ALFABET POETIC - Volum de versuri de Stefan Augustin Doinas. Antologie de autor cuprinzind ciclurile: Alfabet poetic (194l-l948); Ovidiu ta Tomis (195l-l957); Voluptatea limitelor (1958-l968); Nascut in Utopia (1969-l975); Anotimpul discret (1974-l975); Conjuratio poetica (1968-l976); Inedite (1976-l977). Titlul antologiei reia titlul primului volum destinat publicarii de catre autor, manuscris distins, in 1947, cu Premiul "E. Lovinescu", dar nepublicat din cauza vicisitudinilor ideologice ale timpului.

Alfabet poetic sintetizeaza evolutia poeziei lui Doinas de pina la 1978, data aparitiei volumului, prezentind si avantajul - pe linga o abordare diacronica a temelor si motivelor specifice - unei recuperari a ineditelor; astfel, universul poetului se restituie in integralitatea sa, de la baladescul primei faze, derivat din preocuparea Cercului literar de la Sibiu de a transforma poezia "intr-o biografie simbolica, corespondenta cu ritmurile altor timpuri", la ontologia abstracta a ultimei perioade, ce prefigureaza volumul Poeme, din . in consecinta, de-materializarea in timp a substantei lirice e prima caracteristica a poeziei lui St. Aug. : joc cu virtuti subiacent epice, "impure" in prima perioada a creatiei poetului, ea devine gest autoreflexiv, poezie a poeziei spre virstele tirzii, translatie echivalenta cu o evidenta progresie a cerebralitatii.

Cavalerismul primei faze ("in loc de pusca, sufletul sa-l tii/ in mina ca pe-un arc de abur, care/ cu virful sfintei nevinovatii/raneste totul fara vindecare") trimite spre o existenta conceputa ca fast ceremonial, plin de o materialitate grea, simbolica, in care predomina esente si arome pretioase, sosite pe linia unui manierism al gesturilor studiate, nobil coregraliate: "Asa cum argintul soptind abureste/ sa-i spui ca otelul din inima mea/ in zori cu lumina de foc rugineste/ de singele care viseaza la ea." Mai tirziu (in Poemul ca dialect al formelor, de pilda), coarda lirica atinge doar abstractul; euvinlul nu se mai naste din prea-plinul gestului pe care-l descrie - cum se intimpla in prima faza de creatie a poetului, o etapa luxurianta, a exceselor - , ci din golul pe care-I tradeaza pentru a putea exista: "Adincimea si golul, firesti atribute/ ale formelor, - cum sa le piarda poemul,/ dialect suplinit de tipare limbute?" Diacronia evolutiva a poeziei lui St. Aug. marcheaza de asemenea o progresiva accentuare a crizei spunerii, a versului ca atare.

De fapt, am putea spune ca e, aici, caracteristica fundamentala a evolutiei poetice doinasiene: daca in primele poeme, scrisul face parte firesc din lume, e rostire din marea rostire a lumii (niciodata interogativa, intotdeauna fastuoasa, mustind de excese si de substante opulente), dupa 1970 el devine ezitare, interogatie de sine, instanta epifanica negativa, proprie convingerii ca "totul a fost deja spus", cum apare cu claritate in Eroii, de pilda: "ce mai ramine, atunci, gradinarilor limbii?/ Albinelc-adincului nasc, limpezind, in neantul / ramas pentru noi inefabil, o limba/ lipita de faguri, de lut// Ci rareori pilpiic mierea pe buzele noastre/ si tot ce rostim s-a rostit din adinc; lacrimata,/ inainte de lacrima noastra, e apa,/ iar Patria strigatul lor." Daca in prima parte a creatiei lui , cuvintul se leaga de fenomenalitate, de contururile spumoase ale concretului ("Cindva fecioarele acestui astru/ ieseau din casa, gingurind abia,/purtind pe umeri ca un scut albastru/ o frumusete limpede si grea"), in a doua el coboara, nietzschean, spre elementar, la rosturile de plamadire ale firii: "Din grase comete-n virtejuri/ fumegind, spumegind/ atirna ca pepeni pe vrejuri/ maruntaie si gind./ Extazul - intreg iara parte:/ mistuiti amindoi/ urlam, si ne-alingem de moarte,/ si cadem inapoi". Se rostuiesc pe rind, in aceasta tranzitie de la concret Ia abstract, de la poezie la poiesis (in sensul de autogenerativitatc plasmuitoare a substantei originare, formulat de catre Nietzsche in prima parte a Nasterii tragediei din spiritul muzicii) ecouri si influente din varii directii, de la goticul ogival al primei perioade, obsedat de germanism, de o mcdievalitate teutona in care intra si certe elemente alchimice, la serenitatea elina, dialectica, a perioadei tirzii.

Sub aspectul influentelor literare, mutatia prevede tranzitia de la epicul baladesc, manierist, trubaduresc al inceputurilor la admiratia tirzie, tensionat-abstracta pentru Valery (din care autorul a si tradus un volum substantial), drumul trecind, firesc, prin Blaga (de la care preia stigmatul nobil al bolii ca metasta/.a universala, generala, neparticularizata) si prin expresionismul orfic al lui Rilke. Pentru a ilustra o asemenea translatie, vom recurge la un aspect particularizat al liricii lui {natura), mentionind totodata ca mutatii similare se pot intilni in toate registrele poeziei doinasiene, de la bestiar, de pilda (unde se inregistreaza o certa tranzitie spre sapiential, de la animalul concret la animalul simbolic, de la bufnita la scarabeu), la moarte - o alta mare obsesie. in privinta naturii, poemele de inceput abunda, luxuriant, in detalii superb incrustate in vers ("in inima padurii, stind singura, tinjeste/ o trista aratare cu ochi holbati si plisc/ de care luna insasi, atinsa, isi minjesle/ cu scrum si neputinta tremuratorul disc"), pentru ca, mai tirziu, natura sa devina un mecanism, o "masinarie", pierzindu-si astfel spontaneitatea prezentei dintii:

"Ce-ascunde anotimpul? O masinarie de verde-gri, de aer si tacere apoasa sta inca, sta stricata poate, pe colina salcimilor: caldura degetelor mele e singura ei axnintire-adevarata."

