AL DOILEA MESAGER - Roman de Bujor Nedelcovici, aparut la Editura Eminescu, Bucuresti, . Al doilea mesager are o biografie speciala (reconstituita in Cum am scris "Al doilea mesager", in voi.
Aici si acum. Bucuresti, 1996), care a modificat substantial existenta insasi a autorului. Romanul a fost redactat in trei variante, intre 1980-l982, si e scris cu intentia de a fi "o carte in deplina libertate", nestirbita de nici o cenzura. Dupa ce e citit de E. Simion, N. Manolescu, M. Ior-gulescu si N. Manea, manuscrisul e prezentat la Editura Cartea Romaneasca, unde e respins de directorul G. Balaita, iar mai tirziu - cu acelasi rezultat -- la Editura Albatros. in 1984, manuscrisul e scos din tara si ajunge la Paris; aici, P, Goma il propune Editurii Albin Michel, care il publica in 1985, in traducerea lui Alain Paruit.
In 1986, volumul obtine Premiul Libertatii, acordat de Pen-Club Francais. Aflat in tara, autorul suporta repercusiunile: este destituit din functia de secretar al sectiei de proza din cadrul Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti si din cea de redactor-sef al revistei "Almanahul literar", i se refuza publicarea altor volume, este urmarit si supravegheat. La inceputul anului 1987, B. N. pleaca din tara si se stabileste in exil la Paris. in 1991, romanul apare la Editura Eminescu, Bucuresti.
Datorita faptului ca naratiunea construieste imaginea unui univers de tip totalitar, proiectat in viitor (actiunea incepe in 1988), romanul se inscrie in categoria utopiilor negative sau contra-utopiilor (punctele de referinta ale genului fiind: Cind se va trezi cel adormit, de H. G. Wells, Noi, de E. Zamiatin, Brava lume noua, de A. Huxley sau 1984, de G. Orwell etc). Martor si protagonist in acest univers este Danyel Raynal, scriitor si profesor, care, dupa unsprezece ani de peregrinari, se reintoarce in patria sa, Belle-Ile, sau Insula Victoriei, avind convingerea ca si-a exorcizat "micul gardian" launtric si a devenit, pentru totdeauna, un om liber.
Prima parte a "romanului (Jean Elby) consemneaza experienta prin care Danyel Raynal isi pierde nu numai libertatea, ci - mult mai mult - profilul de om. La capatul acestui prim traseu, el descopera ca: "Dintr-un om se poate face un cal, un cartof, o zgarda sau orice vrei. () Poate fi invins, modificat, dezagregat cum doresti si cind doresti." intre cele doua momente se deruleaza confruntarea cu sistemul care se dovedeste un malaxor din care "nu mai iese nimeni intreg". Daca, in general, contra-utopia creeaza un univers necrutator prin excesul de ordine si rigoare, B. N. imagineaza un sistem mai complex si mai nuantat (asemanator realitatii din regimurile totalitare) care cultiva - pina la un punct - tocmai ruptura si miscarea ilogica, dind nastere, astfel, aberatiei si dezorientarii. Din acest motiv, Raynal nu are sansa de a fi un combatant intr-o lupta deschisa, ci doar victima hartuita a unui cinic si invizibil adversar care, pe masura ce ii inoculeaza spaimele, ii intretine speranta. E nevoie ca Raynal sa-i viziteze de zeci de ori pe Matrac, decanul facultatii, si pe Papillon, directorul editurii, pentru a intelege ca promisiunile foarte entuziaste care i-au fost iacute la sosirea in tara (ocuparea unei catedre universitare si publicarea unui mai vechi volum de eseuri), precum si primirea aproape triumfala n-au fost decit strategiile invaluitoare dintr-un subtil scenariu de eroziune. Inclusiv momentul de revolta publica (un discurs incendiar impotriva puterii, rostit de la tribuna Congresului) se dovedeste a fi fost programat si supravegheat de sistem, pentru ca ereticul, neavind aderenta, sa poata fi absorbit mai usor. ii este ingaduit accesul Ia Guvernator, care il primeste cu bunavointa, i se destainuie si il avertizeaza cu cinism ca, daca nu accepta colaborarea, va fi infrint. La fel de perfide sint metodele prin care este distorsionata viata privata a lui Raynal: i se aduc chiriasi in casa, ii este blocat contul la banca si, lipsit astfel de orice mijloace de subzistenta, fara drept la un loc de munca, scriitorul este condamnat la un destin de cersetor care iese noaptea si se aprovizioneaza din tomberoane. intr-o asemenea expeditie nocturna, este batut de Brigazile de ordine.
