In 1871, cand T. Maiorescu publica Directia noua in poezia si proza romana, Vasile Alecsandri era colaborator al Convorbirilor literare cu poezii de factura veche, canticele comice si mai ales cu pasteluri. Revista junimista, care se declarase in articolul-program drept continuatoare a Romaniei literare, ii tiparise mai intai poezia Tanara creola, jar apoi canticelele comice, incepand cu Covrigarul.
E neindoios faptul ca nici poeziile mai vechi, nici canticelele comice nu i-ar fi dat posibilitatea lui Maiorescu sa-1 situeze pe Alecsandri intre reprezentantii directiei noi : ba mai mult, cu toata noutatea lor, nici pastelurile nu-1 puteau sluji in masura suficienta. Cum il intelegea, atunci, Maiorescu pe Alecsandri ca reprezentant al directiei noi ? Raspunsul il putem afla cu usurinta tot in textele criticului, unde anumite idei apar consecvent, chiar si la intervale foarte mici de timp. Situandu-! in fruntea poetilor ce reprezentau directia noua in poezia romana, Titu-Maiorescu venea in continuare si cu motivarile necesare. Mai intai aceasta situare in capul ierarhiei se facea fiindca asa era "drept", asa se cuvenea sa se procedeze cu cel mai de seama reprezentant al poeziei noastre literare in generatia trecuta", adica - dupa cum considera E. Lovinescu - necesitatea unui element de legatura cu traditia era vadit simtita de criticul Maiorescu. intr-adevar, ideea continuitatii apare ca un element de constiinta chiar si la acei critici care s-ar parea ca vor sa stabileasca o piatra de hotar intre vechi si nou. Obiectivitatea 1-a obligat pe Maiorescu, altadata, sa revina cu precizari si sa indice elementul permanentei, al legaturii cu vechea generatie de poeti pe care Alecsandri 1-a valorificat intr-o modalitate noua, proprie, aratand astfel generatiei tinere calea adevarata pentru renasterea liricii romanesti ; acesta consta in valorificarea poeziei populare ca izvor de inspiratie si ca model de limbaj poetic. in 1889, cand pentru oricine era clar ca principalul reprezentant al directiei noi in poezie este Eminescu, lui Titu Maiorescu i-a revenit obligatia de a formula cateva precizari, aratand ca inceputurile acestei noi orientari lirice le datoram lui Vasile Alecsandri. Altfel spus, Alecsandri era precursorul directiei noi, care a preluat din creatia sa in special metoda, ideea de a porni de la modelul poeziei populare. Fata de exagerarile lingvistice si unele tendinte literare ce depreciau valoarea estetica, Alecsandri propunea o noua orientare, indicand caile unei posibile indreptari care, dupa opinia lui Titu Maiorescu, a inceput de pe la 1860 incoace, deci inainte de constituirea Societatii Junimea. in urma desteptarii gustului pentru poezia populara si a intelegerii conditiilor in care se pot dezvolta limba si literatura unui popor, s-a creat o temelie fireasca, necesara, dezvoltarii literaturii nationale, in stransa legatura cu aspiratia acelei generatii spre cultura occidentala. Dar o literatura nationala cu adevarat originala mai trebuia sa indeplineasca doua conditii esentiale : "sa arate intai in cuprinsul ei o parte din cugetarile si simtirile" care agita Europa, iar apoi sa aiba o limba adecvata.
Trebuie observat ca, desi Alecsandri reprezenta o epoca literara, iar Eminescu alta, totusi Maiorescu nu 1-a asezat pe cel din urma in fruntea directiei noi. Motivul nu sta numai intr-o anumita tactica si nici in constiinta inalta a continuitatii, despre care pomeneam mai inainte. Tot Eugen Lovinescu remarca in monografia consacrata lui Titu Maiorescu faptul ca acesta avea o viziune critica in sfera careia sentimentul necesitatii unei faze de tranzitie ocupa un loc important. Exista, asadar, o viziune istorico-evolutiva asupra literaturii romane. Ideea lui Lovinescu despre situarea pe prim plan a lui Alecsandri si pe al doilea plan a lui Eminescu a fost acceptata de cei mai multi cercetatori :
..Cu Alecsandri - afirma Lovinescu - sfarsea o lume, cu Eminescu incepea alta noua, incomparabil superioara, a absolutului. Desi ar fi putut sa se bizuie pe Eminescu, adica pe un om nou pentru o scoala noua, din sentimentul unei tranzitii necesare si din respectul traditiei treptelor formale, punctul de reazem al constructiei maioresciene cade asupra unui scriitor din generatia trecuta".
