Mi s-a adus invinuirea de a fi staruit in recenziile mele prea mult asupra activitatii d-lui Alexandru Macedonski. Cele urmatoare sint raspunsul meu la nedreapta invinuire si, pe de alta parte, o socoteala definitiva cu cei ce rrri-au atribuit o pornire dusmanoasa si o severitate excesiva fata de marele defaimat, cum il numesc baietii din suita lui atit de pestrita.
M-am ocupat de d. Macedonski fiindca in intreaga noastra literatura nu este o a doua ura, in jurul careia sa se fi produs mai mult zgomot, si fiindca este unul din desele tipuri ale literaturei universale, cari au ceva tragic in fiinta lor, si atrag mai mult ca oameni decit ca scriitori.
Am scris si eu despre acest poet, fiindca un fapt nu se poate tagadui, si anume ca de pe la 1870 incoace nu rasfoiesti reviste si ziare din Capitala fara sa dai peste numele lui, cind in josul unui lant de poezii sau articole politice, cind amestecat in polemici, laudat si idolatrizat de unii, respins si huiduit formal de altii. Foarte fecund, a fost director de ziare politice si de reviste literare ; a tiparit volume de poezii in romaneste si frantuzeste ; a fost jucat, aplaudat si judecat la teatru ; a scris proza si critici literare si a avut un ideal suprem - acela de a intemeia o scoala, o directie noua atit in poezie, cit si in celelalte ramuri ale literaturei.
De la inceput d. Macedonski nu e singur, ci vecinie cu prieteni si cu un cortegiu intreg de elevi adolescenti, "a caror muza tinara isi arata pentru prima oara zimbetul modest si gratios". Printre prietenii lui ureaza scriitori ca Bonifaciu Florescu, stilist distins si om mai cult; Pantazi Ghica, critic si prozator fara culoare ; apoi Anghel Demetrescu, Stefan Vellescu si V. A. Urechia. Acestia-l apreciau si munceau la aceeasi revista. Urechia ii dete, ca ministru, medalia Bene-merenti si insarcinarea de comisar extraordinar pentru inspectarea monumentelor istorice din tara. Elevii ii rasplateau atentia cu preamariri, unii numindu-l Victor Hugo al romanilor, altii "martir genial, omul cel mai mare pe care l-a avut literatura romana, Romania".
Astfel d. Macedonski nu era numai in inchipuirea sa un poet mare si un muncitor de valoarea unui urias. Alaturea cu el erau 2ilnic alti scriitori, intarindu-l in credinta asta ; dar mai era si strainatatea, care-l aproba si incuraja. Daca la noi se gasea cine sa-l e cu Hugo, Byron, Leconte de Lisle si Baudelaire (celebrul Toncescu l-a asemuit cu Isus Cristos!), strainatatea n-a ramas mai pe jos. in organul sau si in diferite prefete, poetul nostru a reprodus cu o deosebita ingrijire si cu trebuitoarele sublinieri sumedenia de ecouri din presa straina, greceasca si franceza, in care era celebrat ca un geniu stralucit al poeziei romane. Citind astazi ce spun To Paron si Efemerh Acropolis din Atena, sau publicistii Pierre Loti si Peladan din Paris, nu mai poti sta la indoiala ca e vorba de o culme unica in literatura.
Cit de unica vom vedea mai la vale. Deocamdata trebuie sa retinem un fapt. Poetul n-a ezitat niciodata a se socoti in adevar un titan - si aici e o parte a tragicului sau. Adeseori simtea atmosfera prea doboritoare pentru talentul sau, tara prea mica pentru a-si desfasura toate puterile, societatea prea inculta pentru a-l putea urmari cu pricepere. in momente de aceste simtea regretul ca s-a nascut roman si cinta plin de mihnire :
Cind se na^te intr-o tara mica - cine e poet,
Daca simte a Iui faptura ca e roasa de-un regret,
E desigur de regretul c-a nascut. El cinta, scrie.
