ALEGERE DE STARETA. Povestire de Damian Stanoiu.
Apare pentru prima data in volum la Editura Cartea Romaneasca, in . Editia publicata in 1932 declara Alegere de stareta drept roman. Pregatindu-si opera pentru editia definitiva, autorul opereaza concentrari si amputari in diverse capitole ale romanului, devenii astfel povestire. in aceasta formula, textul va mai li reeditat in 1958, la doi ani dupa moartea prozatorului.
Ex-membru al cinului duhovnicesc ortodox, eul scriptural al lui va face apel la aceasta experienta pentru a-si configura universul epic din Alegere de stareta, modalitatea scriiturii fiind umorul senin in genere, sarjat uneori pina la sarcasm. in momentul aparitiei povestirii, "terenul e cu totul nou" (remarca E. Lovi-nescu), caci, "in afara de eiteva pagini ale d-lor Sadoveanu, Galaction, Patrascanu si ale altor citiva [], a ramas aproape neexplorat ", iar satira argheziana nu se realizase "sub forma fictiunii artistice, ci direct, prin aejiune polemica". Obsesia fundamentala a prozei lui este duplicitatea, falsul unei experiente duse sub o haina si un limbaj de circumstanta, ce oculteaza, adesea grotesc, naturi profund umane (uneori primare, chiar), "deviate insa prin simularea unor virtuti supraumane, impinse, in unele cazuri, pina la monstruozitate" (D. Micu), Modelul deviajionist, duplicitar, se grefeaza, in Alegere de stareta, pe gena unui activista extrem (de tip politic, electoral), con-figurind imaginea halucinanta a unui microcosm (toposul manastiresc) fundamental dezechilibrat, in profunda negare de sine si de propriile valori.
Se adauga la acestea nota unei implicite psihologii a claustrarii, a carei rezultanta este absolutizarea sistemului ierarhic monahal, sistem ce devine scop in sine si mobil esential al modelului actantial ce caracterizeaza personajele din proza lui . Fara a-si asuma un ritual al povestirii, textul autorului muntean ofera din plin "moldovenisme" (de tip Ion Creanga), nu doar in termenii constructiei discursului, ci si in formulele atitudinale ale eroilor. Trama debuteaza in chip spectaculos cu un moment al "crizei sistemului": moartea staretei de la manastirea Tamiioara, eveniment ce propulseaza in lupta pentru scaunul staretiei doua calugarite, monahia Zenaida si monahia Tomaida. Ambele personaje se lanseaza intr-o campanie cu totul scandaloasa pentru a accede la pozitia ierarhica rivnita, campanie ce parcurge un spectru larg de manifestari ale venalitatii, de Ia agresiunea verbala si corporala, pina Ia complotul uzind de sofisticate strategii ale tagadei, calomniei, disimularii sau minciunii fruste. Memorabila este scena "micului atentat", prezenta intr-una dintre primele secvente narative, in care, pe un viscol naprasnic, ambele calugarite purced cu saniile, una catre episcopie, cealalta catre exarhul manastirilor, pentru a lace trafic de iniluenta in vederea obtinerii postului dorit; ajungind din urma sania Tomaidei, Zenaida isi raituieste surugiul pentru a-i rasturna pe ceilalti in sant, episod tragi-comic (si profund cinematografic) cu urmari in desfasurarea tramei: facind apel la doua inalte instante protectoare diferite si favorizate de indolenta unui episcop decrepit, care, intre doua lecturi dintr-un roman licentios, semneaza documente administrative fara a le cerceta continutul, cele doua "amazoane" intra in posesia unor numiri, ambele, pe aceeasi functie. in aceeasi zi, un al treilea ordin este semnat de catre acelasi episcop, numind in scaunul staretesc de la Tamiioara un tert personaj feminin (maica Aftusa), in urma interventiei secretarului episcopiei.