In momentul afirmarii "directiei noi" (1871), Alecsandri insusi nu mai era, in poezie, ceea ce fusese autorul Doinelor si al Lacrimioarelor de pana atunci ; el aparuse ca un poet "innoit" datorita seriei de pasteluri ce incepuse a le tipari in Convorbiri literare. Adesea pomenita pauza intervenita o data cu reasezarea poetului in linistea Mircestilor a fost urmata de genul nou al poeziilor pe care autorul le oferea Convorbirilor literare: Sfarsitul de toamna, Iarna, Viscolul, La gura sobei, Sania, Sfarsitul iernii. Primavara. Laolalta, ele creau impresia unui poet renascut, iar junimistilor le placea a lasa sa se inteleaga ca meritul revenirii cu pasteluri in literatura le apartinea.
Considerand pastelurile ca reprezentative pentru noua directie in poezie, Maiorescu facea o evaluare in functie de conceptia sa despre poezie, caci indica drept calitati sentimentul curat si profund al naturii, fiind scrise "intr-o limba asa de frumoasa", incat le situeaza cu mult deasupra restului creatiei poetului si-1 indreptatesc sa le socoteasca "o podoaba a literaturii romane indeobste". Pastelurile se opun creatiei poetice mediocre, versificarilor de genul celor ce le combatuse si in O cercetare critica, fiindca in cuprinsul lor nu vom afla "declamatii politice, simtiri mestesugite, extazieri si desperari de ocazie". Aprecierea valorica a pastelurilor are caracter general, toate fiind insotite de calitatile amintite, chiar daca se citeaza numai doua. Pentru cititorul avizat apare, in final, deosebit de clara ideea criticului : lui Alecsandri ii revine meritul de a fi realizat legatura necesara intre vechea si noua directie, iar aceasta s-a putut face indeosebi prin pastelurile care-1 situeaza deasupra restului poeziei sale ; in acest sens Junimii ii revine, fara tagada, meritul de a-1 fi stimulat.
Desele reveniri ale lui Maiorescu asupra meritelor lui Alecsandri l-au determinat pe E. Lovinescu sa vorbeasca despre o supra-valorificare, prezenta atat in Directia noua, cat si mai tarziu, "cand devenise clar pentru toata lumea, ca Eminescu era cel mai mare poet national al nostru".
E drept ca pana si in 1882 se mai vorbea inca despre Alecsandri ca fiind cel mai mare poet al romanilor, caruia ii urma Eminescu. O atare ierarhie se mentinea intr-un articol important al lui Maiorescu, asa cum era Literatura romana si strainatatea - e adevarat, referindu-se la originalitatea nationala, dar fara sa neglijeze "masura estetica" a lucrarii poetilor romani tradusi in limba germana pe care-i enumera astfel : Alecsandri, Bolintineanu, Eminescu si Serbanescu.
Conceptia lui Maiorescu despre rolul si locul lui Alecsandri in literatura romana n-a cunoscut, totusi, o elaborare completa nici cand a scris Asupra poeziei noastre populare si nici ceva mai tarziu, in Directia noua, sau in 1882, in Literatura romana si strainatatea. Ea avea sa se contureze pe deplin si sa fie expusa cu toata claritatea si convingerea tocmai catre sfarsitul vietii poetului, cand acesta adauga Pastelurilor ciclul Ostasii nostri si piesele Despot-Voda si Fantana Blanduziei. Prilejul i-a fost oferit de controversa dintre Delavrancea si Vlahuta asupra dimensiunii personalitatilor artistice ale lui Alecsandri si Eminescu. In Poeti si critici, Maiorescu dezaproba asprimea cu care Delavrancea, intr-o cronica teatrala, vorbise despre Despot-Voda "si in genere in contra dramelor lui Alecsandri" ; de asemenea, isi exprima dezacordul cu Al. Vlahuta care. intr-n conferinta la Ateneu, "a inaltat poeziile lui Eminescu intre altele si prin coborarea unei poezii a lui Alecsandri". Spre a demonstra lipsa de temei a opiniilor celor doi. Maiorescu teoretizeaza in legatura cu caracterul subiectiv al comentariilor critice venite in general din partea artistilor, conchizand ca nici Delavrancea si nici Vlahuta "nu sunt ei chemati sa judece pentru public lucrarea poetica in genul ei propriu", sarcina si competenta respectiva apartinand numai criticii literare. Revenind acum asupra aprecierilor din Directia noua, Maiorescu socoteste Pastelurile lui- Alecsandri drept "un semn de renastere" a poeziei romane, injosita, ajunsa la stagnare din cauza unor nechemati. Tocmai evolutia imediata a limbii poetice, datorita lui Eminescu, ii crease posibilitatea sa vada in pastelurile lui Alecsandri o treapta in pregatirea limbii romane spre a putea intrupa in versuri de o valoare estetica deosebita cugetarea si simtirea romaneasca.
