ADIO, EUROPA! - Roman de Ion D. Sirbu, aparut postum in 1992 (vol.I) si 1993 (voi. fi) la Editura Cartea Romaneasca.
A fost terminat in 1985, dar contine o denuntare atit de virulenta a perioadei de dictatura comunista, incit autorul nici nu a incercat sa-l propuna spre publicare inainte de 1989 (anul mortii sale).
Scris la persoana intai si avind numeroase tangente cu biografia reala a scriitorului (dupa cum reiese si din Jurnalul unui jurnalist fara jurnal, I-II, 199l-l993, sau din corespondenta publicata partial in Traversarea cortinei, 1994), romanul imagineaza o intriga tragic-burlesca ce se desfasoara intr-o provincie fictiva (Alutania) a unei tari cu o organizare similara cu cea turco-fanariota: conducerea tarii e o inalta Poarta, subordonata Sublimei Porti aflata in exterior, functionarii publici sint viziri, agi, ceausi etc., coruptia si intricatele legaturi clientelare si de familie formeaza o retea in acelasi timp indestructibila si in permanenti mobilitate care, pusa in slujba pastrarii cu orice pret a puterii, sacrifica pe cei slabi, cinstiti sau naivi si striveste orice "corp strain" susceptibil de a deveni la un moment dat o piedica.
Imaginea iumii descrisa de I. D. S. are numeroase inruditi cu cea oferita de "imparatia pestilor", dominata de "boadza Pleonexiei", din Istoria ieroglifica a lui D. Cantemir. Cele doua lucrari se aseamana, de altfel, si prin caracterul parabolic, locul important ocupat de discursurile personajelor, care covirsesc trama epica propriu-asa, si aspectul de "roman cu cheie". Personaje, teme si idei (adesea si formulari aproape identice) sint reluate de autor si in Jurnalul unui jurnalist Jara jurnal, devenind aproape obsesive: "foamea, frigul, frica", prostia dominatoare si dizolvanta, trauma niciodata depasita a detentiei, "moartea satului", tradarea Occidentului (Yalta si Helsinki se transforma in niste embleme ale sacrificarii definitive a tarilor din Europa de est) sint numai citeva dintre ele. Pe de alta parte, Candid, Mosul, Limpi, Napocos, Tutila - ca de altfel si personaje din alte romane ale sale - revin in insemnarile Jurnalului, furnizindu-i lui I. D. S. ocazia manifestarii permanente a darului sau colocvial. in ordinea de idei a intertextualitatii am putea aminti si inrudirea cartii cu Tiganiada lui I. Budai Deleanu (prin degradarea eroicului, unele motive comune, cura ar fi cel al drumului, ca si prin faconda inepuizabila a principalelor personaje, sau privirea lucid-dezamagita asupra unei bune parti a omenirii), sau cu romanele lui Paul Georgescu (prin multimea referirilor livresti, explicite sau implicite, factura comicului adesea sarcastic sau placerea jocului cu limba si limbajele). Subiectul cartii e relativ simplu: profesorul Dezideriu Candid (numele personajului nu-l aflam decit pe la mijlocul volumului I), om "de stinga" in tinerete si trecut prin zece ani de detentie si munca silnica, traieste la Isarlik de pe urma unei slujbe modeste (e "ortograful" Combinatului de Panificatie si Vinalcool) si se numara printre colaboratorii Universitatii Populare din localitate, intr-o zi el ride copios in fata unui afis al acesteia, in care Karl Marx apare printre autorii de literatura stiintifico-fantastica.
Pusul sau, in public, imediat raportat "unde trebuie" stimeste o adevarata furtuna in sfera puterii locale, incapabila sa-i stavileasca urmarile subversive, si devine pretextul unor reasezari de cadre la diferite nivele, oferind posibilitatea platii unor polite si dezgroparii unor dosare. In virtejul astfel stirnit si ale carui ecouri ajung pina in capitala, sint antrenati Iara voia lor, si in cele din urma sacrificati, atit personajul-narator (care-si va sfirsi zilele mutilat si internat intr-un spital politic de alienati) cit si sotia sa (inteligenta si, la inceput, aparent descurcareata Olimpia, careia nu i se poate ierta cunoasterea unor secrete despre verii ei suspusi din clanul Tutila; ea moare calcata de un misterios "camion negru", care mai eliminase - se pare - de-a lungul timpului, si alte personaje stinjenitoare). Romanul infatiseaza de fapt incercarea celor doi soti de a se apara de primejdiile dezlantuite (aici rolul principal il joaca Olimpia) si de a intelege (personajul narator nu poarta intamplator numele de Candid) semnificatiile si dedesubturile complicatei vieti politice locale, care nu fac decit sa ilustreze in mic sistemul totalitar, coruptia si cinismul puterii. Dat fiind specificul mizei, cea mai marc parte a acestor eforturi se consuma verbal, in nenumarate discutii in doi sau in sedintele publice, cu personaje reprezentative pentru diferitele categorii socio-umane ale lumii infatisate, toate la fel de framintate in forul lor interior si Ia fel de dispuse sa-si expuna reflectiile si concluziile in lungi dizertatii sau prin intermediul monologului interior.
