7 POEME Volum de versuri de Leonid Dimov, aparut in 1968, incluzand, dupa cum o anunta si titlul, sapte poezii: Poemul odailor, In munti, Istoria lui Claus si a giganticei spalatorese, Turnul Babei, Vedeniile regelui Pepin, Mistretul si pacea eterna si A. B, C.

Semnificativ pentru poetica onirica dimoviana, volumul 7 poeme angajeaza imaginarul favorit al poetului. Recuzita carnavalesca, "forfote de balciuri si oboruri", "zavera" targului opulent

"Butii cu nard, canistre cu oloi,
Ciorchini de papagali cu vorba noua,
Rarunchi de vulpi de mare, munti de oua") alcatuiesc fundalul unor halucinante desfasurari de personaje:

"Se stramba Callipso-n oglinzi paralele.
Aduna volumele galbene-n cos
Uite, vine spre noi Hyeronimus Rosch".

Lumea aceasta pestrita nu este lipsita de divinitate, ci, dimpotriva, isi are rezervate taine pe masura:

"M-am insirat peste larabi si eu
M-a dat de-o parte insusi Dumnezeu
Zambind cuminte, ca un pui de ciuta,
Sa-mi vanza marfa inca nestiuta." In mod firesc, Leonid Dimov nu este un poet al exterioarelor, al spatiilor largi. Pe cat de extravagante sunt spectacolele lumii sale, pe atat de mare nevoie au de fixarea precisa a decorurilor. Spatiul este deci compartimentai, desenat, colorat, peretii capata texturi ademenitoare, degetelor li se ofera moliciuni sau duritati cat se poate de concrete, dupa cum se intampla in Poemul odailor, unde se ingramadesc verde de brocart, draperii de purpura cu "fluturi de email", "mantii de prelati", galbenul spatarelor cu "bumbi albastri in retea dispusi", o "capa de matase violeta
Nepasator rasfranta pe sofa", sideful plalourilor, portocaliul unui chivot "cu sfinti de sange presarati in stea", unde permanentei excitari a ochiului ii corespund furnicaturile palmei incantate sa atinga materialele expuse ca intr-un muzeu nepazit. Interesanta este relatia pe care poetul o stabileste cu spatiul chiar si atunci cand acesta din urma se anunta nemarginit (v.

In munti) sau cu limite imprevizibile. Spre pilda, iesirea in camp deschis este mereu amanata de deschiderea unei portite, de perdele lenese de struguri si vita care par sa prelungeasca designul interioarelor sus-amintite si mai apoi definitiv suspendata de intalnirea privirii eliberate cu "zmeie si orase
Cu pietre tulburi si aspide lase".



Privirea tampa, fixa, "din hotar in hotar" ii va fi rezervata ulterior miresei "cu bube pe frunte" incremenita langa "tapanul mire".

Intr-un asemenea context, muntii insisi devin "culmile cu turn si campanile", adica arhitecturi artificiale, "palat la capat" de drum, menite sa marcheze "cea dintai etapa" a vreunei deveniri. Tot de aici decurge si contaminarea consecventa a naturalului cu semne ale spatiului urban, ale carui artefacte incurajeaza manierismul de substanta al poetului:

"in pajisti somnolente" apar, ca prezente strategice, "pungi, cutii, baloane, recipiente
Ciudate, cizelate, colorate" sau chiar un "tramvai ciuntit
Si fara roti", toate puse in miscare de un mobil oniric, de un "vis lunecator".

Preferinta pentru imaginarul greu de culoare, picurand de partumuri si mai ales incarcat de obiecte, il aseaza pe Dimov intr-o ilustra serie balcanica, alaturi de Ion Barbu - cu Isarlakul caruia intretine relatii mimetice - si, ulterior, Mircca Cartarescu - de care poate fi apropiat pe linia excesului de maniera, a voluptatii expresiei de factura spectaculara:

"Osanze limpezi, fluiere de ceara
Minervc cugetand intaia oara
Egrete de argint pentru turbane
Suruburi prinse-n came diafane,
Si colivii cu paseri cantatoare
Zburand cu paserile prin racoare
Acolo-s marii dregatori de marfa
incinsi cu spada, vesnic cu ejarfa,
Pictata-n alte, mult prea vii vopsele,
intruna fluturand printre zabrele" Tinta unui asemenea periplu este totusi una proiectata larg, in utopie, o alta cetate ideala inaltata - cum altfel pe "insuli fericite".

Spre acestea, poetul insista sa continue un urcus mereu ajutat de oprelisti ale privirii (jucariile de lemn, farul previzibil, cavaleri si fete ce "trec pe coama").

Dupa cum spatiul exterior este definit cu ajutorul unor detalii care il interiorizeaza, la nivel declarativ poetul opereaza miscarea inversa, imaginand urcusul spre varful atat de mult dorit printr-un soi de tunel de odai, carora li se deschid "alte usi, din alte case", niste odai in care eul refuza sa cuibareasca, sa ramana, prin care "trecem doar si mergem mai departe".

Istoria lui Claus ti a giganticei spalatorese este povestita cu intonatii urmuziene, dupa o logica amintind si de Daniil Harms, dar replica fabulistica este barbiana:

"Spalatoreasa mare, eunuca,
Vechi elefant, de fildes tot, m-apuca
Si-aseaza-ma cu spatele la tine
E-un dans in abur si nu-mi face bine." Este povestea unui alt inceput de lume, in care parodia cuplului primordial Adam-Eva (alaturi de care, in bunatate absoluta, "sta tigrul adormit pe langa ciuta") se prelungeste intr-o parodie generalizata a cuplului sacru in oricare dintre ipostazele lui. Turnul Babei pare poemul cel mai important in economia volumului pentru dezvaluirea - atat cat este posibil de dupa masca dezagregarii onirice - poeticii de autor.

Turnul despre care vorbeste poemul este o inedita colectie arcimboldiana, de obiecte care nu numai ca sunt in sine definitorii pentru alcatuirea poeziei lui Dimov , dar in plus impun o logica de organizare a compozitiei, tocmai in sensul precizarii caracterelor specifice: spatiul pare mai mult o dantelarie de substanta concreta, decat o constructie grea, ancorata in static. Este mai ales un turn al portalurilor, deschise, al arcadelor de sticla, un ciudat balaur cu mai multe guri pregatite, toate, sa vorbeasca. La randul sau, vorbirea, odata inceputa, prefera sa improvizeze cuvinte acolo unde ele ar trebui sa se opreasca, aceasta fiind coordonata pe care poetul exploateaza biblicul refuz al comunicarii, dar si al tacerii. Poemul urmator ii este dedicat lui Ion Barbu, insa si mai aproape de ciclul baladesc al acestuia din urma pare a fi poemul A. B. C, care incheie 7 poeme. Replica barbiana este jucata cu buna stiinta, incepand cu invocatia adresata oaspetelui "brav
Cenusiu si bolnav" si pana Ia regimul rasturnat in care apare moartea, adastand "cu nume ilustru", "anume, sub rozalb catafalc" sau pana la preferinta terminologica:

"cand triunghi, cand paralelogram
Bolnav, in odaie zaceam".

Abecedarul descifrat in acest ultim poem este unui al zilelor, cel care, odata deprins, dezvaluie marele secret al simplitatii inceputurilor. Creatia lumii in sapte zile este refacuta acum nu spre concluzia "bunatatii" celor create, precum la demiurgul biblic, ci spre aceea mult mai sceptica, complet lipsita de certitudini, a destinului manat spre implinire de neasteptata ivire in poarta a lui "A. B. C."

Scriitori romani