ANGAJARE DE CLOVN - farsa tragica de Matei Visniec. Aparuta pentru prima dala in 1993, la Editura Unitext, in colectia Piese noi din cadrul seriei Dramaturgi romani.
A obtinui Premiul UNITER pentru "cea mai buna piesa romaneasca a anului 1991".
A cunoscut montari de succes in (ara (la Teatrul National din Iasi, in 1991, in regia lui Nicolae Scarlat, reprezentatie careia i se decerneaza Premiul I pentiu spectacol si Premiul de regie - ex aequo - la Festivalul internajional de teatru scurt de la Oradea; la Teatrul Levant din Bucuresti, in regia aceluiasi Nicolae Scarlat, in 1992; la Teatrul din Arad, in regia lui Stefan lordanescu, in 1992) si in strainatate (in 1992, la Festivalul "Bonner Biennale" din Germania; la Paris, in 1994, cu cei trei clovni Macloina, in regia lui Alexandru Tocilescu, versiunea franceza avind titlul Ort mourira jamais; in Elvetia, in 1994, la Teatrul Municipal din Konstanz etc). Din 1987 autorul s-a stabilit in Franta.
Revendicindu-se de la asa-numitul teatru al absurdului din anii '60, Angajare de clovn apartine unei specii dramatice hibride, farsa tragica sau absurda, in care categoriile de tragic, comic, dramatic, absurd si grotesc se interfereaza intr-o sinteza fertila din punctul de vedere estetic. Beckett (caruia autorul ii si dedica o piesa, Ultimul Godot, iacindu-l personaj), Ionesco, Pinter, Genet, Arrabal si Mrozek, dar nu mai putin Pirandello tuteleaza deopotriva discursul dramatic al Iui Matei Visniec Totusi, violenta climatului afectiv al farsei tragice este nu o data depasita, la Matei Visniec , prin redobindirea echilibrului clasic al dramei de tip analitic (in descendenta unor nume ilustre precum Ibscn, Cehov sau Strindberg), a carei tensiune ideatica se atenueaza acum pina la imponderabilul lirism specific unei feerii dramatice. "Universul pieselor mele se situeaza la frontiera dintre grotesc si poezie () ", marturisea dramaturgul optzecist (cunoscut totodata ca valoros poet si romancier postmodern). Introdus subversiv in zona absurdului si asociat unui lirism discret, pigmentat cu un umor colocvial, feericul convietuieste in piesele lui Matei Visniec , precum in proza kafkiana, cu grotescul (ca, de pilda, in Angajare de clovn, in secventa magiei cu baloane, care ies la neslirsit dintr-o cutie asemanatoare unui sicriu). Angajare de clovn poate ti considerat un text simptomatic pentru dramaturgia post-absurda, in care stridentele avangardiste ale leatrului anilor *60 sint trecute prin filtrul unei ironii indulcite cu accente lirice.
In plus, tragicomicul absurd este reconvertit la dramatismul traditional prin tematica si prin universul afectiv ambele atemporale, general umane, situate dincolo de vreo moda literara anume. Vina tragica a clovnilor lui Matei Visniec (Nicollo, Filippo, Peppino) - insi anonimi, intersan-jabili, antieroi deci - nu e alta, ca la kalkianul Joseph K., Alfredo Traps al lui Durrenmatt sau ionescianul Beranger, decit aceea ontologica. Descinsi parca din cunoscuta pelicula felliniana Clovnii, cei trei, precum alta data Grubi si Bruno, Godot si Madox din piese ale aceluiasi autor, sint, in acelasi timp, "toata lumea" si "nimeni": "Oricine poate sa fie Peppino. Sunt mii de Peppino. Toata lumea poate sa fie Peppino.", exclama la un moment dat unul dintre cei trei bufoni batrini, veniti sa se prezinte la un concurs pentru a fi angajati. Tema stagnarii mortificatoare, a suspendarii in inactivitate, in asteptare, inteleasa ca o atitudine existentiala fundamentala, in egala masura alienanta si salvatoare, ca si aceea a proximitatii mortii, respectiv a acelei asteptari care, prelungite nefiresc, devine chiar moartea, face ca piesa sa para un palimpsest beckettian. locul in care sosesc pe rind cei trei este, ca in Sfirsit de partida, o cladire impersonala, pustie, onirica parca, lipsita de ferestre, adica de comunicarea vitala cu exteriorul, o cladire-cavou, iar ora ramine, de asemenea, incerta (cinci, sau sase, sau sapte).
La fel ca in piese precum Usa sau Si cu violoncelul ce facem?, clovnii asteapta in fata unei usi misterioase (din aceeasi serie de obiecte terifiante ale interdictiei, din care mai fac parte kafkiana poarta a Legii sau fantasmaticul zid pe care Ionesco il invoca in paginile sale de jurnal), a carei simpla vedere le amplifica angoasa.
