Un coleg de facultate, foarte legat de metodele stiintifice, mi-a declarat intr-o zi in legatura cu un psihosociolog renumit: "iti dai seama, e un artist! " Trebuia sa-mi dau seama de doua lucruri: ca, pe de o parte, exista o scinteie de geniu in ceea ce facea el; dar ca, pe de alta parte, in masura in care aceasta competenta rezulta dintr-o inzestrare personala, ea nu putea pretinde sa se instituie ca un curent de referinta sau sa formeze studenti.
Aceasta remarca m-a pus pe ginduri. Eram oarecum de acord si, in acelasi timp, iritata. De fapt, lucrul e, in acelasi timp, adevarat si fals.
E adevarat ca, in masura in care nu exista o metoda programatica in psihosociologie, avem intotdeauna de a face cu crearea a ceva nou. Este, de asemenea, adevarat ca personalitatea ideala in aceasta meserie este un autor si nu un actor, un creator de istorie, dupa cum spune Eugene Enriquez. Este adevarat si faptul ca, pina si in meto-dologiile cele mai elaborate, intuitia si flerul sint un moment fecund, ce nu trebuie eliminat, si ca, in fine, ni se intimpla sa avem trac si sa improvizam.
Si, totusi, nu poate fi vorba de un artist in masura in care el trebuie sa analizeze, sa inteleaga ce se intimpla: aceasta munca de distantare, de imposibilitate de a trai in registrul emotional sau intuitiv, il plaseaza alaturi de cercetatori si nu de artisti, indragostit sau iubit, el analizeaza relatia in termeni de transfer, pentru a nu fi coplesit de emotie si pentru a o transforma in ceea ce numim o alianta pozitiva controlata; la fel, vigilenta se impune pentru a nu ne lasa invadati de caldura reconfortanta a ceea ce D. Anzieu a numit iluzia de grup, iluzia fuziunii interpersonale intr-un grup bun, cu un animator bun.
In sfirsit, tot ce este mai profund in noi va fi pus in serviciul relatiei profesionale: astfel, Guy Palmade arata cum atitudinile noastre pot fi cvasi-instru-mente in conduita grupurilor.
Sub titlul de "persoana in lucru si la lucru" vom explora, deci, aceasta dialectica prezenta in orice actiune de consultatie psihosociologica ce consta in, pe de o parte, modul in care persoana intreaga este angajata si se angajeaza, instrumentalizindu-se chiar in favoarea unui proces relational si, pe de alta parte, in modul in care aceasta persoana se distanteaza, isi clarifica implicarea printr-un proces de analiza si, in fine, in modul cum produc aceasta analiza atit principiile de existenta, cit si de actiune sau cunoastere care structureaza angajarea eului ca persoana.
Acestea sint cele trei momente pe care le vom relua pe rind.
. Persoana in serviciul interventiei
1.1 Ce inseamna a fi angajat ?
Jean Dubost s-a revoltat de mai multe ori impotriva expresiei savoir etre, foarte folosita, totusi, in limbajul de formare. Aceasta utilizare presupune, intr-adevar, o confuzie intre fiinta si imagine. Poti, intr-adevar, invata sa surizi daca esti vinzator, dar nu-ti poti transforma firea. Ea nu se transforma cu adevarat niciodata, adica nu-si schimba forma: ea poate, cel mult, sa evolueze, sa se clarifice, sa fie mai putin opaca sau mai autonoma, sa se afle mai putin sub influenta tendintei catre repetitie, proprie inconstientului, sub influenta altuia sau a unei ideologii. Astfel, faptul ca o persoana este angajata in relatie e intotdeauna ceva unic si nu tine de o cunoastere ce ar putea fi dobindita si care ar transforma-o intr-un model de urmat. Persoana poate fi un barbat sau o femeie, tinara sau batrina, prolixa sau secretoasa, cu debit lent sau rapid, apreciind mai mult sau mai putin situatiile conflictuale, mai mult sau mai putin sensibila la injustitie, cu un simt moral mai mult sau mai putin dezvoltat, mai mult sau mai putin narcisiaca S-ar putea scrie astfel o carte intreaga!
Cel care se angajeaza - este angajat - intr-o relatie de consultatie este putin din toate acestea si ceva mai mult.
