11 elegii - volum de versuri de Nichita Stănescu - analiza referat





11 ELEGII Volum de versuri de Nichita Stanescu, aparut la Editura Tineretului, .

Este volumul prin care Stănescu se afirma ca un poet de prima marime al generatiei '. Daca primele trei carti publicate anterior, Sensul iubirii, O viziune a sentimentelor. Dreptul la timp, sufereau de o anumita imprecizie a imaginilor si a sensurilor (poetul se afla "in cautarea tonului"), cu 11 Elegii Stănescu isi gaseste registrul propriu, prin care va impune un nou stil liric.

El trece de la o poetica dominata de metafore, cu certe valente expresive, dar oarecum lipsita de personalitate, la o poetica a simbolurilor, capabile sa exprime cele -mai intime nuante ale vietii sufletesti. Noutatea si originalitatea demersului au trebuit de altfel sa plateasca un tribut cenzurii, care a cerut scoaterea din volum a Elegiei a noua (aceasta va aparea impreuna cu corpul celorlalte elegii un an mai tarziu, in antologia Alfa).

Volumul este conceput ca un microcosmos, cele unsprezece elegii, impreuna cu "antielegia" Omul/anta, alcatuind o cifra rotunda, care trimite la cele douasprezece figuri ale zodiacului (cerul, ca totalitate spatiala), la cele douasprezece luni ale anului (anul, ca totalitate temporala) sau la cei doisprezece apostoli. 11 Elegii este "o carte a rupturii existentiale, chiar a eposului existential, daca vrem sa-l numim asa, starea galbenusului si a albusului, in situatia de a alege alt ou de var", va marturisi scriitorul in Antimetafizica. "Bunavestire" pe care o anunta aceste poeme este nasterea universului poetic al lui Stănescu, autorul Ordinii cuvintelor fiind probabil cel de-al patrulea poet vizionar roman, dupa M. Emi-nescu. Lucian Blaga si Ion Barbu, care a construit o adevarata cosmologic lirica.

De-a lungul intregii sale opere, Stănescu a dezvoltat arhitectura unui cronotop simbolic, care are natura unui model cosmologic, cu nastere, evolutie si moarte. Precum in unele viziuni mitice, geneza este imaginata ca o iesire dintr-un mare Ou cosmic, iar distrugerea ca o Apocalipsa de foc. Intre aceste doua limite se desfasoara un univers pulsatoriu, care oscileaza intre doua "stari" fundamentale ale poetului, "una materiala, senzoriala, configurata in comportamentul autarhic al elementelor anatomice (organe, respectiv, simturi); alta, mai abstracta, sensibila si ganditoare"
(St. Aug. Doinas).

Poetul se arata succesiv atras de o dispozitie abstractizanta, rationala, speculativa, care se constituie intr-un regim intelectiv al imaginarului, si, ca o contrareactie la acesta, de o dispozitie "realista", concretizanta, "materialista", care functioneaza ca un regim senzorial al imaginarului. Prin "filtrul" acestor doua regimuri complementare, lumea ii apare poetului fie ca un univers inteligibil (ceea ce Stănescu numeste metafizica), alcatuit din esente si idei platoniciene, fie ca un univers sensibil {antimetafizica), alcatuit din materii si indivizi concreti. Schema aceasta cosmologica (In-creatul Metafizica - Antimetafizica Apocalipsa) se regaseste in intreaga opera stanesciana, fiecare volum si poem gnomic adaugand noi module si nuante Ia universul imaginar. Cele douasprezece elegii anunta si acopera, cu o mare putere de sinteza, toata aceasta evolutie poetica.

Astfel, Elegia intaia este dedicata Increatului, cel ce "incepe cu sine si sfarseste
cu sine".

Folosind sugestii din cosmologiilc relativiste contemporane, Stănescu incearca sa imagineze haosul originar, de dinainte de aparitia materiei si a formelor. Ion Pop vede aici un cronotop divin, raonadic, suficient lui insusi, o totalitate de virtualitati, un timp si un spatiu plasmatic, un "germene al unitatilor spatiale ce urmeaza a se constitui in multiplicitatea lor concreta".

Ailat in afara categoriilor spatiului si timpului, ale manifestarii si individuatiei, Increatul este "inlauntrul desavarsit,
interiorul punctului, mai inghesuit
in sine decat insusi punctul".

