Analiza succinta a operei lui Eminescu, asa cum am intreprins-o pana in clipa de fata, ne-a dat prilejul sa semnalam in repetate randuri frecventa propozitiei mitologice. Cea dintai poezie a sa, La mormantul lui Aron Pumnul, sfarsea invocand Eliseul, locul de petrecere fericita pentru sufletele dreptilor. O calarire in zori este strabatuta de asemenea de figurile trandafirii ale unor personaje mitologice, de Chloris, de Bot, de Aurora cea cu bucle de aur. in La Bucovina, mitologia antica se asocia cu cea germanica, alaturi de Selene si de Eol intalnim aici si misterioasele canturi din Valhala. Silfii si Eros isi fac aparitia in Misterele noptii. Vesta si Mars sunt invocati in Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie; Apolon, Eol, Erata apar in oda La Heliade, Apolon apare si in poezia inchinata Amicului F. I.
In inceputurile sale poetice, Eminescu se arata asadar un spirit in permanenta ispitit de figurile mitologiei, in special de acelea ale mitologiei greco-latine. Scolarul de pe vremuri, care da preferinta cartilor ce lasau liber jocul fanteziei, realiza si ca poet o viziune mitologica. Sa ne aducem aminte de Venere si Madona, poezia cu care el se afirma in literatura romana. inceputul ei trada o puternica atasare de figurile mitologiei eline, el simtea o inclinare adanca pentru idealurile unei lumi care apusese demult, dar care lasase mostenire timpurilor noastre gandirea mitica si expresia poetica. Din bogata galerie a personajelor mitologiei eline, poetul izola cu acel prilej figura zeitei Venus, imagine a frumusetii dupa conceptia elina, frumusete de forme si de voluptati in fata careia se ridica idealul frumusetii morale concretizata, in crestinism, de figura Madonei. in aceste inceputuri poetice ale lui Eminescu, cele doua imagini concretizau doua strasuri din istoria civilizatiei si functionau izolat in planul poeziei, semnificand doua idealuri poetice si traducand totodata ritmica sentimentului de adoratie, care pentru poetul roman cunoaste dubla miscare spre voluptatea fizica si spre voluptatea morala. Atunci cand experienta poetului se va adanci si cand fluxul sentimental va parasi linia expresiei ornamentate, cele doua imagini se vor contopi in imaginea totalizatoare a femeii iubite care, in poezia Din valurile vremii, va uni atitudinea anticei Venere cu expresia morala a modernei Madone. ()
Plecand de la atitudinea exprimata in Venere si Madona, mitologia va constitui pentru poet intre altele si un mare rezervoriu de mijloace poetice, pe care el le va utiliza in forme ce difera de la o epoca la alta in dezvoltarea talentului sau. Si era explicabil ca poetul sa se raporteze adeseori la lumea de fabula creata de imaginatia copilareasca a popoarelor. Traducator al lui Horatiu, traducator al lui Homer, al lui Homer trecut prin filtrul poetic schillerian, ispitit de fabula indiana ce patrundea masiv in textura filozofiei budiste, cucerit de credintele nordice, poetul arata o fibra foarte sensibila fata de fabulos.
Retinand numai datele cele mai caracteristice, voi semnala in primul rand poezia Kamadeva. in mitologia indiana, Kama sau Kamadeva este zeul iubirii, corespunzator lui Eros din mitologia elina. Si poezia lui Eminescu trateaza, cu un alt personaj, vechea tema anacreontica, pe care si Iancu Vacarescu o trata in prolixa sa Primavara amorului. intr-adevar, cred ca nimic nu poate fi mai instructiv decat o comparatie intre aceste doua poezii, care trateaza aceeasi tema. Pentru Vacarescu fabula mitologiei ramane in apele ei, incapabila sa se ridice la semnificatii superioare, in timp ce Eminescu da, prin indicatiunile de ordin genealogic in legatura cu zeul, o caracterizare a iubirii in felul cum o vede el: Cu sageata-i otravita/ A sosit ca sa ma certe/ Fiul cerului albastrul Si-al iluziei deserte.
Versurile eminesciene sunt mai putin facute sa semnaleze inrudirea zeului cu zeita iluziei, Maia; intr-o masura mai mare ele subliniaza indoitul caracter al iubirii, legata de cer si facuta din iluzii.
Un personaj frecvent in opera lui Eminescu este magul. In mod firesc, magul ar fi trebuit sa nu ne impuna noua raportarea la mitologie, iar in cazul cand totusi faptul acesta s-ar dovedi necesar, ar trebui s§ ne raportam la zendism. Pentru Eminescu insa el capata aspecte mitologice si poetul il poarta prin toale mitologiile. Catre figura magului se indrumeaza, in una din variantele sale, poema Muresan. Magul isi face aparitia in poezii ca in vremi de mult trecute si prezenta lui alcatuieste momentul cel mai impresionant al poemei Strigoii, in care ni se infatiseaza lumea avarilor.