Caragialismul situatiei (in speta comicul nascut din functionarea defectuoasa a statului birocratic) este depasit doar de grotescul tenacitatii furibunde, obsesive, cu care cele doua personaje centrale inteleg sa reactioneze in fata problemei. Atacurile verbale iau amploare (insasi inmormintarea fostei starete este cinic pigmentata cu schimburi dure de replici peste sicriul moartei) si o campanie electorala lara precedent in istoria monahala se declanseaza in spatiul manastirii si in afara lui, in vederea alegerii prin vot secret, de catre soborul calugaritelor, a viitoarei starete (solutia ultima Ia care recurge episcopia). in timp ce arhimandritul Serafim (fost amant al Zenaidei), si arhimandritul Lavrentie - protectorii celor doua furii - se sting din viata in spital (caci fusesera scosi pe ger, cu forta, pentru a interveni in favoarea lor), Zenaida si Tomaida fac lobby in manastire, elaboreaza scenarii (mai mult sau mai putin adevarate, in tot cazul hipertrofiate), fiecare despre caderile in pacat si prea-necinstea vietii particulare a rivalei si acolitelor acesteia, pornesc razboiul anonimelor calomnioase, ce curg la cancelaria episcopiei, spre deliciul licentiosului episcop, si transfera conflictul in afara zidurilor manastirii, in presa de scandal a orasului si, fatalmente, in Senat (prin interventia senatorului Stilpeanu, fost amant al Tomaidei, la somatia expresa a acesteia). Scandalul parlamentar il va ucide pe episcop, care trece in lumea dreptilor lasind dupa sine o situatie cu totul exploziva, dezamorsata finalmente de parintele Flavian, preotul confesor al manastirii, care prezideaza votul soborului, falsifica rezultatele si declara stareta pe cea de-a treia calugarita, Aftusa, personaj inofensiv si cu totul depasit.
Figurile feminine din proza lui intregesc galeria "ambitioaselor" din literatura romana, o serie deja prodigioasa la momentul aparitiei Alegerii de stareta (si care mergea de la levantina Kera Duduca, din romanul lui Filimon, pina la Mara lui Slavici sau caragialiana Joitica), functia negativa (prin exacerbare) a tenacitatii primare, obsesive a acestor personaje fiind speculata, la , in sensul constructiei satirice. O figura aparte in text o constituie calugarita Irina, ucenica fostei starete, unicul personaj pozitiv al povestirii; ea ramine insa (precum caracterele pozitive din Ciocoii lui N. Filimon) un personaj nerealizat epic, avind mai degraba functia secundara de contrapondere, oarecum obligatorie in economia textului, la modelul stihial al celor doua iiguri centrale. Modalitatile de realizare a comicului in Alegere de stareta sint in principal doua: comicul de situatie si comicul de limbaj. Dincolo, insa, de aparenta de opera bufa pe care artificiile de lexic si sintaxa le confera textului lui , limbajul este aici, de iapt, un instrument al intentionalitatii, avind o functie bipartita: a mascarii si a demascarii. in masura in care primul, limbajul-masca, este vehicolul si efigia duplicitarului, cel de-al doilea, limbajul demascator, lanseaza si sustine adevaruri destructive.
Ambele tipuri performeaza asadar un proces destabilizant, deconstruind ordinea microcosmului monahal si instaurind haosul in acest (presupus) teritoriu al logosului fundamental, intemeietor. Dubla functie a limbajului, alaturi de imaginarul caracterologic si intentia satirica, reprezinta elemente esentiale ale dinamicii textuale in Alegere de stareta, proza tara indoiala cea mai realizata a lui
EDITII: Alegere de stareta, Bucuresti, 1932; Ucenicii Sfiitului Antonie, prelata de D. Micu, Bucuresti, 1958; Alegere de stareta, prefata si tabel cronologic de D. Micu, Bucuresti, 1964; Alegere de stareta. Ucenicii Sfintului Antonie. Bucuresti, 1970; Nuvele si romane, ed. ingrijita de I. Nistor, Bucuresti, 1974; Nuvele si romane, ed. ingrijita de Ion Nistor, Bucuresti, 1987. |
REFERINTE CRITICE: E. Lovinescu. Istoria literaturii romane contemporane, IV, [ 1928]; P. Constantinescu, Critice, 1933 (reluat in Scrieri, 4, 1970); Ov. S. Croh-malniceanu. Literatura romana intre cele doua razboaie mondiale, 1967; M. Zaciu,.Scrisori nimanui. 1996. |
