ABSENTII - Roman de Augustin Buzura, Editura Dacia, Cluj, . Roman de factura psihologica, Absentii are ca protagonist un personaj din categoria hiperlucizilor, medicul psiholog Mihai Bogdan, predestinat, prin structura, dar si prin profesie, spre dense si severe momente de autoanaliza. Un astlel de moment, dar - e de presupus - de o mai mare deschidere (intrucit antreneaza, prin retro-specjie, intreaga biografie a personajului) si de o mai mare intensitate (fiind apogeul unei stari de criza), constituie substanta romanului. Aflat, la aproximativ treizeci de ani (o virsta ea insasi critica, de trecere - anevoioasa si dureroasa - spre personalitatea matura), in "acel punct zero, punct alb, de frontiera", Mihai Bogdan parcurge in rastimpul unei seri ploioase, in singuratatea propriei odai, o "haotica si nedorita incursiune in timpul meu trecut", in "vechiul si perfectul meu labirint".
Daca procesul de analiza se declanseaza Iara voie si se desfasoara, mai apoi, prin asociatii libere de stari, imagini, evenimente, traducind narativ fluxul sinuos al unei constiinte in deriva, exista citeva constante menite sa asigure coerenta de sens a introspectiei. Avind varii motivatii de ordin personal, criza de identitate a personajului e statuata intr-un cadru metafizic. Constiinta "dimensiunii micronice" a fiintei umane, confruntarea permanenta a acesteia cu o implacabila, "stupida limita" conduc la un incurabil rau de existenta. intrebarilor de mare gravitate ("Dar eu cum sint? Ce sint? La ce sint bun?") nu li se poate da decit un raspuns descurajator: "sint un nimic lucid, constient".
in plan individual, zadarnicia (universala) a fiintei umane este resimtita si echivalala de catre personaj cu esecul, ratarea, moartea psihica (aceasta din urma fiind una dintre temele majore, detectabila in toate romanele lui A. B.): "ma atirn bolnavicios de convingerea ca trebuie sa se intimple ceva care sa ma sustraga mortii psihice, vietii vegetative dirijate de la un pupitru de comanda invechit, anacronic". Or, singura modalitate de rezistenta si de sustragere o constituie inadaptarea, sustinuta programatic si devenita modus vivendi. in debutul solilocviului, Mihai Bogdan primeste avertismentul uneia dintre propriile sale fantasiile: "Mereu esti impotriva. Mereu te agiti. Ai spus ca o viata intreaga ai sa fii nemultumit. Da sau nu? Esti insa singur pe baricada. Ridicol de singur. Toti si-au dat seama ca nu e bine si, mai ales, nu e practic sa mergi impotriva curentului/ .,./ Nu e bine sa fii absent", insa doar absenta din mecanismul social uniformizant (inadaptarea) este cea care asigura prezenta, in sens de consistenta individuala, prin ea insul capata rost. Totusi, aceasta valorificare existentiala a izolarii (in inteles de conditie superioara) nu scuteste individul de trauma singuratatii si nici de sentimentul falimentului personal. Neavind puterea de a-si transforma inadaptarea intr-un triumf, Mihai Bogdan ramine, in propriii sai ochi, un infrint. Mai multe planuri de viata concura in a-i intretine o asemenea stare. Astfel, imaginile parintilor sint chemate sa explice ereditar traseul anxios al eroului: "Ma gindeam la tata: biet miner ce murise in chinuri groaznice din cauza silicozei, la mama - femeie care o viata intreaga nu fusese scutita de bataie si care, atunci, umbla de la o ruda la alta plingind si, intrata definitiv in noaptea eterna, spunind ca doreste sa se marite, se dezbraca, iesea in strada, aratindu-si trupul uscat, emaciat, diversilor trecatori, cerindu-le sa-i confirme ca este frumoasa". in plan sentimental, rememorarea inregistreaza un sir de esecuri, culminind cu moartea logodnicei Magda (ea insasi o fiinta fragila, traumatizata), prilej al unor intrebari de rezonanta holbaniana: "Daca Magda voise cu adevarat sa moara?". Profesional, acolo unde parea sortit, prin vocatie, unei impliniri de exceptie, personajul este nevoit sa-si contabilizeze, de asemenea, esecul; creativitatea sa reala este strivita de ierarhia rigida a institutului, unde singur Profesorul are dreptul la expresie si la celebritate: "Sint, fara sa vreau, un fel de rob al sau. N-am reusit sa-mi cistig independenta prin munca. Toate lucrarile reusite, toate micile mele descoperiri le-a semnat si el si cine ma poate crede ca de fapt eu sint autorul?"
