AM PLECAT DIN SAT - Roman autobiografic de Ion Vlasiu. intr-o prima forma, cartea publicata de editura Miron Neagu din Sighisoara, in 1938, revela deja originalitatea lui .
Dupa aproape douazeci de ani (1957) el da o noua versiune, considerabil mai ampla, intr-un moment cind se prefigura ciclul sau Drum catre oameni, scriind o parte intii a acestei serii, care este si cea mai originala, unde copilul traieste experienta unica a primului contact cu lumea, cu totalitatea realului.
Literatura lui doreste sa-si explice propria devenire, acea istorie personala ce-i reveleaza specificul, individualitatea si originalitatea. in cartea din 1938 povestise copilaria de la Ogra, din casa bunicilor; in 1957 avea sa se intoarca pe lirul timpului la Lechinta si la amintirea parintilor disparuti prea devreme, tatal in primul razboi mondial, mama curind dupa aceea. Doua locuri, doua sate, doua momente, dar in centru se afla satul cu coordonatele sale si cu spiritualitatea sa.
Satul, este, pentru , ca pentru intreaga traditie ardeleana, un loc privilegiat. Identilicindu-se eu ceea ce Blaga numeste orizontul stilistic romanesc, cu deschiderile lui definind un tip de cultura, V. intelege ca a scrie inseamna a reveni in sat, a-i recupera toate dimensiunile existentiale si a fi la sursa. Demersul acestei proze (nu autobiografie, in sensul de retrospectiva obiectiva a propriei vieti, ci, mai degraba, evocare) este unul realist si simplu. Autorul nu acorda loc tribulatiilor artistului; desi vrea sa se inteleaga ca artist si sa se explice, n-o face decit indirect, insistind, dar niciodata prea mult, asupra unicitatii fiintei, a copilului uril, considerat ciudat de ceilalti, care a fost el si in care artistul se recunoaste totusi, Arta prozatorului ramine legata, oricum, de doscriererea lumii satului si de povestirea de sorginte populara, amintind de Creanga.
Ca la acesta, copilaria se re-creeaza prin ispravi si intiniplari cate se fixeaza in memorie, prin ceea ce au nastrusnic, neobisnuit, si ajung sa Iu marturii alea unui iei personal si unic al experientei.
In momentele cele mai bune, imaginatia suprapusa, aproape pina la identitate, cu cea populara, are o remarcabila calitate plastica: "Satul mi se parea mare, Iara margini; mare cit o lume! Continitul era un zid aparator ridicai de uriasi. Daca-l priveai in lung, ochii iti fugeau pe creste, apoi, deodata, dealul se rupea ca taiat de zmei; se lacea o ripa de lut galben cu crapaturi si cu gauri negre, deasupra careia se roteau ulii negri si ciori afurisite." Privirea urmareste fermele, simte ciudata lor calitate, stranictatca contururilor; apoi le integreaza, semnificativ, intr-o viziune de mit popular, cu elemente fantastice. Lumea il asalteaza, ca in episodul cu "gesprii" (viespile), unde copilul lupta cu o realitate ce ii pare ciudata, care il provoaca, iar el ii accepta, mai in gluma, mai in serios, provocarea, cu o constiinta naiva si lotusi angajata a eroismului.
Copilul care a fost V. e incapatinat, o calitate pe care sculptorul de mai tarziu o va constientiza si folosi, ca artist, in confruntarea sa cu piatra sau lutul. La aceasta virsta a inceputurilor, isi petrece timpul urmindu-si propriile fantezii, care ii uimesc pe parinti in primul rind; de fapt, niste nastrusnicii pe care le viziteaza in amintire in momentul cind le scrie, cind ajunge sa se inteleaga pe sine, amuzat de cel care a fost, dar atent si la acele determinari care l-au condus spre cariera artistica. in fata copilului, lumea rezista explicatiilor, intrebarile lui ramin fara raspuns si repetarea lor ii supara pe parinti si pe ceilalti.
Dupa moartea tatalui, urmata indeaproape de cea a mamei, cind V. ajunge la bunicii din Ogra, in partea a doua a amintirilor, el continua sa se afle in lumea satului, al carui simbol raminc Muresul. Portretistul V. il descrie pe Mosu, un incapatinat si un taciturn, care nu accepta nici o alta autoritate decit a sa, om de o incredere Sumbra in sine, in contrast cu Buna, blinda si iertatoare. Copilul se afla, uneori, in conflict cu el, dar, de fapt, in secret, il admira. Cind ajunge, la inceput, la Tirgu Mures, la o scoala de meserii, apoi la CFR, la Cluj, amintirile lui V. au un interes tot mai documentar.
Episoadele si personajele se aglomereaza, fara sa le mai putem judeca altfel decit din perspectiva unica a biografiei, providentiale, a artistului; dar in afara orizontului, atit de adevarat si specific, al satului. Am plecat din sat ramine, in primul rind, o carte a copilariei, iar paginile ei cele mai expresive apar acolo unde autorul cedeaza tentatiei lirice, atingind tonurile sublimulului: "Atunci feciorii se adunau in sir, se prindeau in lant cit era drumul de larg, luau ceterasii intre ei si incepeau sa horeasca. Mama, ce mai cintece! Glasurile se laceau una cu satul, cu Muresul, se unduiau aprinse ca bobotaile duse de vint, se inaltau in sus pina la nori, iar se lasau in jos, pareau ca saruta pamintul, apoi se resfirau departe pina la vii si in Continit, peste care noaptea cadea cu stele cu tot." Prin natura lui, un roman nu poate fi decit selectiv, si aceasta impotriva extensiunii sale. El trebuie sa asigure o coerenta ansamblului si sa coreleze, sa subordoneze toate aspectele, nu numai partile. V. nu scrie un roman, refuza aceasta regula fundamentala a speciei, nu vrea sa elimine o parte din biografia sa, ori sa o converteasca in fictiune; nu poale renunta la nimic din existenta sa trecuta, nici la realitatea pe care a cunoscut-o si in care s-a format. Povestirea nu e la el altceva decit reconstituirea cit mai fidela a vietii, cit mai aproape de o virsta si de lumea ei.
Partea de fictiune exista numai in imaginatia copilului si se manifesta in interiorul vietii, nu in afara ei. Unitatea e intrevazuta de cel care isi traieste viata ca destin, destin in sensul realizarii de sine prin opera intr-o zona imobila, intr-un rezultat final care, in sfirsit, se sustrage timpului Iara sa il uite.
EDITII: Am plecai din sal, (Roman autobiografic). Editia a IlI-a, cu desene si reproduceri din operele autorului. Opinii critice de Perpessicius, I. Brcazn, . Chinezii, M. Beniuc, Bucuresti, 1979; Am plecai din sal. prefata de Dan Grigo-rescu. Bucuresti. 1988. |