Si abia in cite-un suflet afla cite-o simpatie, Incolo cine-l citeste sau de pizma e coprins
Sau cu inima inchisa si-n citire nedeprins.
sectiunea i-o silabiseste
Si vai, totusi, s-a gasit in tara asta atit de mica si in societatea asta atit de inculta (sa fi spus un adevar in acest caz ?) un numar de vreo 1500 de capete, care sa primeasca a fi inscrisi printre membrii societatii revistei Literatorul cu d. Macedonski in frunte ; sa se organizeze in comitete de domni si doamne in toate orasele din provincie, cu tot ce era mai luminat in societatea inalta, si sa proclame ineviila prezidentie de onoare a raposatului Urechia. S-au gasit doamne care sa-i ofere un cadru de atlas alb, ca omagiu. S-au constituit comitete pentru procurarea mijloacelor banesti ca sa-i tipareasca operele complete. Si cea mai buna dovada de continua sa legatura cu societatea romana este propria-i marturisire (din Literatorul pe 1892, nr. 3) :
"Lasat la o parte de guverne *, Dumnezeu si adevarata opinie publica mi-au fost ajutor. Numai pentru tiparirea volumelor mele am adunat patru mii de lei; volumele insa nu le-am putut tipari, pentru ca nu se poate trai din aer. in diferite alte ocaziuni, alte mii de lei mi-au venit din partea publicului luminat pentru a sustine «Literatorul», fara sa numar banii ce mi-au fost trimisi anume in temeiul simpatiei si admiratiunei ce am desteptat printre unii dintre cetitorii mei. Doamna Caliopi Petrache Poenar mi-a trimis prin lista suma de trei mii lei. D. Christodorescu, desi nu ma cunostea decit din scrieri, a sacrificat o suma ce trece de trei mii cinci sute de lei in favoarea luptei culturale (!) pe care o tineam"
Ei, si totusi tara era prea mica, punga asemenea, pentru poetul care, tot acolo, ne mai spune ca "cetitorii trebuie sa se gindeasca sa asigure oamenilor de litere o situatie independenta de functiile statului !*
Pentru rolul literar al d-lui Macedonski si pentru legatura cu societatea, mai este interesant si chiar de actualitate a se sti ca d-sa a intemeiat si o Societate a oamenilor de litere. La 25 mai 1890 a fost ales presedinte efectiv al aceleia, iar presedinte onorific a fost proclamat "d-nu Stefan R. Veron (?), mare proprietar din Braila, cunoscut prin sentimentele sale patriotice si prin viata ilustrata de binefaceri si acte demne de suflet mare" - scrie Literatorul din acelasi an. "Onorabilul presedinte a si binevoit a darui d-lui Macedonski suma de 400 lei, spre a constitui un fond social"
Deci fiind vesnic inconjurat de lume, avind o continua intuitie materiala (luata in orice sens) a stralucirei sale, pururea in frunte, agitind si luind initiative, producind si re-producind o groaza de material - este cu putinta a vorbi de epoca in care a trait fara a tine seama de numele lui ?
Dar un asemenea fruntas inseamna in adevar o directie. Acei multi care au ascultat de vorba lui, in mintea si inima carora cuvintul acestui poet a putut sa destepte o iluzie, fie cit de trecatoare, au constituit in realitate un curent. Toata opera scriitorului acestuia se resfringe si asupra lor. Prabu-sindu-se, se dovedeste a fi fost opera artificiala a unui actor istet, care mai tirziu plateste scump succesele sale, caci multimea nu iarta pe cel ce si-a batut joc de ea.
Astazi se poate vorbi de d. Macedonski ca de o cariera incheiata. Manifestarile nervoase din anii din urma sint cu totul ubitoare aureolei lui de odinioara. Prin reeditarea de apoteoze, putinii credinciosi ce se mai aduna in jurul lui, ca in jurul unei umbre,_ se vor dezgusta si ei ; prin continua alimentare a unei ambitii senile, i se face un rau sufletesc imens, caci indemnurile astea il silesc sa publice poezii la cetirea carora trebuie sa dai din cap in semn de intrebare, sau izbucniri violente in polemici, ce degradeaza cu totul.
