Conceptul de identitate, in psihologia sociala, defineste interactiunea psihologicului cu socialul, la nivelul fiecarui individ. Individul se construieste pe sine prin raportare la altii, la societate. El isi formeaza o constiinta sociala prin care isi articuleaza calitatile personale si propria existenta la existenta celorlalti. Prin identitate actualizam, la nivel individual, caracteristicile mediului social. Individul inglobeaza, la nivelul personalitatii, influentele si reprezentarile sociale pe care mediul socio-cultural i le ofera, formand "nodul dur" al gandirii sale, al manierei in care se raporteaza la altii si isi evalueaza propria pozitie. Identitatea este deci produsul unui proces interactiv dintre individ si campul social.
Conceptul de identitate a fost abordat fie din perspectiva psihanalitica, ca interiorizare a normelor de catre sine (din aceasta perspectiva vorbim de patru aspecte esentiale ale identitatii: increderea in sine; caracterul stabil al elementelor individului; integrarea Eului; adeziunea la valorile grupului si a identitatii sale), fie din perspectiva sociologica, semnificand diverse forme de integrare intr-o ordine sociala. In primul caz ea reprezinta o sinteza a diferitelor elemente personale cu valorile sociale (identitatea este deci socializare, interiorizare de norme, invatare sociala). Dupa Erikson, construirea identitatii se realizeaza prin efortul de articulare a individului la societate. Avem, in acest caz, o identitate indeosebi personala, un produs adesea izolat de context. In al doilea caz identitatea este descrisa ca o reflectare dialectica, in individ, a valorilor comune intr-o societate. Identitatea este deci impusa de stimulul social care reprezinta un rezervor de identitati-tip. Identitatea sociala se formeaza, in acest caz, prin asimilarea valorilor oferite de grupurile de apartenenta, de contextul social larg. Individul este "impregnat" din exterior.
Din perspectiva psiho-sociala, identitatea este rezultanta interactiunii dintre componentele psihologice ale personalitatii cu variabilele sociologice. Individul este chemat sa se afirme ca actor social, sa joace un Rol Social, sa se implice in construirea socialului.
Societatile sunt confruntate cu o problematica acuta, determinata de noile schimbari sociale. Oamenii se intreaba tot mai mult asupra sensurilor si impactului vietii comunitare si profesionale, a influentei pe care-l are ideologicul si politicul asupra constiintei noastre. Raportandu-ne la tot ceea ce ne inconjoara si la evolutia noastra in acest context, ne punem adesea intrebari cu privire la identitatea noastra.
In sens strict, identitatea evoca continuitatea existentei, faptul ca individul ramane acelasi in timp, ca persevereaza intr-o formula de sine. In sens larg, identitatea poate fi asimilata cu o reprezentare unificatoare a existentei, cu imaginea de sine si conceptul de sine. Dar, in masura in care este legata de practicile sociale, de ancorarea sociala si de imbogatirea culturala, identitatea nu se poate limita la imaginea de sine si la transmisia culturala a unor reprezentari. Ea se structureaza si construieste prin asumarea unor roluri pe scena sociala si se reface continuu in cursul existentei. De aceea este psihosociala.
In realitate, indivizii nu sunt unitati izolate, dar nici doar produsul unor influente sau presiuni sociale. Oamenii nu traiesc separat, ci intr-un context social, apartinand unor grupuri, categorii sociale si profesionale. Cand studiem persoana si conceptia de sine noi studiem si mediul social in care este plasat individul, evenimentele pe care le-a traversat. Identitatea este nodul central al personalitatii aflata in interactiunea cu alte personalitati, cu contextul social. Ea se formeaza printr-un proces de socializare si comparare sociala. Este o sinteza a conceptiei de sine, a afirmarii eului prin comparatie cu alte personalitati, cu alte euri. Reuneste caracteristicile individului, raportate la normele sociale si reprezentarea acestuia de sine, raportata la altii. In definirea conceptului de identitate, spune Marisa Zavalloni (1973), trebuie sa luam in consideratie patru dimensiuni: 1) Constiinta unei identitati individuale, considerata ca un sentiment pozitiv, prezent in toate aspectele sinelui; 2) Stabilitatea caracterului personal, continuitatea si coerenta in comportare; 3) Integrarea sinelui, sinteza dintre eu si context; 4) Solidaritatea cu idealurile si identitatea grupului de apartenenta.