Datorita lipsei de insusiri si trasaturi care sa-l caracterizeze, Increatul nu poate ii imaginat si descris decat prin imagini si concepte negative, apofatice, prin ne-cuvinte. Simbolul nenascutului este utilizat de Stănescu pentru a concretiza intuitia pe care poetul o are asupra propriei sale stari de gestatie creatoare, de introversiune ce precede marea creatie, geneza universului imaginar. Nasterea simbolica a cului poetic este narata in Elegia oului, a noua. Descriind interiorul oului cosmic, Stănescu parc a incerca sa surprinda starile crepusculare ale creierului unui fat aflat in pantecul matern. Privit din interior, din perspectiva embrionului, oul cosmic este o "coaja", o "bolta", un "negru concav", un "tavan" limitativ.

Atunci cand naratorul simte ca a sosit momentul sa paraseasca "rotunda caldura", el se transforma, simbolic vorbind, intr-un obiect perforant, capabil sa sparga cerul interior. Asemeni unui "plisc", unui "obelisc", unei "pene de os", unei "stalactite" sau unei sageti, poetul iese din pantecul cosmic si intra in lume printr-un zbor maiestuos. Prima miscare in universul imaginar va fi asadar una ascensionala, de afirmare si luare in posesie a existentei.

Cu o nelimitata pofta de cunoastere, poetul doreste sa urce intr-un zbor simbolic spre bolta cerului care se intinde deasupra sa. Iar arunci cand, purtai de clanul metafizic, va alingc cerul insusi, poetul il va sparge si pe acesta, ca pe un nou ou cosmic, de o dimensiune superioara, care se cere depasit la randul lui. Ia astfel nastere imaginea unui univers alcatuit din sfere concentrice, tot mai mari, pe caic cui poetic le strabate succesiv, asemeni personajului Iona al lui Marin Sorescu, care, iesind din chit, descopera ca acesta fusese inghitit de un chit mai mare, si asa mai departe. Vectorul intelectiv care orienteaza asemenea reverii se concretizeaza in cateva scheme dinamice fundamentale, cum ar fi zborul (transformarea in pasare, in vultur, in cal inaripai, in inger) sau pelerinajul in Nord. In Elegia a opta, Stănescu imagineaza o calatorie in Hiperborcca, tara "maimarilor mintii,
loc al nasterilor de copii de piatra,
din care sculptati suni doar sfintii".

Nordul, lumea gheturilor, este un simbol al ratiunii, al Intelectului cosmic. Dorind sa fie nascut in I Iiperborcea, poetul exprima fascinatia pe care o exercita asupra sa universul ideilor platoniciene, al esentelor metafizice. Ca si in poezia lui Ion Barbu, gerul, zapada, gheata sunt materii care congeleaza pasiunile si emotiile trupului ("La frig cu noi si la gheata!
imi voi dezbraca trupul
si voi plonja in ape") si stimuleaza activitatea cerebrala. Pentru a putea contempla arhetipurile ultime ale lumii, poetul are nevoie sa "dezbrace" corpul si organele sale de simt. Situate dincolo de substantele concrete si de indivizii particulari, Ideile nu pol fi cunoscute decat cu ajutorul unui organ spiritual, inefabil, si anume "Invizibilul organ
cel fara nume fiind,
neauzul, nevazul, nemirosul, negustul, nepipaitul
cel dintre ochi si timpan,
cel dintre degel si limba".

Elegia a zecea este dedicata suferintei provocate de transmutarea poetului din cunoasterea senzoriala intr-o stare contemplativa, de boala metafizica a aparitiei unui organ cognitiv abstract ("Suni bolnav
de ceva intre auz si vedere,
de un fel de ochi, de un fel de ureche
neinvenlata de ere"), de o rana astrala. Maladia abstractizarii este denuntata si in Elegia a doua, getica, unde poetul deplange faptul ca toate rupturile existentiale se soldeaza eu nasterea unui zeu. Simbolul poate fi inteles daca tinem cont ca, pentru Stănescu, ruptura (scorbura, crapatura, groapa, golul, rana etc.) semnifica despartirea de tine insuti, abandonarea naturii tale fizice, contingente, corporale si migratia intr-un eu spiritual, metafizic. Prin zborul spre inaltimi sau prin pelerinajul in Nord, poetul se metamorfozeaza dintr-un om de carne intr-o liinta spirituala, intr-un inger sau intr-un zeu. "Contemplarile" din Elegia a treia sugereaza seria de iranscendcri succesive prin care eul poetic atinge cunoasterea absoluta, intra in punctul divin Aleph, devine una cu intregul.



Poemul este strabatut de amintirile fulgurante ale momentului de contopire cu Marele Tot, de extaza mistica prin care naratorul a atins conditia divinitatii:

"Astfel ma incordam sa-mi aduc aminte
lumea pe care am inteles-o fulgerator,
si care m-a pedepsit zvarlin-du-ma-n trupul
acesta, lent vorbitor.