Privind asupra activitatii sale intregi, poetul n-are sa mai vada decit ruine de vise desarte, munca si agitare zadarnica, un noian de vorbarie si un sir de greseli de tot soiul, si nu-i mai ramine decit sa-si inchine sabia, ca un oarecare luptator impotriva morilor de vint, si intr-un moment de constiinta sa rida hohotind de cei ce s-au luat pe cai intunecoase dupa dinsul, ca soarecii dupa fermecatorul din Ha-meln din celebra legenda germana.
Desigur, nimeni nu si-a dat mai bine seama de toate ca d-sa, cind, acum 10 ani, isi recunostea apusul in chipul urmator :
Cit am trudit, cit am muncit
Si cum nimic n-am folosit,In lume nu este rasplata
Dreptatea este blestemata
Si omul bun nesocotit.
Pe fruntea mea n-am nici o pata,
Zadarnic. Sint un osindit.
In lume nu este rasplata.
Cit am trudit. Cit am muncit
Viata acestui scriitor e o sectiune deschisa. Nimeni n-a vorbit atita despre sine si n-a publicat si reprodus atitea opinii de ale altora asupra sa ca d. Macedonski. Din cele mai intime momente ale vietii sale a facut subiect de vorba in public. A insirat mereu la programe si teorii cu continue contraziceri.
Examinindu-le acum pe toate, vom vedea daca munca si truda autorului merita rasplata, sau daca trebuia sa fie "un osindit", cum singur se numeste.
Unde zace enigma inaltarei si caderei d-lui Macedonski ?
La noi scriitorul, ca si omul politic, poate sa se inalte adeseori prin mijloace potrivnice progresului si intereselor sociale. Controlul, cu intregul sau aparat de severitate, nu este silit inca, iar societatea nu are destula putere de distinc-tiune si de orientare in materie literara, pentru a zadarnici ea singura inaltarea si a inabusi in germine manifestarile spiritelor slabe si ale celor turbulente.
Astazi cele mai ciudate coterii sint posibile si orice condotier, cunoscut sau deghizat, isi gaseste o usita de intrare la o revista sau vreun ziar, pentru a fi cultivat de cititori, ca un microb, din care are sa rasara mai tirziu o colonie intreaga.
Tot mai avem o gramada de cetitori care patimesc de daltonism si nu stiu deosebi culorile steagului spre care alearga. Sunt oamenii cu deosebita predispozitie pentru culorile stridente, pentru tot ce este extravagant si anormal si mai ales pentru importatiile straine, sub pretext ca in aceste singure gasesc finete, spirit si actualitate. Aceiasi cititori iubesc zgomotul si se delecteaza in toiul polemicilor scandaloase, consi-derind ca o simpla indeletnicire burgheza tendinta citorva de a mai curati din cele buruieni si de a aduce ordine si dreapta cugetare in viata literara romaneasca.Intre altele, gratie acestor nepieritoare insusiri ale societatii noastre a putut si d. Macedonski sa ajunga la gradul ciudat de popularitate, de care am vorbit.
D-sa mai este si fiu de general. Avea astfel din capul locului de partea sa aristocratia si putea sa conteze in orice timp cu un contingent considerabil de aderenti. Era cumva constrins sa faca literatura si gazetarie pe placul acestor rasfatati cetitori, cu educatie si sentimente straine, pentru ca, facind-o, isi cucerea simpatiile lor platonice si materiale si-si intemeia faima de publicist ?
Societatea aristocratica din Muntenia nici nu avea alt reprezentant al ei. Bucurestenii n-aveau poeti si prozatori de seama. Cei din jurul d-lui P. Gradisteanu erau cu totul stersi. Porniti in contra scoalei germane si a directiei de la Iasi, nu puteau decit sa incurajeze pe scriitorul indraznet, care ataca rind pe rind pe toti membrii Junimei si promitea a crea o noua scoala estetica, pe polemistul pamfletar, care la 1875 provocase un proces monstru *, si nu puteau decit sa aplau-deze pe poetul care venea sa introduca poezia cea mai rafinata franceza, imitind si facindu-i proanda prin continue articole programatice, prin vecinice marturisiri de credinta.