Astfel, pentru a sistematiza aceasta chestiune a angajarii persoanei, o voi dezvolta aici in dimensiunile sale metodologice, plecind de la cadrul propus de Guy Palmade asupra conduitei de reuniune. Acest aport structureaza una dintre punerile in situatie fundamentale ale interventiei, in masura in care el se refera atit la momentele de analiza a cererii, cit si la animarea grupurilor de lucru, de prezentare a studiului, de interviuri colective sau de formare. Nu voi face, bineinteles, o prezentare exhaustiva (o asemenea carte a fost deja scrisa), dar voi relua elementele ce imi permit sa ilustrez punctul evocat aici, mai ales, prin intermediul problemei instrumentelor de care dispune animatorul unui grup.
1.2 Conduita de reuniune ca exemplu
Sa reluam, mai intii, in esenta, diferitele instrumente propuse de G. Palmade.
Introducerea reuniunii
Acest moment trebuie sa fie scurt, pentru a nu-i situa pe participanti intr-o pozitie de receptivitate; el expliciteaza scopurile, reaminteste datele esentiale, precizeaza, eventual, metoda si defineste, in sfirsit, functia externa a reuniunii, adica debitul asteptat (cinci mari functii sint identificabile : transmiterea informatiilor, pregatirea deciziilor, luarea unei decizii, formarea pedagogica si psihosociologica.)
Folosirea intrebarilor
Acestea se disting prin forma, dar, mai ales, prin tip. Forma poate fi inchisa sau deschisa, personala sau impersonala, adresata ansamblului grupului. Patru tipuri sint propuse:
. de ancheta, atunci cind cautam o informatie asupra unei probleme;
. de explorare, atunci cind exploram experienta traita a grupului sau relatia lui cu
problema;
. de sondaj, cind e nevoie de reflectie si de luarea unei pozitii;
. de retorica, atunci cind animatorul prezideaza grupul, printr-o explicatie care
verifica acordul grupului fara a incetini progresia.
Repartitia schimburilor
Trebuie evitat ca dezbaterea sa se tina doar intre citiva participanti. Animatorul are un rol activ, el intoarce intrebarile catre totalitatea grupului, pentru ca fiecare sa se exprime asupra obiectului dezbaterii.
Deciziile in grup
A lua decizii structureaza un grup, re-fundamenteaza principiile lui de functionare. Deciziile pot fi luate in legatura cu metoda, atunci cind debitul reuniunii nu vizeaza o decizie.
Atitudinile conducatorului
Reluind categoriile lui Porter, Guy Palmade le-a sistematizat in raport cu functiile interne ale animatorului, care sint producerea, facilitarea si reglarea. El le propune fara nici un scop de manipulare, intr-o perspectiva care favorizeaza viata autonoma a grupurilor.
. intre atitudinile de decizie, care propun un model in functie de presiunea mai
mare sau mai mica a animatorului, se pot distinge: sugestia, sfatul, decizia sau
ordinul. Acestea sint atitudinile dominante ale conducatorului in legatura cu mun
ca de grup centrata asupra unei probleme.
. Atitudinile de evaluare, care subintind o judecata asupra a ceea ce face, gindeste
sau simte celalalt. Valorile pe care se bazeaza un asemenea rationament pot fi de
ordin moral, estetic, politic, stiintific
Cind conducatorul adopta aceasta atitudine, ea il impiedica sa poata exercita o functie de reglare in interiorul grupului, fiind vorba, cel mult, de o reglare esentiala, bazata pe activitatea efectuata de grup asupra propriului sau mod de functionare; afectivitatea conducatorului presupune, in acest caz, neutralitatea unui animator.
. Atitudinile de ajutor si de sustinere: nu este vorba de sfaturi care, ne amintim, tin
de atitudinile de decizie, ci de un ajutor fie informativ (a pune la dispozitia celui
lalt mijloacele pe care le poate utiliza), fie afectiv, prin modalitatile de reasigurare.
Guy Palmade subliniaza prudenta cu care trebuie sa se recurga la aceste atitudini
de ajutor, intr-adevar, aceasta poate duce la rezultate inverse, astfel incit un grup sa simta, de exemplu, ca anxietatea lui nu este recunoscuta, reasigurarea fiind asimilata cu negarea.
