Deviatiile de atentie, cum sunt motivatiile inadecvate, interfereaza cu abilitatea de invatare a individului. Asa cum am descris in capitolul 1, in sectiunea despre criteriile de diagnosticare, prezenta unui aparent deficit senzorial este una dintre primele indicatii ca dezvoltarea unui copil nu se desfasoara normal. De fapt, multi considera problemele de atentie ca fiind motivul principal pentru esecul individului in a se dezvolta normal.
Itard, primul primul om de stiinta-practician care a studiat un copil cu grave intarzieri de devoltare (Victor), considera ca deficientele in procesarea senzoriala sunt principalul motiv al intarzierilor de dezvoltare ale lui Victor. Pentru a-l ajuta sa asimileze comportamente mai adecvate si competente, Itard a depus un efort deosebit in stimularea diverselor organe senzoriale ale lui Victor, in speranta ca le va deschide catre o receptie normala. A incercat sa-si atinga acest scop implicandu-l pe Victor intr-o serie de miscari corporale, lovindu-l , expunandu-l la situatii de teama, la medii fierbinti si reci, stimulari electrice ale epidermei, si o varietate de alte forme de stimulare.
Multe dintre interventiile lui Itard sunt in continuare folosite, 200 de ani mai tarziu si a fost experimentata o gama bogata de interventii asemanatoare, toate fiind concepute pentru a modifica perceptia senzoriala. Asemenea interventii includ Antrenamentul Senzorial-Motor, Integrarea Auditiva, lovirea cu pene, frecarea cu bureti, masinile de strans, plasarea in scaune rotative. Din pacate, toate aceste interventii au esuat in a-si demonstra eficacitatea in cresterea atentiei si a capacitatii de invatare (a se vedea capitolul 3). Unul dintre studiile mai recente postuleaza ca nu exista un defect in procesarea unui singur impuls senzorial, ci in procesarea a doua impulsuri simultane (Mundy, 1995). De exemplu, daca un copil poate fi atent numai la miscarile faciale ale mamei sale, sau la miscarile mainilor acesteia, si nu poate fi atent, simultan, si la vocea ei, acest lucru ar constitui un handicap in incercarea de a intelege verbalizarile mamei sale. Ipoteza Atentiei Combinate comporta o puternica similitudine cu ceea ce alti cercetatori au denumit, mai demult, "supraselectivitatea stimulilor", sau "atentie unidirectionala"(Lovaas, 1979), teorie trecuta in revista in cele ce urmeaza.
Termenul de supraselectivitate a stimulilor se refera la descoperirea ca copiii cu autism raspund initial la un singur element, sau la o gama restransa de elemente ale unui complex de stimuli. De exemplu, atunci cand un profesor ii prezinta o cerinta, un copil va putea, fie sa citeasca buzele profesorului, fie sa fie atent la privirea acestuia, in loc sa raspunda la vocea profesorului. Atunci cand este invatat sa faca diferenta intre o papusa-fetita si o papusa-baietel, un copil poate face distinctia pornind de la pantofii papusilor, mai degraba decat de la alte caracteristici mai pregnante. Atunci cand profesorul indeparteaza incaltamintea papusilor, copilul poate sa nu mai fie capabil sa distinga intre cele doua papusi. Atunci cand invata semnificatia unui cuvant ca "mama", copil va trebui sa asocieze doi sau mai multi stimuli simultani, cum ar fi cuvantul "mama" cu privirea, vocea, sentimentul, sau alti stimuli legati de mama sa. Incapacitatea de a asocia acesti stimuli poate lasa cuvantul "mama" fara nici o semnificatie.
O posibilitate alternativa este aceea ca atentia restransa nu ar fi o variabila cauzala in sine, ci, mai degraba, rezultatul unei motivatii inadecvate si a unor oportunitati restranse de invatare. Odata cu trecerea timpului, am ajuns sa favorizam aceasta posibilitate, deoarece raspunsurile supraselective par sa se diminueze sau, in cazul copiilor cu cele mai bune dezvoltari, sa dispara, pe parcursul tratamentului comportamental intensiv, fara a exista abordari speciale adresate problemelor de atentie. Ni se pare rezonabila presupunerea ca, daca un individ nu a fost intarit in incercarile anterioare de a-si castiga un mediu social, deoarece nu intelegea ceea ce se intampla in jurul sau, el nu ar mai avea nici un motiv sa incerce sa-si atinga mediul social, nici in prezent, nici in viitor. De exemplu, imaginati-va un elev (care ar putea fi oricare dintre noi) luand parte la o ora plictisitoare, la scoala, si divagand in diverse forme subtile de reverie si alte forme de auto-stimulare. Dupa o ora de asistenta, este foarte probabil ca individul respectiv sa fie incapabil sa-si aminteasca, fie chiar o parte din lectie, nici in ceea ce priveste spusele profesorului, nici referitor la ce a fost scris pe tabla. Dimpotriva, daca elevul ia parte la o lectie in care profesorul imparte lectia in parti mai usor de asimilat, vorbeste clar si ofera ample intariri pentru participare, atunci este probabil ca majoritatea, daca nu toate persoanele din sala de clasa, sa manifeste atentie fata de curs si sa invete. In mod similar, daca indivizilor cu intarzieri de dezvoltare le sunt oferite oportunitati de invatare, in cadrul carora sunt intariti sistematic pentru atentia acordata celor spuse sau aratate de altii, atunci este probabil ca acesti indivizi sa nu mai prezinte probleme de atentie atunci cand vor fi expusi, in viitor, la asemenea evenimente.
Doua observatii ne-au facut sa favorizam ipoteza de invatare aplicata in tratarea problemelor de atentie. In primul rand, inainte de inceperea tratamentului, copiii pe care i-am studiat se comportau ca si cum nu ar fi putut vedea sau auzi, pana cand erau confruntati cu un stimul de intrare care oferea o recompensa manifesta. De exemplu, un anumit copil nu reactiona la un sunet puternic de sirena si parea complet obtuz fata de persoanele din jurul sau, fixand, in schimb, o bombonica M&M, aflata la aproximativ 10 metri distanta. Sau, aparent atent la un spectacol de televiziune, un copil putea sesiza, cu coltul ochiului, ca un parinte s-a dus sus si a lasat usa de la intrare descuiata. Copilul fugea apoi, repede, la usa, o deschidea si alerga afara din casa, placandu-i acest lucru si simtindu-se intarit in reactia sa de goana care urma atunci cand era descoperit. Unii copiii apareau intotdeauna la timp pentru emisiunea lor favorita de la televizor si identificau cu claritate butonul anume care trebuia apasat pentru a activa sistemul.