Golul se facu tot mai mare in jurul lui. Reclama din reviste nu mai avea succes. Atunci apeluri litografiate circulau printre doamnele inaltei societati, apeluri iscalite de poet, in care cersetorea "sprijinul moral si material pentru apostolatul pe care il duc de atitia ani pentru limba si literatura romana, fara sprijin oficial, in afara de buget si numai cu singurele mele mijloace si cu ale celor prea putini care, ca dv., ati raspuns adesea la apelurile mele"
Este poetul cazut pe treapta cea mai de jos a ingenun-chearii in fata unei societati ce l-a respins. Cersetoria este crucea pe mormintul unui scriitor in viata.
Dar nu numai falsele sale izvoare de inspiratie, nici societatea singura si antidinasticismul, impreunat cu o actiune in contra poporului, sunt vina caderii lui Macedonski. Marele vinovat este el insusi, caci ii lipsea ceea ce Schiller cerea de la orice poet: "Un suflet frumos". Cu totul covirsit de sine, orbit de egoism si de vanitate, s-a facut apostolul urei, al razbunarei din momentul ce a vazut irealizabila dorinta sa de a-si fixa inaltimea catre care citiva credinciosi, imprejurarile si fantazia sa l-au tirit.
Ura lui se indreapta impotriva tuturor scriitorilor, a caror activitate il lasa in umbra.Inceputul il face cu Alecsandri. intr-o analiza critica isi propune sa-l "foarfece", si asta numai pentru ca "d. Alecsandri trebuie sa se creada un semizeu, daca se va fi judecind dupa succesele obtinute in cursul existentei sale". in lucrarea sa, d. M. numeste pe Alecsandri "venal", "egoist", lipsit de "orice simtiri omenesti", vorbeste de "faimosul Des-pot-voda" si abia se indura sa recunoasca in autorul Gintei latine un "cintaret adeseori placut, dar adeseori numai un simplu insirator de cuvinte, mai mult sau mai putin rimate".l Dar ura contra lui Alecsandri n-a impins-o departe. Inconsecvent, ca in alte multe, a avut si momente in care era dispus a-si revizui opiniile din celebra analiza critica. 2
Cu totul altfel insa fata de Eminescu. Pina ce acesta era in viata il numea "individ rau crescut, care nu ar fi fost bagat fecior in casa la tatal meu", si deplingea "tara in care boierii au ajuns sa se reprezinte prin o asemenea lighioana". La 1883, Eminescu imbolnavindu-se, Macedonski ii saluta boala cu o frumoasa epigrama :
Un X., pretins poet, acum
S-a dus pe cel mai jalnic drum
L-as plingc daca-n balamuc
Destinul sau n-ar fi mai bun,
Caci pina ieri a fost nauc
Si nu e azi decit nebun
Asta era picatura cu care Macedonski voia sa aline jalea generala ce cuprinsese sufletul poporului la auzul vestei triste
1 Nu voi sa afirm ca urmatoarea poezie inedita a lui Alecsandri are vreun necs cauzal cu atacurile aceste, o reproduc insa ca un apropos :
UNUI ANONIM »
care n-ai precum dorejti Prilejul ca sa ie tireti. Ca un mitei lingau ce efri :
Tu care trist, invidios,Imi fac pomana ca sa-fi zic :
Mai bine-un curtezan amic,
Decit iluflnan ori fi mojic.
(Mss. Academici, nr. S09, 4). (N. a.)
despre soarta lui Eminescu. Iar cind presa si publicul se revoltase si afirmase astfel si mai mult popularitatea autorului satirelor, cinicul detractor continua cu rime de acest fel:
Unui om in toata firea e moral sa-i zici smintit,
Dar nebunului pe nume daca-i zici, e necinstit,
Trebuieste-ntotdeauna spre a fi-n moralitate
Sa te faci aparatorul caselor de sanatate,
La nebun sa-i zici cuminte, pe neghiob sa adorezi
Si de s-afla la Marcuta geniu sa-l proclamezi
Dupa moartea lui Eminescu continua campania cu aceeasi furie, pentru ca "moartea sau nenorocirea unui om nu ne va face sa-i crutam caracterul daca i-a fost corupt, nici scrierile daca i-au fost proaste Caci pentru nod nu este destul ca un om sa innebuneasca pentru ca sa-l proclamam poet sau om mare"
De aci incolo reproduce cu bucurie diabolica orice parere ce ar fi putut sa arunce o umbra cit de mica asupra lui Eminescu. Cu orice chip voia sa dovedeasca cum stricarea limbei si literaturii, indeosebi a versului romanesc, se datoreste acestuia. Pune chiar pe prieteni si elevi de-ai sai sa sustina lupta, si unul dintr-insii il imiteaza in acest ton :
O ceata de oameni netrebnici
Sa-nalte voiesc p-un nebun,
La dinsul cu totii bagindu-se sfetnici
Din voci ragusite rasun.