In intervalul care s-a scurs din 1871/1872 pana in 1886, contributia literara a lui Alecsandri a continuat sa ramana meritorie, imbogatindu-se cu Ostasii nostri si cu dramele amintite. Prin aceasta se alatura contemporanilor care, cu operele lor, preluau cateva din atributele esentiale apartinand criticii literare. in contextul amintit, nu intereseaza atat conceptia lui Maiorescu privitoare la misiunea criticii literare intr-o anumita faza, cat ordinea citarii ; acum, pentru prima oara, el il citeaza mai intai pe Eminescu, iar apoi pe Alecsandri, ceea ce dovedeste ca era deja schimbata constiinta valorii de exceptie a creatiei eminesciene : "Poeziile lui Eminescu, Pastelurile si Ostasii lui Alecsandri vor curati de la sine atmosfera estetica vitiata de MacedonsM, Aricescu, Aron Densusianu etc, etc."
Meritul criticului Maiorescu nu consta atat in tactul cu care aseza la locul cuvenit opera lui Eminescu in ansamblul literaturii romane, cat mai ales in felul cum a reusit sa evidentieze contributiile specifice, demonstrand imposibilitatea ierarhizarii si inutilitatea comparatiei. insemnatatea fiecaruia dintre cei doi poeti, afirma Maiorescu, consta in lucruri esential diferite, proprii. Activitatea literara a lui Alecsandri are un anume caracter din care reiese si valoarea ei privita numai in totalitate. Ceea ce sustinea criticul atunci avea sa devina un criteriu de apreciere a lui Alecsandri, cu valabilitate pana in zilele noastre : "in Alecsandri vibreaza toata inima, toata miscarea compatriotilor sai cata s-a putut intrupa intr-o forma poetica in starea relativa a poporului nostru de astazi. Farmecul limbii romane in poezia populara el ni 1-a deschis ; iubirea omeneasca (romaneasca) si dorul de patrie in limitele celor mai multi dintre noi el le-a intrupat; frumusetea proprie a pamantului nostru natal si a aerului nostru el a descris-o ; [] cand societatea mai culta a putut avea un teatru in Iasi si Bucuresti, el a raspuns la aceasta dorinta, scriindu-i comedii si drame a; cand a fost chemat poporul sa-si jertfeasca viata in razboiul din urma, el singur a incalzit ostasii nostri cu raza poeziei.
A lui lira multicorda a rasunat la orice adiere ce s-a putut destepta din miscarea poporului nostru in mijlocia lui.
in ce sta valoarea unica a lui Alecsandri ? in aceasta totalitate a actiunii sale literare".
Dupa Poeti si critici, in 1886, T. Maiorescu e nevoit sa intervina din nou si sa-i ia apararea lui Alecsandri, in articolul In laturi! Criticul respinge opiniile negative despre Alecsandri, formulate de Aron Densusianu in Istoria limbei si literaturii romane. Nu emite judecati de valoare, na se refera la anumite opere, dar reuseste sa convinga despre eroarea si incompetenta lui Densusianu, care gasea ca adevaratul poet al romanilor era atunci Andrei Muresanu !
Revenirile la Alecsandri sunt numeroase, criticul dovedind consecventa in aprecierea poetului. in 1898, bunaoara, e amintit alaturi de Eminescu si Creanga, dupa a caror disparitie a urmat o perioada de lancezeala in literatura romana44. Din nou va fi citat in 1894, alaturi de cei doi, pentru a evidentia marca personalitatii lor asupra literaturii timpului. In anii 1878-1890, dupa opinia sa, "miscarea noastra literara este insemnata prin acea originalitate in care scriitorii nostri de frunte, pornind de la poezia populara, s-au inspirat de viata nationala si ne-au infatisat sub forma frumosului o realitate etnica, adeca ceea ce este si cum se simte romanul dupa propria sa fire. Pastelurile si Ostasii lui Alecsandri, povestile si Amintirile lui Creanga, poeziile lui Eminescu - pentru a nu vorbi decat de cei incetati din viata - sunt manifestarile acestei epoce de renastere literara" 45.