Raportarile cele mai bogate la mitologie se fac in cadrul credintelor greco-romane. Era firesc, dat fiind faptul ca Eminescu era un bun cunoscator al acestui domeniu de cultura, atat prin lecturi in directa legatura cu mitologia, cat si prin felul cum imagina istoria antica. Ar fi fastidios sa se culeaga din opera poetului toate indicatiile ce se afla in aceasta ordine. Statistica ar fi de natura sa ne arate numai statornicia preocuparii, nu si patrunderea in adancime, verticala, a straturilor mitologice. Si ceea ce ne preocupa pe noi indeosebi este sa aratam ca poetul nu se deda unei actiuni de aditionare a tablourilor mitologice, ci ca se lasa patrunsa adanc de spiritul ce le insufleteste, ajungand cu vremea sa poata transpune insasi viata lui sufleteasca pe linia spirituala a mitologiei.
Din materialul strabatut pana in prezent, am vazut ca poetul aducea o adancire a domeniului, in special in dezvoltarea poema Memento mori. Grecia nu era vazuta, acolo, in istoria ei politica sau militara, ci in credintele sale mitologice, in atmosfera trandafirie si tineretea spirituala a mitologiei sale. Si aceeasi poema aducea, desprins din blocul mitologic roman, miraculosul de care se inconjura lupta intre romani si daci, cei dintai ajutati de zeii lor, cei din urma bucurandu-se de sprijinul zeilor nationali si de acela al aliatilor germani. In cadrul aceleiasi lupte apar titanii: liberati din catusele lor de Zeus, ei participa la lupta impotriva dacilor si contribuiesc la zdrobirea acestora. Am amintit in trecut si poema Demonism, un medalion mitologic in opera poetului roman. Asupra ei s-ar cuveni sa se insiste mai apropiat, deoarece traduce pe o larga scara conceptia pe care Eminescu o are despre mitologie si da, pe linia aceasta, o definitie a umanului in raport cu divinul ce se impune sa fie contemplata in cadrul conceptiei sale generale despre uman. Dar cum poema este caracteristica indeosebi pentru delinearea temei titaniene in opera eminesciana, vom reveni asupra ei cu un alt prilej, urmarind-o in toate articulatiile ei conceptuale si de tematica literara.
O ispita mare a constituit insa pentru Eminescu mitologia nordului germanic. Este fapt bine cunoscut astazi ca el studiase aceasta mitologie, in opera fundamentala ce-o incorporeaza, in Edda. Ea ii venea insa si pe alte cai, prin bogata literatura germana ce se hranea din Edda. Prezenta ei am surprins-o in inceputurile poetice ale lui Eminescu. Dintre bogatele marturii ce s-ar putea aduce in aceasta directie, semnalez numai balada fantastica Strigoii, in care magul este vazut intr-un cadru relativ nordic; deasupra zboara cei doi corbi, unui alb si altul negru - desprinsi din Edda. Amintesc de asemenea ca Vuotan, pe care l-am intalnit si in alte parti, este invocat intr-una din formele premergatoare ale Odei in metru antic si ca zeii germani contribuie masiv la lupta dacilor impotriva romanilor. Vom aminti apoi ca atunci cand Eminescu va intentiona sa creeze o mitologie dacica, el se va sprijini intr-o larga masura pe cea germana si ca, in poema la care m-am raportat mai inainte, Memento mori, zeilor germani le era rezervata cinstea de a pregati moartea imperiului roman si de a muri odata cu transformarea acestuia. Pasajul se impune sa fie amintit, intrucat el exprima in gandirea lui Eminescu unul din momentele esentiale din istoria omenirii. El se impune sa fie semnalat insa si pentru un alt motiv. Eminescu aplica lumii nordice o viziune inrudita cu aceea in care aparea zeita sudica a frumusetii. Asemenea unei Venus Anadyomene, fiicele marii se ridica voluptuoase din valuri: Dara una-i fiica marii ca o lacrima de aur,/ Paru-i curge la calcaie ca un lung si scump tezaur,/ E a stelelor regina, e al noptii meteor;/ Ades alba dintre valuri de-a inot marea despica/ Si albastrul blond al marii albul sanilor ridica,/ Valurile-n cant saluta sfantul apelor odor.
Marea preocupare a lui Eminescu a fost insa aceea de a crea o mitologie a poporului dac. Ispita nu fusese straina nici de unii precursori ai sai in poezie; de un Bolintineanu bunaoara, care incercase acelasi lucru in a sa Traianida. Si ne aducem aminte ca printre divinitatile Olimpului geto-dac acesta asezase si persoane ca Phosphoros, ceea ce insemna un imprumut direct din mitologia elina. La acelasi procedeu recurge si Eminescu, din pricina putinelor date certe pe care le poseda in legatura cu mitologia reala a dacilor si getilor. Ceea ce caracterizeaza insa intreprinderea sa este raportarea in aceeasi masura la mitologia greco-romana pe de o parte, la cea germanica pe de alta parte.