Confruntarea cu sine a personajului este intrerupta, in citeva rinduri, de prezente straine, exterioare, tot atitea dovezi ale imposibilitatii dialogului cu ceilalti. Din camera alaturata, Mihai Bogdan primeste replica vecinului sau, un fost profesor de istorie, ratat si alcoolic, ce - intr-o confesiune paralela, pe rind patetica, mucalita, agresiva - isi explica propriul esec existential: "Tot ce-am crezut s-a dovedit a fi un mare rahat; atitea idei pe care le socotisem frumoase s-au facut tandari! Frica nu mi-a mai putut iesi din oase. Frica si greata. Sint un invalid incurabil." Mai mult decit sonor, in odaie patrund, pentru scurte vizite, doctorul Nicolae, prietenul lui Bogdan, si un fost profesor de liceu, dl. Jules; cum Nicolae e suspect de a se li adaptat sistemului, tradind credinta comuna, iar profesorul prezinta o stranie forma de dementa senila, cei doi - altadata repere majore in existenta doctorului - nu fac decit sa-i amplifice izolarea si angoasa, instrainarii de sine i se adauga, rezonator, instrainarea de ceilalti.
Daca identitatea nu poate fi recucerita pe o cale rationala, analitica (ce nu face decit sa adinceasca rupturile) ea gaseste un nucleu de stabilitate intr-o "experienta halucinanta", petrecuta in adolescenta, atunci cind personajul a avut prima tentativa de a-si domina spaimele. Ritualul magic pe care l-a trecut cu scopul de a-si exorciza, pentru totdeauna, frica (singur in padure, la miezul noptii, a fiert o pisica neagra), l-a dus in pragul unei viziuni in care sint asociate silueta mamei, proiectata intr-o lumina orbitoare, si fiul, intr-un paricid imaginar, incercind sa reteze capul tatalui sau. Este momentul in care, pentru prima data, sub imperiul unei revelatii, personajul se ia in posesie, ajunge la intelegerea individualitatii si a fortei sale si e capabil sa rosteasca, euforic, cu un entuziasm primar, declansat ritualic: "Sint puternic! Sint puternic! Sint puternic!" Aceasta experienta situata "in afara logicii" ii furnizeaza lui Mihai Bogdan (de data aceasta Ia o virsta adulta) firul pentru iesirea din labirint, ii prilejuieste "o reintilnire de mult asteptata cu el insusi", ceea ce inseamna sansa posibila de a iesi din starea de criza. Pierduta in planul accidentelor vietii, coerenta eului e redobindita, prin integrarea episodului magic intr-un sens simbolic, de destin. Primenit, avind alaturi osul pisicii (singura relicva a inexplicabilei experiente de odinioara), personajul isi incheie solilocviul (inceput sub funeste auspicii) cu un alt tonus: "Nu exista sa pierd, spuse. Chiar daca voi ramine singur, nu se poate" (subl. in text). Roman psihologic ce dezvolta in cadrele unei viziuni morale o problematica de factura existentialista (ratarea, esecul, inadaptarea etc), Absentii este un roman de prim rang atit in universul operei lui A. B., cit si in categoria pe care o reprezinta.
Economia de mijloace narative, in primul rind faptul ca, din punctul de plecare, se mizeaza pe o singura voce cu dubla functie (de motivare si de vertebrare a discursului), asigura unitatea de constructie, stabilitatea ei. De asemenea, investigatia indirecta a socialului, prin psihologia personajului, duce la rezultate mai pregnante si mai nuantate decit in alte romane ale scriitorului.
Daca Absentii (primul roman) prezinta deja, ca formate, stilul si tematica lui A. B., cea mai pronuntata inrudire se realizeaza (pina in planul unei abia schitate filiatii) cu romanul Orgolii (1977), Dincolo de similitudinile tematice ori de atmosfera (mediu medical, criza de identitate, tema mortii psihice etc.) interesant este ca Orgolii dezvolta un embrion din Absentii: anchetatorul Varlaam, invocat in citeva rinduri in discursul profesorului de istorie din Absentii devine, in Orgolii, un personaj insemnat.