Identitatea nu este, deci, nici numai personala, nici numai sociala. Ea regrupeaza subiectivitatea si obiectivitatea, individualul si socialul.
Identitatea psihosociala este rezultatul intersectiei socialului (reprezentat de grupuri, institutii, colectivitati) cu individualul, reunind reprezentarea de sine si de altii. Este o sinteza intre esenta individuala si caracteristicile unei culturi comune, intre aptitudinile personale si rolurile sociale ale individului.
O conceptie acum abandonata este aceea ca identitatea se elaboreaza in cursul primilor ani de viata si se desavarseste destul de repede. In realitate procesul de formare a identitatii este un proces complex, marcat de discontinuitati, care nu se incheie niciodata si implica numeroase experiente de viata, conflicte, transformari. Este un proces de dinamica personala intr-un context dat.
In adolescenta efortul identitar joaca un rol capital in masura in care permite individului sa se integreze exigentelor sociale, marcand diferite etape ale evolutiei sale. Uneori, insa, procesul de asumare a unei noi identitati, in adolescenta, presupune o respingere a etapei anterioare, o ruptura cu imaginea parentala. Pentru a-si proteja noua identitate, adolescentul este tentat sa se distanteze de identitatea narcisista proprie copilariei. El isi reconstruieste identitatea in functie de noile dominante (sociale, sexuale) care-i marcheaza existenta. Idealul de sine se construieste prin raportare la grupul de prieteni, de egali.
Afirmarea identitatii, scrie recent P. Tap (1997) presupune urmatoarele dimensiuni:
. Continuitatea care da sentimentul stabilitatii, integrarii in context si capacitatii de a elabora proiecte de viata.
. Unitatea sau coerenta interna permite subiectului social sa gaseasca elemente de liant intre diversele activitati si evenimente pe care le traverseaza, sa dea sens istoriei sale personale.
. Diversitatea: articularea unor identitati multiple (fizice, etnice, nationale, juridice, culturale), confruntarea acestora pe un "teritoriu" comun.
. Autonomia si afirmarea. Pentru a se forma, individul se opune adesea presiunii exterioare, se diferentiaza, se distinge de altii. Diferentierea cognitiva poate lua forma opozitiei afective. Opusul acestei atitudini este conformarea la asteptarile grupului, asimilarea pasiva.
. Originalitatea: semnifica singularitatea, tendinta individului de a-si afirma unitatea.
. Actiunea este urmarea asumarii responsabilitatii . Identitatea se afirma si se consolideaza prin producerea unei "opere", prin creatia individuala.
. Valorizarea. Prin actiune si depasirea unor situatii dificile, individul se valorizeaza in ochii altora si in proprii sai ochi. El are nevoie si face eforturi sa fie recunoscut, iubit, admirat, acceptat, confirmat. Orice om nutreste dorinta sa se afirme in context social, raportandu-se la persoanele pe care le admira. Dorinta de schimbare, efortul pentru progres isi are originea in aceeasi nevoie de valorizare.
Pentru a se valoriza, individul dezvolta o strategie identitara. Aceasta se manifesta prin elaborarile individuale si colective ale actorilor si se exprima prin ajustarile operate de acestia, in fiecare zi, in functie de situatii, de miza si de resursele lor.
Pentru a pune in scena procesul de strategie identitara, trei elemente sunt deci necesare: a) actorii (indivizi sau grupuri) cu resursele lor specifice, cu potentialul lor; b) situatia in care acestia sunt implicati, tipurile de interactiuni in care sunt angajati si miza pusa in joc; c) finalitatea urmareste modul in care aceasta permite diferentierea si asimilarea.
Strategiile identitare sunt asociate cu conduitele active si constiente sau cu mecanisme de aparare inconstiente. Primele sunt pozitive (diferentierea, asimilarea, afirmarea, replierea), celelalte au caracter negativ: respingerea, excluderea, devalorizarea, cardasia. Psihosociologul francez C. Camilleri (1990) numeste victorie identitara efortul actorului social de a-si afirma identitatea personala prin angajarea unor comportamente (individuale sau colective; adaptate sau neadaptate) in scopul finalizarii unui proiect de schimbare personala.
