ACI SOSI PE VREMURI - Poezie de Ion Pillat, Dupa o insemnare a lui I. Pillat, Aci a fost scrisa in 28 iulie 1918; publicata in "Letopiseti"
1 (1919), nr. 8 si inclusa in volumul Pe Arges in sus (1923).
Valoarea superlativa a poemei e recunoscuta de intreaga critica (G. Calinescu o numeste capodopera). De unde vine superioritatea estetica a celor aproape douazeci de distihuri, desfasurate in versuri lungi, neoclasice, de genul odelor lui Paul Claudel, ramine o intrebare in marginea careia se va glosa mereu. Poezia este un model de abordare a fetelor timpului, imaginate in virstele omului, in ritmul anotimpurilor si in devenirea ireversibila.
Daca ar fi sa alegem din unitatile sale lexicale numai pe acelea purtatoare ale sensului dominant, s-ar putea propune urmatoarea suita de metafore, traversate de o linie semantica unitara: "Ce straniu lucru: vremea! La casa amintirii, aci sosi pe vremuri bunica-mi Caliopi Ca ieri sosi bunica Si vii acuma tu Si cum sedeau departe un clopot a sunat Si cum sedeam departe un clopot a sunat".., Suportul textual sta in folosirea a doua adverbe, unul de loc, i-am spune spatial - "aci" - si altul temporal - "pe vremuri" - (de fapt locutiune adverbiala). Sa observam imediat ca aci, asadar elementul spatial, se afla prezent de-a lungul intregului poem. El nominalizeaza "casa amintirii" (de o Casa a fiintei vorbise Nietzsche), in care au vietuit bunicii si de unde acum soseste tinarul cuplu. Totul se desfasoara intre limitele si sub ocrotirea acestui aci cu functie simbolica, poetul sugerindu-ne ca oriunde altundeva s-ar petrece in esenta acelasi lucru, cu repetabilitate legica. in interiorul lui aci se afla "casa cu obloane si pridvor", spre care duce drumul strajuit de plopi si presarat cu nisip, aci soseste asteptata mireasa, dind curs evenimentului nuptial, si tot aci se moare, cu alte cuvinte, aci e spatiul unde au loc ritualul aparitiei si al plecarii omului in lume si din lume. Dar acest cadru spatial si relativ neschimbator apare de fiecare data insotit de un determinant temporal. Avem astfel un aci al timpului prezent (aci-acum) si un altul al timpului trecut sau, cu vorbele poetului, de pe vremuri (aci-pe vremuri). Viziunea creata are in acest fel o structurare spatio-temporala, insa cei doi termeni prin care se realizeaza nu se comporta semantic uniform. Termenul spatial aci (insumind casa, drumul, plopii etc.) isi pastreaza o semnificatie referent iala aproape stabila, in schimb, termenul temporal se dubleaza (acum-pe vremuri ), devine fluctuant, manifestindu-se in urmatoarele ipostaze: "Aci sosi pe vremuri", si "(aci) vii acuma tu".
Conservindu-si statornicia si functionalitatea, aci joaca de mai multe ori rolul de martor al timpului uman, niciodata acelasi, el e spatiul oglinda al recurentelor initieri in misterul nuntii si al mortii. Si totusi, in ultima analiza aci nu se afla nici el in afara trecerii si, chiar daca durata lui descrie un cerc incomparabil mai mare ca al fiintei umane, aci atesta un "adapost" perisabil, dependent de ritmul "sosirilor" si al "plecarilor" omului. Pe masura ce "pleaca", semnele desfiguratoare se fac sesizabile: "La casa amintirii paianjeni zabrelira si poarta si zavor/ Iar hornul nu mai trage alene din ciubuc. in drumul lor spre zare imbatrinira plopii" etc. provoaca un sir de conotatii menite sa ne puna in garda ca stabilitatea lui aci e legata de necurmata devenire. Pe vremuri, acuma, sosirea si plecarea sint variante ale infinitei treceri.
