumite efecte stilistice.
Teme
1. Indicati pentru urmatoarele cuvinte antonime cu radacini diferite. Formati propozitiii cu acestea : zgarcit, precedent, costisitor, favorabil, curajos.
2. Transformati urmatoarele propozitii in asa fel incat sa exprime contrariul, utilizand antonime :
a. Era un om drept, cu privirea taioasa.
Drumul drept in viata este cel mai dificil.
b. Ideea pe care o sustinea era limpede.
Vorbirea lui era limpede.
Apa limpede susura usor.
c. Apa lacului e dulce.
Bunicul avea intotdeauna vorba dulce.
Beau un pahar cu lapte dulce.
d. Sunt mai inalt decat el.
Lucrarea prezentata are un inalt nivel stiintific.
Ce aspect legat de antonimie pune in evidenta exercitiul de mai sus?
3. In urmatoarele propozitii sunt pue in opozitie cuvinte care nu sunt in mod obisnuit antonime. Cu ajutorul dictionarului, incercati sa explicati ce deplasari de sens au avut loc, in asa fel incat opozitia dintre ele sa fie posibila:
a. Cine a facut pe bogatul a facut si pe argatul.
b. La chip frumos, la inima gaunos.
c. Nu poti fi pentru unul muma si pentru altul ciuma.
d. Unde nu-i cap vai de picioare.
e. Sa nu fii ieftin la faina si scump la tarate.