Unul dintre eroii pentru care poetul a aratat o dragoste mai mare a fost Decebal. Figura acestuia patrundea foarte rar in opera definitiva, dar ea a alimentat o serie de planuri poetice, in ordine epica sau dramatica. Sprijinit de zeii germani in lupta dusa impotriva romanilor, Decebal este vazut adeseori in mediul divinitatilor germanice, el insusi imprumutand din cand in cand unele trasaturi proprii acestora. Locuinta lui este in fundul Oceanului, intr-un palat de arhitectura complexa in care goticul detine intaietatea; el este inzestrat cu hale uriase, cu portale inalte, cu paduri intregi de coloane: o locuinta in care Odin s-ar simti in largul sau, dar in care si Zeus ar putea identifica fragmente desprinse din templele ce i se inchinau lui, sau olimpicilor sai soti. Valhala si Olimpul se intregesc reciproc, dar totul pluteste intr-o atmosfera de fiori gotici. Larga este contributia mitologiei greco-romane si la Panteonul dac in poema - atat de incompleta, de imperfecta si de inegala - inchinata Dochiei. Dochia, dupa traditia literara romana, era fiica lui Decebal, indragostita - sau casatorita - cu Traian sau cu unul dintre sotii lui. Un simbol elementar, care voia sa explice cucerirea Daciei de catre romani. Rolul ei fusese schimbat in poema amintita a lui Bolintineanu, care facea dintr-insa sotia lui Zamolxes si protectoarea amorurilor libere. in poema incompleta a lui Eminescu, Dochia este o zana a dacilor, impodobita cu toate frumusetile imaginabile, evoluand intr-un cadru de feerie, traind intr-un timp de basm si de poezie. intr-o luntre trasa de lebede -recunoasteti usor aici luntrea in care calatorea Lohengrin - zana calatoreste in josul unui fluviu - un fluviu de cantari, ce strabate o padure de basme. Suntem asadar in epoca in care lumea gandea in basme. ()
Luntrea ajunge in cele din urma la muntele din rasarit. Este un munte urias, legal pe jumatate de lumea noastra, iar pe jumatate proiectat in infinit: acolo este locuinta zeilor, de acolo izvoraste aurora, de acolo rasare luna, rasar stelele, de acolo apare, in carul sau, soarele: un amestec de gotic si de olimpic, in toata aceasta prezentare a Panteonului dac.
Dochia nu este insa pentru Eminescu numai un personaj de mitologie dacica: descins de pe planul mitologic, personajul incadreaza in tema folclorica de larga circulatie a ursitoarei si se construieste totodata in poveste pe linia simbolicei nationale. in aceasta noua ipostaza figureaza in poema Povestirea Dochiei si ursitorele, care pana la un punct reface simbolul din Sentinela romana a lui Vasile Alecsandri, dar intr-o atmosfera densa de mii si cu prospetimi de colori primitive, ce da impresia unui tablou prerafaelit. Eminescu alege pentru dezvoltarea temei forma, usoara si grea in acelasi timp, a metrului poporan, al carui caracter spontan si ingenuu era in masura sa ascunda cat mai adanc arta lui plina de rafinamente.
Mitologia geto-daca prezenta insa un personaj ce-i apartinea in mod precis, ale carui atribuie nu erau definite, dar al carui nume era incarcat de sonoritati profunde, pline de mister. Era Zamolxes. Zeul dac ispitise pe poetii romani dinainte de Eminescu, el avea sa ispiteasca si pe unii poeti ce aveau sa vina in urma lui. Luminile misterioase ce se impleteau asupra capului sau erau intr-adevar generatoare de poezie, ele sugerau ideea de geneza a lumii, ideea cosmogonica. Zamolxes este prezent in numeroase momente din opera sa, dar pasajul cel mai inspirat, acela pe care Eminescu izbuteste sa-1 ridice la culmile cele mai inalte ale artei sale, este fara indoiala cel cuprins in poema Gemenii.
Poema, pastrata in mai multe variante, este caracteristica pentru romantism. Brigbelu, frate geaman al lui Sarmis, este un spirit machiavelic. indragostit de iubita acestuia, Tomiris, si dorind sa ia coroana fratelui sau, el ucide pe Sarmis. Nimic nu mai sta in calea dorintelor sale. Rege, iubit de Tomiris, el isi celebreaza acum nunta, la care a invitat pe boierii tarii si pe zeii poporului dac. Dar in timpul ospatului apare, nebun, Sarmis. Pasajul tot trebuie citat, atat pentru conceptia pe care poetul o aduce aici in legatura cu problema cosmogonica, cat si pentru arta savanta cu care el stie sa impleteasca intr-o tema literara o conceptie filosofica profunda si pentru inaltimea artistica la care se petrece combustiunea tuturor acestor elemente ().