Ajuns la capatul puterilor, instrainat de experienta, altadata fundamentala, a scrisului ("scrisul nu ma mai salveaza"), lipsit de orice reper existential (prietenii de odinioara sint fie oameni loiali puterii, membri marcanti ai Ligii, fie - precum Micheline Rolebon, fosta iubita, sau Jean Elby - ei insisi niste exclusi), Raynal isi recunoaste falimentul si cere sa fie internat la Institutul de indrumare, de educatie si invatamint, un asezamint monstruos unde se practica spalarea creierului prin Ideoterapie. Prima parte a romanului se incheie, asadar, cu aceasta imagine a capitularii, ce mai lasa loc, insa, unei firave si orgolioase sperante: ca spiritul are puterea sa reziste unei agresiuni ce vine pe aceeasi cale a mintii. Cartea a doua, Noul mancurt, plaseaza actiunea opt ani mai tirziu, moment in care Danyel Raynal este consilierul personal al Guvernatorului, scriitor al discursurilor sale. in raport simetric cu prima parte a romanului, Raynal strabate un traseu cu senin schimbat, in urma caruia, de sub carapacea produsa prin Ideoterapie, iese la iveala figura omului de altadata. Acest lucru e posibil pentru ca, datorita inaltei pozitii in ierarhia politica, Raynal are acces la o relicva a propriului trecut: carnetul de insemnari tinut in institut. Paginile de jurnal reproduse vor explica pentru protagonist, dar deopotriva si pentru cititor, cum se realizeaza depersonalizarea. Terapia practicata in institut pare sa aiba ca model extraliterar experimentul reeducarii din inchisorile politice: autodemascarea.
Adus la exasperare (fara folosirea violentei fizice, ci doar printr-o permanenta agresiune psihica ce nu lasa neatinsa nici o zona a intimitatii), "pacientul" se leapada - confesindu-se in public - de sine insusi: "Vorbesc si stiu ca vorbesc despre mine, adica despre cel de-al doilea din mine () fac totul ca si cum asa trebuie sa se intimple cu o voluptate perversa de a ma elibera sufleteste si fizic de o tensiune interioara vecina cu senzualitatea, de a scapa de mine, de a scoate, de a fugi, de a iesi, de a ma goli de toate amintirile, cuvintele, refularile, indoielile, ezitarile () de a ramine in sfirsit spalat si in special singur, fara nici o voce sau imagine". in acest vid launtric vor gasi loc, mai apoi, fara oprelisti, frazele ideologiei dominante. "Ridic un elogiu omului colectiv si destinului social!", va rosti, la capatul experimentului, omul nou Danyel Raynal, cita vreme Jean Elby, prietenul sau, singurul rezistent adevarat din insula, va continua sa creada "in individ, relativism, optiune, indoiala". Ultimele notite din jurnal consemneaza, de altfel, pe un ton neutru, moartea suspecta a acestuia. Recitind carnetul de odinioara, Raynal revine in sine insusi, isi recucereste parte din identitatea extirpata. Trecut, insa, prin experienta calaului, el nu se mai poate intoarce, nicidecum, la fermitatea unor certitudini existentiale, si nici la vigoarea revoltei.