Cele 23 de capitole ale cartii (la care se adauga si un al doilea final, intitulat in Ioc de testament) sint precedate, in maniera familiara romanului din secolul al XVlII-lea, de mici rezumate semi-serioase semi-ironice, menite sa orienteze dar si sa deruteze cititorul, stirnindu-i curiozitatea, dar si sugerindu-i cheia stilistica a interpretarii. "Roman-eseu" (E. Simion), "publicistica inscenata", dupa propria definitie a autorului Adio, Europa! se inrudeste cu literatura secolului luminilor si prin substratul sau "filosofic", in sensul ca, printr-o fabula - in dublul sens al termenului - cu pronuntat caracter individual (singular chiar), incearca sa comunice adevaruri generale privitoare la o experienta omeneasca ce s-a dovedit a li o utopie negativa si care, esuata dar inca neincheiata in timpul vietii autorului, a antrenat suferinta a zeci de milioane de fiinte.
Caracterul derizoriu al faptului ce declanseaza intregul angrenaj evenimenjial denunta pe de o parte substanta factice a lumii in care traiesc personajele, iar pe de alta parte extrema nocivitate, "rautatea in sine" care o defineste si care nu poate sa duca decit la un final tragic. I. D. S. isi caracterizeaza romanul drept o "carte de confesiuni" si considera povestirea ca "act de memorie si creatie", "singurul remediu prin care, folosind lauta balrina a limbii materne, dizolvam granitele dintre vis si realitate, dintre frica si pieire". Transfigurarea parabolica a realitatii (specifica unei bune parti din literatura deceniului 9) nu e in primul rind o maniera de incifrare, de ascundere ("cheia" romanului e usor accesibila oricarui cititor, contemporanii craioveni pot, probabil, sa recunoasca chiar intimplari si, mai ales, personaje reale), ci una de subliniere, de accentuare a sensurilor: comicul grotesc se transforma in tragic, verbozitatea personajelor traduce o capacitate de analiza si de expresie critica ce pare putin verosimila uneori (dar verosimilitatea realista e cea mai mica dintre grijile autorului) si se transforma in cele din urma intr-o manifestare de hipcrluciditate, dind nastere unei confesiuni orgolios-diabolice (prelegerea lui Tutila Unu din ultimul capitol al romanului) si unei marturii de o claritate si o cruzime pe care doar sinceritatea semi-dementei induse prin droguri o face plauzibila (paginile celui de-al doilea final). in constituirea tramei sale epice, romanul se foloseste de topoi ai naratiunii traditionale, interpretabili mitic.
Asa, de pilda, cel al "drumului initiatic", personajul principal fiind supus unei triple descinderi in Infern (subsolul casei conspirative a "agiei", cel al teatrului, unde zac busturile personajelor mitologiei marxiste discreditate, si cel unde are loc sedinta de instruirc-initiere a protipendadei politice a Isarlikului), ca si unei cautari ratate a sensului celor trecute si viitoare, in calea intrerupta spre muntele unde ar fi trebuit sa-I intilneasca pe Mosul (strabun mitic, intelept ubicuu si singurul posibil salvator). Supraincarcat de referinte, istorice si de actualitate, filosofice si literare, romanul lui I. D. S. nu e o lectura comoda: el este rezultatul unei combinatii putin banale intre o evidenta vointa fomiala si constructiva si o imensa masa de traire dureroasa si luciditate tragica, intre placerea rizinda a jocului de-a literatura si plinsul, cel mai adesea retinut, dar uneori razbind la suprafata, al celui ce nu mai vede nici o speranta de izbavire. Totul servindu-se de o remarcabila slapinire a resurselor limbii romane, pe care autorul nu numai ca o cunoaste in toate posibilitatile si nuantele sale, dar pe care o si imbogateste prin nu putine creatii lexicale de mare expresivitate in sintezele lor paradoxale.
EDITII: Adio, Europa!, I-II, Bucuresti, 1992, 1993. |
REEERINTE CRITICE: "Caiete critice", nr. 10-l2 (95-97) /1995. |