Anul 1906 ii prilejuieste criticului) o noua referire la Alecsandri. Poetul este amintit pentru "simpatia duioasa" trezita de personajul sau. Barba Lautarul46.
insemnarile zilnice contin notatii valoroase atat despre participarile poetului la cenaclu, cat si referitoare la ecoul pe care unele dintre operele sale din perioada maturitatii l-au produs in viata spirituala a lui T. Maiorescn. Niciodata criticul n-a conceput Junimea fara Alecsandri si marii clasici : Eminescu, Creanga. Participarile lui Alecsandri la cenaclu nu erau numai "prezente de zile mari", cum credea E. Lovinescu, caci poetul venea si atunci cand nn-si citea propriile creatii. Chiar si cand lectura lui Macedonski din Noapte de noiembrie 1-a indispus, criticul a notat in Insemnari zilnice momentul respectiv, mai degraba pentru ca fusesera prezenti Alecsandri, Eminescu, Slavici, Hasdeuv Barit, decat spre a-1 ironiza pe seful Literatorului. in acelasi an, poetul oferea la cenaclul Junimii, alaturi de Eminescu care-si citea Luceafarul, una dintre cele mai incantatoare intruniri literare, povestind "din viata sa si in special din Montpellier"47. Atmosfera animata a intrunirilor literare se datora si perseverentei lui Alecsandri in a scrie si a citi versuri de factura si valoarea pastelurilor. Unele dintre ele sunt notate de critic in mod laudativ.
Mentiuni speciale consacra Maiorescu teatrului, vizionand spectacolele alaturi de autor si facand observatiile critice cuvenite : tot in 1882, vede Despot-Voda si, cu toate criticile indreptatite, ce ar fi de facut, observa el, ramane cu o "impresie puternica, emotionanta"49. intr-o masura insemnata ii retine atentia si Fantana Blanduziei. Piesa Ovidia ii prilejuieste mai multe insemnari, unele dintre ele fiind ir. masura sa ofere cativa indici despre gradul prieteniei literare dintre Alecsandri si Maiorescu. Numai in cadrul unei reale prietenii literare intre cei doi poetul ii putea destainui criticului intentia sa de a scrie Ovidiu. Maiorescu s-a dovedit receptiv si binevoitor, s-a entuziasmat in cele din urma, schitandu-i un plan amanuntit al piesei, cu referiri la modelul unor personaje : 5 acte, Ovidiu, "un berbant tanar si genial (d.e. Alecsandri in tinerete), urmarit de iubirea fara sat a femeilor". Iar la incheierea planului : "Va rog nu-mi luati in nume de rau, ca mi-a ni aruncat aici pe hartie cateva reminiscente clasice. Cine stie la ce gand mai bun va poate aduce ? Si apoi, din multe buruiene se face parfumul".
Autorul a citit mai intai piesa acasa la Maiorescu, in prezenta unui grup de prieteni; criticai a gasit-o "minunata", dar a mentionat si necesitatea unor "mici imbunatatiri". Cand a avut loc lectura dramei la cenaclul Junimii (16/28 dec. 1884), numarul celor prezenti s-a ridicat la optzeci.
Maiorescu, in diverse ocazii, iar alti junimisti, in corespondenta sau in articole speciale, au schitat principalele contururi ale personalitatii sale artistice. Criticul a fost convins intotdeauna ca in paginile Convorbirilor literare si la cenaclul Junimii s-a scris ceea ce era necesar si s-a vorbit corn trebuia in legatura cu Alecsandri. Noile laturi ale personalitatii poetului nu mai trebuiau sa-i preocupe pe junimisti decat intr-un cadru cu totul personal, spre a nu nega ceea ce fusese tot timpul unanim acceptat. Iata de ce ideea lui Iacob Negruzzi despre noi studii consacrate lui Alecsandri e intampinata de Maiorescu cu dezaprobari : "Literaliceste Alecsandri a fost deseori apreciat in «Conv.» A face astazi un nou studiu asupra lui, care sa spue alta decat s-a spus, imi pare prematur. Asa incat parerea mea este ca la intoarcerea ta in tara sa faci tu din -«Amintirile asupra Junimei» si din alte amintiri un articol de suveniruri curat personale".