Un antropocentrism paradoxal insoteste aceasta translatie, esentiala pentru poezia lui : daca la inceputul carierei, omul e integrat universului, functie fireasca a unei naturi capabile sa protejeze fiinta

("Intra-n padure singur, pe-nserat,
cind ursu-si linge labele de miere
si ruginisul zarii, presarat
pe crestete, vibreaza a-nviere"),

spre slirsit, natura devine incapabila de a se mai exprima pe sine, ci, doar, prin intermediul poetului, fiinta necesara, investita cu rolul orfic, rilkean, al rostirii. Lucrurile vor fi exact precizate in volumul de mai tirziu Poeme (1983), in care ontologicul e explicit afirmat ("un singur imperiu exista - Fiinta"), roiul poetului fiind acela de a exprima "dithyrambul" ("adapost al fiintei"), ridicind expresia la nivelul extatic al incandescentei ("oricuid le culegem din preajma Ie aducem/ la punctul de strigat ardent"). Poetul "da nume lucrurilor" (ca in Elegiile duineze ale solitarului din Muzot); spre deosebire de organul pe care-l exprima, cuvintul sau ramine egal cu sine, "nu oboseste": "Una si singura/ pulsar/ intre Alfa si Omega/lauda locuieste in cerul gurii.// Acolo -/ filfiind in locul pasarii,/ cuvintul pasare se oua in aer./Acolo -/ suferind in locul inimii,/ cuvintul inima nu oboseste./Acolo -/durind in locul iubirii,/ cuvintul iubire se-mparte la castori.// Din exil,/ Ioan-fara-Limba/ - - printul cu sabia-n teaca -/ne-a trimis veste.// Sa asezam zale sau cilti/ intre noi/ si taisul lucrurilor// Sa intemeiem/ in alb/ imparatia Cuvintelor." Exista insa, aici, o diferenta esenliala fata de Rilke: la (cum demonstreaza de altfel si poemul Conjuratie) poetica, din care tocmai am citat), cuvintul poetic estompeaza impactul cu realul, propune o ordine ideala pornita nu din respectul fata de materie, ci din dorinta de a se sustrage, vatuind rosturile tectonicii sale imprevizibile. Alfabet poetic reprezinta, desigur, subiect de carte, si nu de articol critic. El nu incheie insa, sub aspect tematic, universul lui , care aduce, prin volumul Aventurile lui Proteu (1995) o deschidere spre religios, spre politic, discret prezenta pina atunci. Cu toate acestea, parcurgind/, prin colationarea citorva motive recurente (bestiarul, modurile mortii, artisticul), tendinta de a decripta efigia de sine a lui se impune ca o tentatie secreta, inevitabila.

Ea deriva, se pare, din coregrafia elevata, subtila, a aristocratismului; artist al noblejii, al existentei transformate in stil, poetul parcurge si sub acest aspect doua etape in scrisul lui : traieste nobletea firesc, ca atare, in tinerete ("Aldebaran imi spune ca noaptea va fi lunga./ Umil, imi urc privirea si, dirz, ma pregatesc./ Acum, cind nici un soare nu poate sa m-ajunga,/ satul de bolta alba si prafu-i pamintesc,/ strabat intreg azurul in sus, in adincime: padure rotitoare, rivnita de ereti"), pentru a fi, ulterior, nevoit s-o construiasca. Drumul in timp al poeziei lui este acela care marcheaza trecerea, intr-un sens deloc peiorativ, de la naturalete la artificialitate.

EDITII: Alfabet poetic. Prefata de Aurel Martin. Bucuresti, 1978; Alfabet poetic/Poetic Alphabet. Editie bilingva. Traducere de Cristina Tatara. Prefata de Orete Tartler, Sihiu, 1996.

REFERINTE CRITICE: Al. Cistelecan, in "Familia", nr, 9/1978, respectiv nr. 11/1983; N. Manolescu, in "Romania literara", nr. 37/ 1978; C. Morara, in ..Flacara," nr. 36/1978; C. Ungureanu, in "Convorbiri literare," nr. 10/1978; Al, Protopopescu, in "Viata Romaneasca", nr. 4/1979; C. Regman, in "Viata Romaneasca", nr. 9, 1983; Gh . Grigurcu, Intre critici, 1983; Al. Paleologu, Alchimia existen/ei, 1983; I. Pop, Lecturi fragmentare. 1983, respectiv in "Steaua," nr. 8/1978; Ov. Cotnis, Meditatii critice, 1983; O. Arion, Interviuri 1983; Elena Tacciu, Un studiu al arhetipurilor. II, 1983; St. Borbely, in "Viata Romaneasca", nr. 2, 1985; A. Plcsu, in "Romania literara", nr. 13,1985; M. Papahagi, in "Tribuna", nr.38,1985.

Scriitori romani