Asa. Eminescu e geniu in tara,
De-acum sa dispara-n mormint
Si ritmu si rima ; in loc sa rasara
Olog metrul nostru in cint.
Ura in contra scriitorilor contimporani nu se opreste insa aici. Pe Vlahuta il acuza de a se fi coborit "pina la oficii rezervate oamenilor de lupanare". Pe Cosbuc il loveste pentru succesele sale la Academie si-l face rutean, cum facuse si pe Eminescu bulgar. Pe Caragiale cauta sa-l zdruncine in o conferinta publica la Ateneu si prin incurajarea inscenarei rusinoase cu plagiatul. Pe bietul Traian Demetrescu, care i-a fost colaborator si a scris cuvinte atit de simtite despre salonul albastru, in care d. Macedonski face pe magistrul fata de nevinovatii incepatori, il trateaza cu epigrama :
Am auzit al tau latrat,
Dar el de loc nu m-a mirat;
Destula vreme t-am dat piine
Sa stiu prea bine ca esti ciinc.
Pina si Radu Rosetti, elev si colaborator si el, pina la un timp socotit ca un "adevarat mester ce aminteste prin sobrietatea sa de stil pe unii clasici greci", a cazut in dizgratie si a inceput sa fie invidiat si batjocorit, indata ce s-a vazut cum ii creste termometrul popularitatii.
Ura in contra celor puternici, razbunarea in contra celor ce-l paraseau sau indrazneau a-l contesta sunt mobilurile urite ale atitor iesiri pe teren si din toate zbucneste o pasiune violenta ce nu ni se pare de loc frumoasa :
Dac-as fi traznet v-as trazni,
V-as ineca dac-as fi apa.
Si v-as sapa mormint adine,
Dac-as fi sapa.
Dac-as fi streang v-as spinzura,
Dac-as fi spada v-as strapunge,
V-as urmari dac-as fi glont
Si v-as ajunge
(Din Excelsior)
Putea o ura atit de bolnava sa-l duca la inaltimile Parna-sului ? Hotarit, nu !
Sunt ele si suflete pline de ura, deopotriva de interesante pentru psiholog, si trec ca niste umbre prin toate literaturile. Sunt oameni greu cercati, care concentreaza in sine o parte din durerile omenirei. Si sunt atit de varii motivele care determina ura, incit nu o poti condamna din principiu. O condamna cel mult morala curenta, poezia insa o admite si estetica se impaca bine cu ea, caci ei i se datoresc atitea conflicte dramatice si atitea poezii, carora pentru eufonie le zicem "pesimiste" si cari toate poarta in sine germenele urei.
Cind insa ura se coboara la gradul cel mai de jos al sim-tirei omenesti, cind izvorul din care porneste este instinctul cel mai brutal al razbunarei prin sfisiere, cind niste ochi tremuratori de o licarire stranie, o minte infrigurata ce se framinta in cautarea curselor si a otravurilor nimicitoare - o ! atunci nu ai inaintea ta un poet, un scriitor, un tovaras de munca, ci o caricatura de om, vrednica de plins sau de dispret, iar societatea nu poate decit sa-l osindeasca deplin-gindu-l, cind il vede sleindu-si timpul si restul de puteri in cautarea razbunarii :
Nu mai am decit o sete, nu mai am decit un vis,
Vis cc-n inima, cu singe tiparit, il tin inchis ;
Ori si unde-l port cu mine si c-o dulce voluptate
Mintea mea il reciteste pe cind inima mea bate :
Negru, groaznic, fara mila, nu e-ntr-insul un cuvint
Ca sa nu ma faca singur uneori sa ma-nspaimint ;
Strangul, fierul, focul, plumbul se-nteleg sa-l intocmeasca
Si in stare nu e nimeni inile sa-i citeasca inainte de momentul cind
Dar visul meu cumplit,
e e scris ca sa ramiie un biet vis neimplinit,
Din adincul ei cel umed, cu aceeasi ne-ndurare
Groapa mea are sa strige, catre ceruri :
Razbunare.