Golurile ori trapele textuale care intervin in rastimpuri in dialogul jalnicilor histrioni lasa sa se auda de dincolo de usa un statornic ticait rau prevestitor. Cind tachinindu-se, brusc copilariti, cu induiosatoare ingenuitate, cind sfichiuindu-se, invidiosi, cu sarcastica neobrazare, cind imbratisindu-se inlacrimati, impacati cu soarta derizorie, artistii decrepiti ai arenei se provoaca de fapt, prematur, la o competitie cu moartea, ca pentru a-si ascunde parca unii altora sumbrele presimtiri si a grabi inevitabilul. Cabotinizate si marionetizate in chip grotesc. personajele clovnesti ale lui Matei Visniec mostenesc ceva din paradoxalul amestec de cruzime, tandrele si infantilism al moftologilor Iui Caragiale. Moftul lor este insa unul grav, donquijotesc, al autoiluzionarii constiente si disperate: "Daca ne curatam si noi, apoi s-a dus si arta. Gata, se stinge totu'. D-aia zic sa ne vindem scump, in aur", se inflacareaza, ridicol, Nicollo. Refugiati in roluri, incrincenati in vointa de a-si demonstra lor insile ca mai sint inca in stare sa dea o reprezentatie, ei nu fac decit sa mimeze energia vitala si isi gasesc in asa-zisa lor menire artistica suprema "scuza", in fata Destinului, de a mai ti pasuiji inca si inca o zi. Evocind o iluzorie glorie de odinioara, Nicollo, Filippo si Peppino (Peppo) joaca fiecare pe rind, in fata celorlalti doi, cite o bufonerie, aceste rasuflate probe de virtuozitate fiind insa tot atitea parabole ale mortii, ajunsa adevaratul Godot al piesei lui Matei Visniec
Ultimul, Peppino, insceneaza un atac de cord, atragindu-si mai apoi furia indreptatita a celorlalti doi, care se chinuisera din rasputeri, cu toata neajutorarea lor isterica, sa-l salveze. in fine, sub amarnicele lovituri de pedeapsa ale colegilor sai, Peppo isi va da ultima suflare, de asta data de-a binelea. Cel mai talentat dintre ei a fost, asadar, "angajat", iar supravietuitorii, ucigasi fara voie si "fara simbrie", se inteleg acum din priviri.
Patrund fara greutate in incaperea de dincolo de fatidica usa, pina mai adineaori cu totul inaccesibila, si isi ascund acolo victima, alaturind-o unui alt cadaviu de clovn, imbracat cu acelasi costum de inchiriat si insotit de acelasi binecunoscut geamantan peticit. in urma lor, coridorul - spatiu al asteptarii si al trecerii inspre moarte - ramane gol, dar, desigur, nu pentru multa vreme.
Va sosi aici, giiiind, un clovn batrin, un alt Nicoll6, sau Filippo, sau Peppino, si va ramane sa-si astepte randul. Prin anularea finalului concluziv si recurgerea la anticlimaxul comic (aici: tragicomic), Matei Visniec se dovedeste adeptul acelei intrigi false, una circulara sau mai degraba sinusoidala, regasibila frecvent in linsele tragice ale lui Durrenmatt, Frisch, Ionesco sau Beckett. Lucrare reprezentativa a genului, Angajare de clovn, unul dintre cele mai reusite (si mai jucate) texte dramatice alo lui M. Matei Visniec, alaturi de Caii la fereastra, Ultimul Godot, Trei zile cu Madox, Tara lui Gufi, Artur, osinditul, Teatru descompus, poale fi situat, totodata, an imediata vecinatate valorica a unor celebre piese precum Cintareata cheala si Scaunele, de Eugene Ionesco, Asteptindu-l pe Godot, de Sarnuel Beckett, Aniversarea, de Harold Pinter, Balconul si Cameristele, de Jean Genet, Invazia, de Arthur Adarnov sau Constructorii imperiului, de Boris Vian.
EDITII: Angajare de clovn, Bucuresti, 1993; Paianjenul in |
REFERINTE CRITICE: St. Oprea, in "Teatrul azi", nr. 5-6, 1991; Alice Gcorgescu, in "Teatrul azi", nr. 3, 1992; Mirella Nedelcu Patureau, in "Teatrul azi", nr. 7-8-9, 1994; Matei Visniec Silvestru, in "Caiete critice", nr. 4-5, 1994; Ileana Berlogea, in "Caiete critice", nr. 4-5, 1994; Sebastian-Vlad Popa, in "Caiete critice", nr. 4-. 1994. |