Cosmogonia 1-a ispitit pe Eminescu si in alte momente din opera sa. Am amintit mai inainte Scrisoarea I, in care poetul expune de asemenea o teorie cosmogonica. O teorie cosmogonica expune el si in poezia ce ne preocupa in prezent, precum si in cunoscuta Rugaciunea unui dac, poezie care s-a desprins de altfel dintr-o varianta a Gemenilor. Si dupa cum ne aducem aminte, unele momente fugare de teorie cosmogonica ne intampina chiar in Luceafarul. S-a facut insa observatia de multa vreme ca teoria cosmogonica a lui Eminescu descinde din Rig-Veda. Observatia aceasta este intemeiata pe de-a-ntregul. De altfel poetul insusi traduce cunoscutul Imn al creatiunii din Rig-Veda, iar una din variantele Rugaciunii unui dac era intitulata Nirvana.
Ceea ce ma preocupa de altfel nu este sa urmaresc izvoarele gandirii cosmogonice a poetului, ci sa-i delimitez functiunea in opera lui poetica. Pentru Eminescu, cosmogonia nu este o teorie stiintifica, ci o tema literara si sub raportul acesta ea se afla in prelungirea temei mitologice. Sa nu se creada insa ca poetul segmenteaza linia timpului, stabilind pe ea o epoca a genezei lumilor, o epoca a fabulei mitologice si o epoca istorica. Cand timpul insusi este vazut ca o functiune relativa, ar fi absurd sa se atribuie autonomie, oricat de relativa ar fi aceasta, fragmentelor de timp. De o gandire consecventa in aceasta ordine nu poate fi insa vorba. Poetul are adeseori prezenta notiunea de timp istoric, dar, in general, geneza si mitologia sunt gandite de el numai ca modalitati ale timpului estetic, al poeziei. Timpul poetic nu se desfasoara in determinari istorice -cronologice as zice, daca tautologia mi-ar fi ingaduita -, ci exista in forme speciale pe care le determina fiecare opera in parte. In felul acesta geneza si mitologia nu trebuiesc vazute ca fenomene inchise, pe care le putem invoca spre a defini prin comparatie fenomene actuale. In campul poeziei ele sunt valori actuale, incorporate organic in structura viziunii poetice. Desprinsa din fabula originara, propozitia cosmologica sau mitologica se poate incadra organic in actul, cel mai adesea prin transpunerea ei pe calea simbolului: "trecutul/ Si viitorul numai o gandire-s", spune poetul, care atribuie o functiune simbolica trecutului si viitorului: toate apele timpului bat in prezent, trecutul cosmogonic sau mitologic este numai forma simbolica a acestui prezent.
Mitologia si cosmogonia nu au insa numai aceasta functiune; in stransa dependenta de ea apare o alta trasatura: poezia lui Eminescu este o poezie de perspective si in cuprinsul ei propozitiunea mitologica sau cea cosmogonica sunt chemate sa creeze dimensiuni. Sa ne aducem aminte ce insemna sub raportul acesta imaginea Venerei in poezia Venere si Madona sau ce insemneaza aceea a lui Hyperion in Luceafarul. Asemanatoare este situatia poeziei Venetia, in care Okenos, un titan al mitologiei eline si acesta, sublinia prin propozitiile sale uriase labilitatea straduintelor omenesti.
In sensul acesta trebuie inteleasa afirmatia facuta anterior, ca poetul se lasa patruns de spiritul mitologic.
Spirit contemplator, el orienteaza in sens regresiv prezentul sau sau, in poezii cum este cunoscuta Pe langa plopii fara sot, el face ca mitologia sa se prelungeasca asupra prezentului, anuland ideea de timp consumat.
Poetul face mai mult insa: el creeaza in spirit mitologic, cu arcuri simbolice. Voi semnala in ordinea aceasta poezia Mitologicale, care nu ne duce intr-o zona mitologica determinata. Poetul lucreaza aici pe proportii mitologice un subiect desprins din cotidian, promovat grotesc pe toate liniile, dar retinand totusi moneda umana, in masura sa stabileasca raportul de dimensiuni intre cele doua zone. Poezia este indicata in primul rand sa sublinieze prezenta la poetul roman a unor trasaturi ce definesc spiritele mitologice: siguranta cu care se misca in fabulos si usurinta cu care manuieste blocurile cele mai masive ale figuratiei poetice
Dumitru POPOVICI
(Fragment din Poezia lui Mihai Eminescu, Editura Tineretului,Bucuresti, 1969)