"O poeti, poeti ! De ce nu va puteti zdrobi mai bine inima si sa fiti ca toata lumea ? Face-va-ti lupi, ca sa traiti ca lupii. Inima voastra zadarnic bate, sufletul vostru zadarnic se inalta. Nimeni nu asculta cintecele voastre, si le ia vin-tul! Un Torquato innebuneste si-si pierde si libertatea chiar ; un Dante moare expatriat ; un Gilbert, in spital ; un He-liade o, dar sa nu venim la noi !"
Ba sa venim, d-le Macedonski, nu pentru a constata starea identica (?) a unor nesocotiti poeti romani cu aceea a lui Tasso, Dante si Gilbert chiar, ci pentru a lua apararea acelei ignobile societati, care - din fericire - "nu asculta cintecele voastre" si, din pricina neascultarei, versul vostru vi-l ia vintul.
De ce crimea serioasa, acele spirite obiective si cu autoritatea inaintea partii celei mai bune a publicului cetitor, a primit cu atita ironie si indiferentism opera literara a d-lui Macedonski ? De ce d. Missir a facut la Convorbiri atita haz de un volum de poezii dedicat de Macedonski d-lui Maio-rescu ? Cum de numele poetului n-a putut patrunde in nici o sectiune de scoala sau de teorie estetica, in nici o antologie destinata multimii si in acest chip a fost - iarasi din fericire ! - exclus cu desavirsire din sirul celor chemati si primiti a intemeia si dezvolta cultura poporului ? Cea mai grea osinda pentru orice scriitor !Intiiul motiv, de ordin elementar, il gasim in valoarea intrinseca a operei acestui scriitor. in tot materialul, ingramadit in timp de peste trei decenii* si de o inegalitate atit de uimitoare, prepondereaza umplutura si banalitatile versificate. Fie ca trateaza subiecte erotice, fie ca se pierde in re-flexiuni sociale, dar mai ales cind se incalzeste la altarul istoriei, ramine, in cele mai multe cazuri, un autor de inscilari de cuvinte si de rime, ca pe la inceputul carierei sale, cind scria :
Viata-mi simt ca mi se stinge,
Dar cu tine voi sa mor.
Oh, te rog nu ma respinge,
Angel dulce de amorsau ca :
Roma vechie intreaga
Trece pe dinaintea mea,
Salutare eterna stea,
Salutare regina a lumei,
P-aceste tarmuri pribege !
Taceti o versuri deserte,
Taceti o coarde inerte,
Poete - si tu, - la pamint !
Pamintul acesta e sfint.
Inaintind cu timpul si sub influenta lecturei, tonul asta simplu si imaginile de o banalitate teatrala se schimba, dar ramin ca valoare la acelasi nivel si tot atit de imposibile prin nelogica lor. De la un volum la altul incoherenta creste, fraza devine mai violenta, bizareriile, mai cautate, si coarda poetica ajunge la tensiuni extreme, cind isi cinta cintecul :
Prapastia grozava ca iadu-i de-ntuneric,
Te-atrage cind te afli la margine si-atunci
Te-atinge nebunia cu degetu-i isteric,
Te-apropii si deodata voiesti sa te arunci
Autorul versificarilor simple are ambitia de a ajunge in literatura romana poetul nevrozelor, concurind pe Rollinat, pe care il traduce si-l imiteaza. El de aci inainte nu mai voieste sa aiba in constiinta o singura idee poetica, ci "batalioane de imagini", cu "umbre neguroase si naluci spaimin-tatoare", cu "minti bolnavicioase" si "cadavre rinjitoare". E o saturatie de privelisti fioroase, prezentate de poet cu scopuri calculate, dar fara a reusi sa produca alt efect decit acela pe care suflete dezordonate il au asupra unei minti linistite. Fondul ramine tot banal ca mai nainte, si se vede cit de colo ca nu este o evolutie fireasca, ci o directie sugerata de autori straini.