Cert este ca Titu Maiorescu nu i-a inchinat lui Alecsandri un studiu special, ca de altfel nici altora dintre scriitorii de baza ai Junimii, excepta ndu-i pe I. L. Caragiale si M. Eminescu, ceea ce a atras obiectia unor critici remarcabili, ca Eugen Lovinescu53. Cazul se aseamana oarecum cu acela al lui G. Cosbuc, a carui opera criticul a admirat-o, a facut referiri la ea, dar a preferat ca altcineva sa-i consacre, in Convorbiri literare, ample articole, prilejuite de aparitia unor volume. De data aceasta sarcina si-a asumat-o G. Varnav-Liteanu, caruia ii datoram patru articole construite pe baza conceptiei generale a Junimii asupra operei poetului. Fara pretentia unei sinteze, ne vom referi, totusi, la cele patru articole, dar nu in ordinea aparitiei. Cel mai cuprinzator si mai nuantat, Operele complete ale lui Alecsandri, a aparut in trei numere ale Convorbirilor literare din 1876. Interventia critica, dupa cum reiese si din titlu, a fost prilejuita de prima editie a operelor complete ale poetului, in editura Socec, din acel an. Autorul isi ordoneaza observatiile pe cicluri, referindu-se mai intai la Doine, carora le urmeaza Lacrimioare, Margaritarele. In general, concluziile privesc atat opera propriu-zisa, cat si teoretizari despre raporturile dintre opera si scriitor, dintre ambii si epoca aparitiei. Sunt reliefate contributiile la valorificarea limbajului poetic, aportul la dezvoltarea limbii romane literare. Ideile sunt de inspiratie maioresci'ana, dar cu o mai mare insistenta asupra raporturilor dintre opera si epoca. La' inceputul cercetarii, Varnav-Liteanu nu expune premisele teoretice pe care se intemeiaza formularea observatiilor cu privire la opera si scriitor j "literatura este pentru istoric un martur al timpului in care se dezvolta", si ea "arata starea societatii, cu blandetea sau asprimea ei, cu ideile si cu plecarile ei, in fondul si imprejurarile in care se misca, in tot ce o pune in plina lumina si o deosebeste de oricare alta. Influenta acestor lucruri asupra operelor literare este, in adevar, atat de reala ca, pentru a intelege aceste din urma, suntem adeseori siliti de a le stramuta, cu gandul si prin studiu, in mijlocul si conditiile de tot felul care le-au produs. Dar nu e mai putin adevarat ca sunt scrieri unde nu se simte nici cat o umbra aceasta influenta, unde in zadar ai cata ceva care sa reproduca sau sa aminteasca prin oarecare parte epoca natala ; nu gasesti in ele decat o deosebire si ca o departare de naravurile si de societatea in care s-a nascut"54. Odata stabilita aceasta premisa teoretica, Liteanu afla in continuare raporturi de necesitate intre aparitia poeziei lui Alecsandri si trebuintele timpului, demonstrand ca lirica lui corespundea gustului contemporanilor. Poeziile lui Alecsandri au gasit ecou in public inca de la primele lor aparitii - 1835 - si pentru faptul ca terenul era oarecum pregatit, gustul public fiind orientat in aceasta directie. "Niciodata poezia lirica nu a fost mai iubita, mai gustata de junimea literara" ca atunci - observa G. Varnav-Liteanu. Hugo, Lamartine, Musset "intindeau departe peste lume razele lor, incalzeau multe inimi1 din juna generatie romana". Poeziile lor "contribuiau, dimpreuna cu romanurile venite din strainatate, a hrani ideile sentimentale, foarte raspandite in viata sociala. Junimea de atuncea era mai juna, mai legata de visuri, mai aprinsa de doruri si pornita spre exaltare, ca toate generatiile care incep sau sunt aproape de a incepe, o perioada revolutionara. Lacrimioarele, cantece de amor, pline de tainice dorinti, de avanturi nemarginite, respundeau la placerile oontimpuranilor"5£l. Succesul poeziilor lui Alecsandri era favorizat apoi de momentul istoric al dezvoltarii Romaniei : aflati intr-o epoca de sperante, de incredere in viitor, romanii cautau justificarea avantului in amintirile trecutului pe care incepusera atunci sa-1 cerceteze. Ideile democratice ale timpului l-au orientat pe autorul Doinelor spre "viata populara, in realitatea ei poetica" si din randul claselor de jos isi alegea eroinele sale mai indragite. Concluzia ce se poate desprinde este edificatoare pentru conceptia lui Liteanu cu privire la raportul dintre opera lui Alecsandri si idealurile inaintate ale epocii: "in aceasta dragoste pentru lucrurile populare, se simtea suflarea ideilor de egalitate care miscau junimea de atuncea, prevestind si pregatind o epoca noua, revolutionara pentru patria noastra".