O ierarhie intre aceste moduri ale timpului nu este desigur posibila, insa nu ne poate scapa strinsa conditionare dintre aci si a sosi. Sosirea ciclica a omului regenereaza casa amintirii intr-o casa a prezentului, reface, asadar, sacralitatea lui aci. Imaginea sub care devenirea pura isi transmite semnalele in Aci sosi pe vremuri nu e alta decit a clopotului care suna departe, in turnul vechi. Turnul si vechimea sint doua semne ale duratei infinite, dar extraordinara in aceasta metafora a devenirii infinite ("departe un clopot a sunat, de nunta sau de moarte, in turnul vechi din sat") se arata calitatea ei vestitoare ambivalenta: clopotul suna "de nunta sau de moarte". Fiinta stie ca odata nu va mai fi, fara ca momentul exact al mortii sale sa-i fie cunoscut totusi.
Sunetul clopotului anunta ca aci s-a intimplat un fapt dintre cele doua imaginabile: o nunta sau o moarte. Aceasta "imprecizie" penetreaza fiinta ca un cintec misterios al devenirii, reamintindu-i ca mersul timpului se deslasoara neintrerupt in afara si in ea insasi. Egal de intense, sunetele ascund o taina, "de nunta sau de moarte", ele determina o forma de tristete metafizica, in formularea lui Blaga, altfel spus de asumare lucida a tragicului, avertizind ca acolo unde este nunta este si moarte. Bineinteles, succesiunea celor doi termeni se poate inversa intr-un enunt la fel de adevarat: unde e moarte este si nunta, iar Pillat sugereaza aceasta dialectica a duratei punind fata in fata doua metafore esentiale: "casa amintirii", simbolul timpului ciclic, cu virstele omului si ale naturii, si "clopotul din turnul vechi", simbol al ireversibilitatii. Rezonanta penetranta a clopotului (el se aude de "departe") materializeaza timpul devenirii pure, spatializindu-l.
Sunetul sau se intinde peste o lume traind dorinta de eternitate, devine astfel o componenta a acelui sacru aci, din care se pleaca si unde se vine in nesfirsita trecere si petrecere. "De nunta sau de moarte", indiferent de ce suna, timpul devenirii iara intoarcere nu este imaginat nici un moment ca un timp al terorii. Si nu este imaginat astfel tocmai pentru ca el se spatializeaza intr-un aci familiar si tandru (intr-o "casa"); ireversibilitatea insasi se fenomenalizeaza in cel care "soseste" ("si vii acuma tu") pentru a salva de paragina Casa omului. Evidenta ca nemurirea consta din succesiunea infinita de vieji muritoare nu pare in universul pillatian mai importanta decil cealalta, care vorbeste de identitatea vietii, in ritualuri si gesturi, a celor de "pe vremuri" cu a celor de "acuma". "Casa", in intelesul cuprinzator simbolic, se reface prin fiecare noua generatie si, astfel, cine a vazut prezentul a vazut totul: trecutul imemorabil si viitorul la nesfirsit. Nostalgia fiintei ca nu va mai fi se compenseaza cu bucuria de a fi fost, cind si cit anume devin secundare indata ce pe vremuri era aci ca si acuma.
EDITII: Pe Arges in sus. Bucuresti, 1923; Poezii, MI, Bucuresti, 1944: Poezii. Antologic si prel~a|if de Aurel Rau, Bucuresti, 1965; Poezii. I, Antologie de Dinu Pillat, prefata de Mircea Tonius, Bucuresti, 1967; Versuri. Cuvint inainte de Al. Piru, Bucuresti, 1968; Poezii, antologie, prefata si bibliografie de Comei Ungureanu, Bucuresti, 1975; Pe Arges in sus, antologie si postfata de . Adam, Bucuresti, 1984; Opere, 2, 1918-l927 Editie ingrijita, tabel cronologic, tabele sinoptice si note, variante si comentarii de Cornelia Pillat, Bucuresti, 1985; Poezii, text stabilit si repere istorico-literare de Cornelia Pillat, Bucuresti, 1989. |
REFERINTE CRITICE: Ion Pillat Marturii despre om si poet, 1946; Ion Pillat interpretat de , 1974; C. I.ivescu, Introducere in opera lui Ion Pillat, 1980; I. D. Serban, Ion Pillat, 1984; V. Fanache, Eseuri despre virstele poeziei, 1990. |