El poate, cel mult, sa-l ajute pe tinarul Gregoire, un nou razvratit, sa paraseasca insula, dar pentru propria izbavire nu mai are resurse. Epilogul il arata intr-o ultima ipostaza, de infrint, pregatit sa reintre in Institut. Ultimele cuvinte le schimba cu Marcel, prietenul arheolog revenit in tara, al doilea mesager capabil sa dizloce timpul inghetat, pentru a face loc memoriei sa razbata. Chiar daca apartine unui gen fara traditie in proza romaneasca, Al doilea mesager se raliaza, prin teme si problematica, romanului contemporan. Obsesia majora este aici adevarul, pe care scriitorul e dator sa-l inregistreze si sa-l rosteasca indiferent de riscuri. B. N. aseaza, insa, misionara imagine de sine a scriitorului intr-o confruntare, deloc comoda, cu imaginea pe care o are despre rolul sau puterea. Acolo unde D. Raynal vede in actul de a scrie o experienta totala, dusa pina la .jupuirea de sine", Guvernatorul ii accepta, cu condescendenta, un rol de bufon inteligent ("stii multe povesti Ne-am distrat de minune"), iar profesorul ce conduce experimentul la Institut crediteaza actul de creatie cu valoarea unei "expectoratii afective si spirituale", o pregatire preliminara pentru spalarea creierului.
O alta tema majora (din nou: intr-o tratare radicala) este agresiunea impotriva memoriei. in aceasta privinta, B. N. utilizeaza cu valoare centrala in romanul sau o legenda care a fost, in literatura Estului, exemplar valorificata de C. Aitmatov in O zi mai lunga decit veacul: legenda man-curtului. Dupa propria-i marturie (careia trebuie sa-i dam crezare intrucit romanul lui Aitmatov apare doar in 1981, iar traducerea romaneasca in 1983), scriitorul roman a cules legenda pe cont propriu, o varianta, de altfel, diferita de cea a scriitorului circhiz. Mancurtul este razboinicul ce, devenit prizonier, este deposedat de memorie si devine sclavul perfect al fostului sau dusman. Daca la Aitmatov mancurtul isi ucide propria mama, la B. N. el este omorit - "din prea multa iubire" - de fiul sau. Spunindu-i legenda copilului Gregoire, inainte de a deveni un mancurt, D. Raynal isi asigura salvarea, chiar daca e o salvare tragica, prin moarte, lasind o minima sansa de renastere a memoriei, pentru ca "Exista o memorie dincolo de memorie, care nu poate fi distrusa" intrucit personajele fac parte, majoritatea, din categoria intelectualilor, Al doilea mesager poate fi citit, sub un anumit aspect al sau, si ca un roman de idei. Replicile personajelor despre atentatul impotriva individului, despre lipsa de sens a existentei sau despre regimul care nu este altceva decit o imensa Fictiune, se constituie, pe alocuri, in mici si alerte eseuri (de buna calitate), care au meritul de a nu impieta asupra bunului mers al naratiunii.
Daca celebritatea romanului s-a intemeiat, in mare masura, pe valoarea sa protestatara si pe virtutile disidentei sale in raport cu regimul comunist, Al doilea mesager merita antologat intre creatiile de virl" ale prozei contemporane datorita valorii sale literare, ce isi afla principalele argumente in excelenta si rafinamentul constructiei literare, in stiinta de a lucra in mai multe registre (de la duiosie la grotesc), in pregnanta si individualitatea personajelor sau in modalitatea de a asigura naratiunii un fundament simbolic, intretesut cu subtilitate si tara ostentatie. La fel ca si personajul sau, preocupat sa scrie adevarata sa carte, B. N. a dat prin Al doilea mesager marea carte a operei sale de pina astazi (care mai cuprinde: Ultimii, 1970; Fara visle, 1972; Noaptea, 1974; Gradina Icoanei, 1977; Zile de nisip, 1979, trilogia Somnul vamesului. 1981, Oratoriu pentru imprudenta, 1991, Imblinzitorul de lupi, 1992, Dimineata unui miracol, 1993).
EDITII: Al doilea mesager. Bucuresti, 1991. |
REFERINTE CRITICE: FI. Manolescu, in "Luceafarul", nr. 46, 1991; Clandiu Constantinescu, in "Romania Iile rara", nr. 7, 1992; N, Oprea, in "Viata Romaneasca", nr. 5, 1992; M. Lovinescu, Esl-elice. Unde scurte, IV, 1994; . Negoitescu, Scriitori contemporani, 1994. |