Daca succesul poeziilor lui Alecsandri s-ar fi datorat numai) factorilor de mai sus, care sunt exteriori, fara sa poata determina valoarea in sine a operei, atunci ar fi incetat o data cu disparitia lor. in cele din urma, jorma poeziilor din Doine si Lacrimioare a hotarat succesul, factorii externi amintiti fiind importanti atunci, dar pierzan-du-li-se efectul mai tarziu. "imprejurarile" aparitiei Doinelor si Lacrimioarelor au disparut, in timp ce poezia a ramas. Ceea ce face ca ele sa ramana in continuare poezie autentica "este, pe langa sinceritatea simtamantului, stilul, model de limba romana in poezie". Universul liric investigat de Alecsandri fusese obiectul unor incursiuni ale poetilor Conachi, Beldiman, Pogor, Balusca, iar dintre contemporani vor fi mentionati Russo, Hrisoverghi, Donici, Negruzzi, Alexandrescu, Heliade. Bolintineanu. Dar nici inaintasii, nici contemporanii "nu atingea [u] aceasta perfectie de forma, si prin aceasta parte poeziile sale au dobandit, fara lupta, precum pastreaza, fara contestare, cel intai loc in literatura romana".
Ca si in cazul primelor volume de versuri, Liteanu evidentiaza efortul sporit al scriitorului, angajat sa creeze teatrul romanesc in conditiile absentei publicului, a actorilor si a pieselor originale. Premisa de la care porneste in aprecierile critice este cat se poate dei clara : "Alecsandri a sosit intr-un timp contrar dezvoltarii dramatice, unde insasi limba, putin culta, era departe de a prezenta un bun instrument pentru traducerea cugetarii"
Se poate spune ca Alecsandri a gasit teatrul nostru "fara trecut", caci singurele piese ce se jucau erau traduceri, desi prin 1835 Millo aparuse ca actor si autor.
Devenind directori ai teatrului din Iasi, din 1840, Negruzzi. Kogal-niceanu si Alecsandri fac prima incercare "de a introduce pe scena naravurile si tipurile sociale". Este aceeasi conceptie pe care o vom intalni peste zece ani in cercetarea maioresciana a Comediilor lui I- L. Ca-ragiale. Din nou Varnav-Liteanu se dovedeste adept al criticii istorice.
Atat personajelor din canticelele comice, cat si celor din comedii le sunt proprii insusiri ce pot fi intalnite la tipurile literare realiste, ceea ce le confera, fara exceptie, un anumit .grad de generalitate sociala. Remarca il apropie din nou pe critic de Maiorescu, care numai peste noua ani se va referi la realismul personajelor din comediile lui Cara-giale, luate din insusi miezul vietii noastre sociale : "Pus, prin epoca vietii sale, la sfarsitul vechiului regim si la inceputul reinnoirii noastre sociale", Alecsandri "a copiat figurile comice", a introdus in comedii "tipuri luate de pe natura", iar observatiile sale cuprind "soefletatea intreaga".
in ciuda intinderii lor, comentariile lui Varnav-Liteanu ofera numai cateva observatii noi fata de ceea ce afirmase Maiorescu pana la data respectiva. Analizele la obiect se pierd in noianul generalitatilor, astfel ca lipsesc tocmai concluziile menite sa evidentieze specificul teatrului lui Alecsandri, ceea ce-1 deosebeste de toti dramaturgii contemporani. Dimensiunile limitelor lui G. Varnav-Liteanu nu pot insa dobandi, in viziunea noastra, proportii mai mari decat cele prilejuite de cunostinta cu opiniile altor junimisti care, in general, n-au depasit spatiul comentariului maiorescian sau pe cel informativ, reconstituit mai tarziu de lacob Negruzzi in Amintiri din Junimea.