De altfel, ajung din ce in ce mai mult la convingerea ca, in toata activitatea celor ce vor sa introduca in literatura romana genul impresionist-decadent, e mai mult calcul decit s-ar crede. Oamenii astia au un suflet prea banal decit sa fie capabil de o poezie rafinata. Sint prea putin poeti decit sa ajunga la acea expresie subtila a poeziei vaporoase, de care viseaza in programele_ lor. isi caricaturizeaza pina si partea pur omeneasca a vietii lor de buni burghezi si de strasnici negustori, numai pentru a putea poza in geniu imbracat in haina de nevropat si a masca prin extravagante lipsa lor de putere creatoare.
Constatarea asta mi-o intemeiez si pe faptul ca, in timp ce ei se lauda cu "teasta care este o inchisoare de duhori intunecoase", isi indeplinesc cu reala dibacie rolul de esca-motori de abonamente, de intriganti politici si sociali, de consumatori linistiti de cafea si chiar acela de autori de proza searbada sau de drame nereusite, cu subiecte dintre cele mai putin complicate sufleteste.
D. Macedonski, de pilda, paralel cu poeziile sale nevrozate, in care vede "in fiecare crier o mie de stigleti" si "toata omenirea intocmita de nebuni" (exceptindu-se pe sine!), fixeaza in proza destul de limpede tipuri sociale disparute, scrie schite si nuvele incolore, tipareste bucati dramatice ca Iades, o fraza fara nici o originalitate, apoi Unchiasul Saracie, Cuza-da si 13 Decembrie, alte scurte drame sau spectacole originale si imitate, in cari nici umbra din acele insusiri de poet rafinat, simulate in imitatiile versificate tot atunci.
Daca din toata opera asta a d-lui Macedonski am lasa la o parte ce e banal si ce e tradus sau imitat, abia ramin citeva "lumini fosforice a fulgerelor intelectuale", si acestea sint faimoasele Nopti. De ele isi razima gloria si, cu toate ca poarta si ele pecetea generala a fiintei poetului, asa cum l-am aratat pina acum, si ca forma se prezinta iarasi ca imitatii dupa modelele franceze, dau totusi oricarui critic dreptul de a se ocupa de d. Macedonski si a-l socoti printre acei poeti care, in doua-trei poezii (unii, ca Eliade, Mureseanu, Deparateanu in o singura poezie), isi concentreaza toata puterea lor, toata flacara adevaratei inspiratiuni de care au fost capabili.
Poetul "Noptilor", insa, mai are si alte slabiciuni ce l-au instrainat de popor. in toata activitatea lui vedem accentu-indu-se caracterul international al poeziei. El insusi strain prin singe si prin cultura, dar cu pornirea maladiva de a declara pe altii de neromani, cu mentalitate si simtire straina, apare totdeauna inconjurat de scriitori din afara, de o valoare problematica. Revista Literatorul are un caracter poliglot, publica in original poezii franceze (de Nisset, Mela-ger, Bouillet, Heussey si alti celebri), italiene (de Cadiacomo si Giusantine), grecesti (de Kleanthes Papazogles), nemtesti (de Bergamenter) si, deosebit de acestea, tot atitea traduceri in interesul "artei pure" si al "literaturii inalte". Strainismul acesta, de altfel, e un cadru cum nu se poate mai potrivit si o explicare nu se poate mai fireasca pentru toata miscarea initiata de d. Macedonski.
De la straini poetul nostru a contractat si mania estetismului si a formelor noi. Fara a avea vreun rost in literatura noastra, si numai o simpla predilectie de profan, pledeaza ici pentru simbolism si decadentism, colo pentru armonia imitativa si pentru instrumentalism. Dupa fiecare teorie urmeaza probe de poezii, de un nemaipomenit ridicol. Astfel, voind sa descrie o inmormintare si sa imiteze sunetele clopotului, gaseste urmatoarea forma :
Un an, - dind d-ani, leag-an d-an, d-ani vani,
D-atunci un iant intreg s-a format,
D-atunci de cind in groap-a intrat
Un an, - dind d-ani, leag-an d-an, d-ani vani -
D-atunci un lant intreg s-a format
Iar, zugravind apusul zilei, o face in urmatoarea gama cromatica :
De-o plumburie-ncenusare
Pe cind apusul e cuprins
In funebra inserare,
Zic fara intristare
Salutare
Cer mare
Si intins
Stins
Stins
Si intins
Cer mare,
Salutare
De soarta mea-nvins. Etc.