Dar nu-mi puteam aminti nimic.
Doar atat - ca am atins
pe Altceva, pe Altcineva, pe Altunde,
care, stiindu-ma, m-au respins".

In lumea Iui Stănescu, divinizarea nu inseamna de altfel o imortalizare, ci mai degraba ea implica distrugerea, neantizarea. Ajuns in centrul cerului Ideilor, poetul simte ca, prin contopire cu intregul, nodul fiintei sale risca sa se transforme in lumina pura si sa se spulbere in retelele de energie ale cosmosului. De aceea, in metafizica lui Stănescu, fiinta absoluta este indisolubil legata de neanl, intregul cosmic este "o bula de viata intr-un bloc total numit neanl", o "enclava in nimic"
(Antimetafizica).

Relatia paradoxala dintre tot si nimic este surprinsa in Omul-fanta, elegia care joaca, dupa poet, rolul lui Iuda intre apostoli, fiindca, in timp ce celelalte elegii reflecta fiinta, aceasta descrie neantul. Daca Increatul este "inlaunlnil desavarsit", fiinta in starea de maxima concentrare in sine, Omul-fanta este exteriorul absolut, alteritatea in starea pura, tot ceea ce exista in afara intregului, adica nimicul:

"Omul-fanta are indepartate origini.
El vine din afara: din afara frunzelor,
din afara luminii protecloarc
si chiar
din afara lui insusi".

El este fanta prin care fiinta se transforma in neanl; el nu are o existenta proprie, ci exista doar in masura in care neantizeaza lucrurile din jurul sau ("azvarle mari piramide
de vid
peste mari deserturi").



Desfasurand in subliminar speculatii de filosofie fenomenologica si existentialista, Stănescu concepe Omul-fanta ca pe un simbol al constiintei abstractizante, care, asemeni unei oglinzi, transforma lucrurile concrete in imagini fara consistenta, in dubluri imateriale. Pentru a combate aceasta maladie a abstractizarii, care trezeste spaima de neant, intr-o alta serie de poeme Stănescu propune fuga din metafizica si refugierea in universul concret, al materiilor, unde individul nu mai este amenintat sa se topeasca in constiinta cosmica. Prin aceasta miscare "antimetafizica" ia nastere cel de-al doilea segment al cosmosului stanescian, universul sensibil. Organul care, printr-un efect contrar celui exercitat de creier, reatrage eul poetic din cerul ideilor in campul obiectelor fizice este inima. Segmentele complementare Contemplatiilor, Crizele de timp, din Elegia a treia, se refera la aceasta cadere din metafizic provocata de campul gravitational al inimii.

Poetul redescopera bogatia senzatiilor si a sentimenelor, pe care, in zborul sau intelectiv, le congelase in sine. De aceea, descinderea in lumea simturilor este, cum se arata in A unsprezecea elegie, o "Intrare-n muncile de primavara".

Opusa simbolic iernii intelective, primavara este anotimpul caldurii corporale, al vietii naturii. "Optiunea la real"
(A saptea elegie) inseamna identificarea poetului cu frunzele, cu pietrele, cu merele, cu caramizile, cu copacii. Sincronizandu-si imaginatia cu ritmurile infinitului mic, Stănescu poate afirma, din interiorul acestei stari poetice:

"Niciodata n-am sa fiu sacru. Mult,
prea mult am imaginatia
celorlalte forme concrete".

A cincea elegie sau "Tentatia realului" imagineaza chiar un tribunal al "obiectelor concrete"
(merele, frunzele, umbrele, pasarile) care il judeca pe narator pentru ca s-a lasat tentat de zborul metafizic. Pe de alta parte, este adevarat ca nici in universul sensibil poetul nu este ocolit de spaima de neant. Retras in "chiliile
rosii si albe ale sangelui meu" {A patra elegie), el nu poate evita degradarea treptata, erodarea provocata de timp trupului sau. Asa cum cunoasterea metafizica era amenintata de neantizare prin contopirea cu Marele Tot, la fel existenta fizica sfarseste printr-o combustie a trupului, in care se aprind .jugurile Evului Mediu", ale marii treceri. Solutia la aceasta dubla amenintare a mortii va fi gasita de poet in insasi arta sa: prin poezie ("scrierea cu sine insusi"), scriitorul se transforma dintr-un om de carne intr-un om de cuvinte. Imorlalitatea pe care o propune Stănescu prin intreaga aventura mistica pe care o nareaza aceasta epica magna care este poezia sa este imortalitatea artei.












Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu











Scriitori romani