Intre junimistii care au nutrit o adevarata admiratie pentru opera lui Vasile Alecsandri, dar n-au ezitat nici sa formuleze rezerve justificative. A. D. Xenopol se situeaza pe primul loc. Contactul cu pastelurile i-a procurat, atat lui, cat si colegilor de studentie aflati la Berlin, inca din 1869, clipe de desfatare estetica, determinandu-1 sa le considere cu adevarat sublime. Unele emotii si pareri le-a impartasit lui lacob Ne-gruzzi, scriindu-i, de pilda, ca in Concertul in lunca, autorul a reusit sa uneasca "atata spirit cu atata poezie dulce". Observatii mai amanuntite i-au prilejuit pasteluri ca Lunca din Mircesti, Balta, Malul Siretidui, Secerisul, expresie elocventa a iubirii poetului pentru natura. in cuprinsul acestora, ca si al altora, "pasari, plante, animale, toate sunt poetizate, ridicate la o sfera superioara, adica nu ele insesi, ci ochiul si simtirea noastra pentru ele"60. Pastelurile il singularizeaza in poezia noastra consacrata naturii, care se caracteriza atunci prin "doua directiuni contrare" ducand la o conceptie panteista despre natura.
Fata de afirmatia lui T. Maiorescu, ca am fondat teatrul national inainte de a avea o singura piesa de valoare (In contra directiei de astazi in cultura romana), un viitor junimist, S. G. Vargolici, se arata in 1869 de-a dreptul indignat, considerand-o ca o negare a meritelor lui Alecsandri in dramaturgie. Injustetea ei il1 indreptateste sa se indoiasca de sinceritatea admiratiei junimistilor pentru Alecsandri : "insa cand gandesc ca acest poet asa de iubit de societatea dvs. n-a facut decat vreo cateva bucati care sa satisfaca delicatul ei gust; cand vad pe d. Maiorescu strigand ca am fondat un teatru national, fara a avea o singura piesa dramatica (se vede ca d-lui nu si-a dat niciodata osteneala sa ceteasca repertoriul dramatic al lui Alecsandri), atunci, zau, ma intreb in ce consista admiratiunea d-voastra si pe ce motive se bazeaza ea ? Iata pentru ce nu ma mir deloc ca presa romana in genere a primit cu indiferenta articolul d-lui Maiorescu. Aseminea exagerari, va marturisesc, mai ca nu meritau un raspuns serios"Aceeasi lipsa de experienta literara explica si neimplinirile din O preumblare prin munti. in schimb. Istoria unui galban reproduce "naravurile diferitelor straturi sociale de pe atunci", chiar daca se complica actiunea cu intamplarile romantice ale unei perechi de tineri tigani.
Pentru orientarea literara a poetului - sustine G. Bengescu - a fost hotaratoare calatoria din 1842, caci i-a deschis noi orizonturi prin! contactul cu natura Moldovei, cu taranul si "cantecele noastre poporane, in care rasuna amintirea eroica a unui trecut glorios" Acum intelege ca frumusetile artistice si literare pot fi aflate in traditiile noastre nationale, "in simplitatea naravurilor poporului".
In acest context se bucura de elogiile criticului culegerea de poezii populare, socotita a fi "una din operele care vor face nemuritor numele lui Alecsandri.
Incursiunile in volumele de poezii ii ofera si cateva observatii cu un caracter mai particular, informand, de pilda, ca iubirea poetului pentru Elena Negri, 1-a inspirat in 8 Martie, O npapte la tara, Despartirea, Cantec de fericire, dar mai ales in Steluta. Poeziile erotice amintite "pot fi puse deopotriva cu productiunile perfecte ale marilor poeti din toate timpurile si din toate tarile. Ca Laura, ca Beatrice, ca Elvira, Elena, la noi. va fi nemuritoare".
Structura specifica a studiului intreprins de G. Bengescu nu-i permite criticului formularea unor judecati critice deosebite, a unor analize care sa explice specificul valorilor create de Alecsandri. Autorul si-a propus o reconstituire pe etape a activitatii lui Alecsandri, cu lungi incursiuni in miscarea literara mai veche si contemporana - prilej pentru a evidentia meritele remarcabile, contributia unica la dezvoltarea literaturii romane.
