Apropiind aceste doua nume mari, am facut-o cu scopul de a arata istoricilor literari ca Alecsandri se interesa de soarta lui Eminescu nu ca prieten, dar ca un om induiosat de saracia lui Eminescu, ajutandu-l baneste din cand in cand. Prietenul Mihai Codreanu, poet el insusi, necunoscand inca generoasele gesturi ale lui Alecsandri, a scris, nu de mult, urmatoarele randuri de sincera revolta sufleteasca impotri aristocratului de la Mircesti:
"Zilele trecute un ziar din Iasi dadu oarecare notite biografice sumare asupra lui Victor Hugo si Francois Coppee si mai cu seama asupra relatiilor intime dintre acesti doi mari scriitori, relatii izvorate din stima si admiratia reciproca pe care le pastrau fiecare din ei talentului celuilalt.
Randurile acele imi adusera aminte oarecare asemanari, sau zis mai bine oarecare neasemanari, privitoare la relatiile personale sau mai bine zis la lipsa de relatii, intre poetii nostri Mihail Eminescu si Vasile Alecsandri. Ca si cei doi mari poeti francezi, cei doi poeti ai nostri, contemporani intre ei, castigasera recunostinta posteritatii prin loroasele lor opere, - cu toate ca, in treacat fie zis, geniul lui Eminescu poate surade in chip binevoitor talentului lui Alecsandri, desi acest[a] din urma a avut mai mult noroc de a-si vedea sarbatorita opera, inca de pe cand era in viata.
Ceea ce insa pentru mine intuneca mult personalitatea lui Alecsandri, este faptul ca, desi cunostea pe Eminescu si-i stia nenorocirile vietii, n-a gasit in sufletul sau de poet nici un indemn de-a intinde mana de ajutor nenorocitului sau confrate, desi starea sociala si pozitia materiala a lui Alecsandri i-ar fi ingaduit lesne s-o faca, si poate chiar fara mult sacrificiu. Daca nobletea sufletului "marelui" Alecsandri ar fi fost la inaltimea operei sale, ar fi putut sa priveasca catra intunerecul dureros al vietii lui Eminescu, care avea o frunte daca nu mai luminoasa, cel putin tot atat de luminoasa ca acea a cantaretului pastelurilor romanesti. Si trebuia s-o faca aceasta, daca nu din indemnul nobletei sale sufletesti, cel putin ca sa inlature imputarile, pe care ar fi trebuit sa presimta ca i le aduce posteritatea, pentru nepasarea ce-a aratat-o, confratelui sau.Intr-ader, pe cand Eminescu se zbatea neinteles si nesocotit de lumea care sarbatorea pe Alecsandri, acesta din urma ar fi fost poate singurul chemat sa salute geniul si sa urmeze durerile celui dintai.
Dar Alecsandri n-a facut-o si din acest punct de vedere pierde mereu din simpatiile acelora care-i cunosc viata fericita si nepasatorul ei contact cu nefericita viata a lui Eminescu.
Si cum s-a facut ca intr-un amurg in care Alecsandri visa duios pe sofalele comode de la Mircesti, Eminescu isi dadu sufletul in balamucul de la Marcuta.
Sa trecem insa cu iertare peste toate acestea, cum, de altfel, insusi Eminescu a trecut, cand a cantat acordul:
S-acel rege-al poeziei, vesnic tanar si ferice
Ce din frunze iti doineste, ce cu fluierul iti zice,
Ce cu basmul povesteste - veselul Alecsandri
Ce-nsirand margaritare pe a stelei blande raza
Acum seculii strabate, o minune luminoasa,
Acum rade printre lacrimi, cand o canta pe Dridri."
Aceasta este acuzatia nedreapta, la care intamplarea a trebuit sa raspunda, pentru edificarea posteritatii.
In colectia de scrisori a lui Eminescu si a Veronicai Miele pe care le posed, am gasit randuri inedite pretioase, care vor respinge un fapt contestat istoriceste. Daca ar trebui sa argumentez in sensul lui Codreanu, atunci de ce numai Alecsandri ar fi fost dator sa ajute pe Eminescu?
In pleiada literara de la "Junimea" erau persoane care cunosteau mai bine pe Eminescu decat Alecsandri, il cunosteau si ca poet si ca om.
Stiau ca Eminescu era in mizerie si totusi ajutorul intarzia. De ce, se vor intreba unii? Fiindca Eminescu era o fire dezordonata, un boem incorigil; un trai linistit il nelinistea multa vreme, era o pora de care cu orice pret voia sa scape. Cand d[omnu]l A. C. Cuza cautase sa-i puie sub ocrotirea sa, o masa regulata, o odaie mai buna, Eminescu, fugind, se ascunse intr-o mansarda de la ,,Hotel Romania" din Iasi unde ocupa "o camera spatioasa de altfel, dar joasa in plafon, fara prea multa lumina, and un pat, un scaun si o masa simpla, ca mobilier. Cartile si ziarele erau aruncate pe jos".
Chiar din copilarie aratase ca nu se impaca cu viata ordonata, parintii lui vesnic il gaseau adormit pe maldarile proaspete de fan cosit din Ipotesti. Nici d[omnu]l Maiorescu nu putea sa-l convinga ca viata pe care o duce il ruina cu desarsire.
O singura fiinta a putut sa invinga aceste defecte naturale ale lui Eminescu, indemnandu-l si reusind pana la un punct sa-i sistematizeze traiul.
Veronica Miele a fost femeia de caracter, care merita postuma noastra recunostinta, caci prin felul ei de a fi, captise cu desarsire pe Eminescu, incat poetul se supunea fara obiectie tuturor sfaturilor ei.
Poetul de la Mircesti nici nu a cunoscut mai de aproape pe Eminescu.
La .Junimea" Alecsandri citea foarte rar si atunci intimitatea societatii disparea, luand forma unei serbari oficiale, incat Eminescu neinsemnat pe atunci, cu acest prilej se pierdea cu desarsire in fata apoteozarii maestrului.
Timid, rusinos si doritor de singuratate, Eminescu nu era in relatii cu elita societatii in mijlocul careia Alecsandri se simtea fericit - deci nici pe aceasta cale nu putea sa lege prietenie.