Sub acest soi de instrumentalism, in care sunetele au rolul imaginilor, d. Macedonski intelegea "ultimul cuvint al geniului omenesc", iar citiva elevi ai sai au creat, imitindu-l, adevarate capodopere, de urmatoarea monosilabica splendoare:
Din - sin - ea - vrea - a - da - foc.
Eu, - zeu - iau ! - vreau - ast - cast - loc !
Aberatiile estetice de felul amintit, d. Macedonski le comitea si pentru a dovedi flexibilitatea limbii romane. Acu-zind pe altii, indeosebi pe junimisti, de a nu-si cunoaste bogatia limbei materne, propune urmatoarea sa poezie (Ut., I, p. 32) ca model de limba :
Inima-mi ce se bate
Bata,
Bata caci beat de amor
Mor !
Pe brate-mi iata se inclina
Lina!
Viata sa-mi ceara i-as da,
Da !
Afara e nor, furtuna
Tuna, In casa pace si trai
Rai.
Ce ironie de a sili sisteme estetice si a combate altele pe temeiul unor modele de acest fel ! Si asa se intimpla d-lui Macedonski si cu altele.
Din autorii romani doi insi sint pe care ii admite cu consecventa ca parinti sufletesti ai sai : Eliade si Bolintineanu. De la unul imprumuta sistema ortografica si citeva principii de limba, de la cellalt, spiritul tenebros al baladelor. Adevarul insa este ca, in teza generala, nici unul din acesti doi nu pot constitui idealul estetic al unui poet contimporan.
La amindoi insa se gasesc multe elemente decadente, mai ales molesala femenina, trecuta si asupra lui Deparateanu, dulceagul si misticul in fondul poeziei, artificialitatea in forma, insusiri de care d. Macedonski a profitat, poate, si din motivul ca acele nu erau proprii literaturei romane, ci rezultatul influentelor straine. Caci hotarit, toata poezia asta decadenta este importata.
Lipsita de un fond mare de idei, fara forma sila si mai pe sus de toate fara o directie estetica originala, opera d-lui Macedonski mai are si speciala vina de a cadea adeseori intr-un senzualism cind brutal, cind rafinat, preamarind "farmecul magnetic al voluptatei sumbre" si "excesul violentei sexuale", ca in romanul "reprezentativ" Thalassa sau in poeziile Frumoasa greaca, in atelier si in urmatoarea Idila brutala :
Superb de forta bruna si musculi insolenti
In tine fac sa nasca visari genesyace,
Tramit sa te-nfasoare de cite ori imi place
Fluidul invizibil de germeni violenti
- Superb de forta bruna si musculi insolenti.
In visul tiu de-azi-noapte, superb de forta bruna,
Sint eu, care prin cuget naluca am intrat,
Cu gladiul vigoarei, sint eu ce-am fulgerat
O rosie splendoare pe corpul nins de lunaIn visul tau de azi noapte, superb de forta bruna.
Arhanghel de perzare cu musculi insolenti
Pindesc prielnicia triumfului napraznic.
Superb de forta bruna, cu zimbetul obraznic,
Caci port in mine demoni lascivi si turbulenti,
Superb de forta bruna si musculi insolenti
Aceasta ar fi, schitata in fuga de condei, grosso modo activitatea d-lui Macedonski, prin care voia sa intemeieze scoala "opozita celei din Iasi". Scoala a si intemeiat-o, caci, prin un fel de spirit de solidaritate a celor slabi, se gasesc si astazi credinciosi care il urmeaza, cu si mai putin talent si o si mai mare pornire spre poezia nihilismului literar si artistic.
(l. Foiletoane, 1904.)