. Atitudinile de ancheta, de sondaj, de explorare, pe care le-am evocat in legatura
cu "intrebarile ca instrument", esentiale, deci, atunci cind animatorul este centrat
asupra problemei.
. Atitudinile de interpretare: ele presupun dezvaluirea unor raporturi noi intre
anumite categorii de fenomene, respectind doua consemne : interpretarea trebuie
sa cuprinda materialul original, ceea ce se spune sau se poate observa, si trebuie
sa poata fi acceptabila si acceptata, adica sa preceada cu putin constiinta subiec
tului, fiind intotdeauna lansata ca ipoteza.
. Atitudinile de intelegere, care presupun participarea la experienta imediata a
celuilalt sub forma cea mai fidela cu putinta. Trebuie sa se propuna reformulari
elucidante deductive si nu doar o oglinda sau o interpretare.
Pentru a conchide in legatura cu conduita de reuniune, voi relua citeva distinctii propuse de Guy Palmade in legatura cu diversele forme de reglare, care au toate ca obiect lucrul asupra conditiilor psihologice in grup :
. Reglarea externa, care este o interventie realizata doar de catre animator, fara sa
vizeze o constientizare aparte in grup, centrata numai pe un scop de mentinere a
unor conditii psihologice favorabile. Toti profesorii descopera aceasta tehnica in
fata studentilor care se "deconecteaza" : se face o pauza sau se introduce putin umor.
. Autoreglarea spontana, avindu-si originea in grup sau in unul dintre membrii
sai, constind, de exemplu, intr-o butada sau o intrebare insolita care dezvaluie
dimensiunile vietii afective a grupului.
. Autoreglarea insotitoare, in care conducatorul exprima pentru grup ceea ce este
pe cale sa se intimple, ce anume traieste grupul, apoi ii lasa cuvintul pentru a
reactiona. Este vorba de o reglare insotitoare, in masura in care scopul reuniunii
nu este analiza functionarii grupului de catre grup, dar acest fapt devine necesar
la un moment dat.
. in fine autoreglarea esentiala (sau dinamica), potrivit careia scopul reuniunii
insesi este ca grupul sa avanseze in functionarea, in dinamica, in viata lui afectiva,
cu ajutorul unui animator, dar fara o evaluare din partea acestuia.
1.3 Angajarea eului in conduita de reuniune
Aceasta sistematizare propusa de Guy Palmade este foarte pretioasa; ea are o functie de orientare a conduitelor. Totusi, atitudinile sint reflexul a ceea ce sintem si nu aplicarea stricta a acestui cadru prescriptiv. Mai exact, cineva cu o inclinatie pronuntata spre evaluare, care se considera, de exemplu, mult superior mediei, nu poate fi un bun animator intr-o munca de reglare a unui grup. intr-adevar, relatia este, mai intii, spontana; nimeni nu-si spune, in situatia respectiva, "am pus o intrebare de explorare", "trebuie sa am grija de cutare sau cutare lucru" Si chiar daca ne-am spune toate acestea! De exemplu, "suspendarea judecatii critice", conditie tehnica ce permite analiza cu un grup a dimensiunilor psihologice ce-l traverseaza, aceasta suspendare poate fi verbala, dar poate fi comunicata, fara ca animatorul sa-si dea seama, in variate chipuri, printr-o anume agasare sau prin atentia sporita acordata cuvintelor unuia mai mult decit celuilalt. Astfel, cred ca ceea ce conteaza este atitudinea profunda, resimtita de catre grup, de intelegere si respect. Voi da un exemplu recent, oarecum extrem, al unui grup de analiza psihologica ce se apleaca asupra atitudinii sale fata de cadrele superioare. Este un grup care a evoluat mult, care s-a exprimat in mod autentic, a cautat sa inteleaga, a invatat sa descopere punctul de vedere al celuilalt, oricit de indepartat ar fi, la inceput, de al sau. Sedinta era consacrata unui caz de sanctiune si dificultatii incercate de catre oameni de a se transpune in acest rol de autoritate, din ratiuni, in acelasi timp, sociologice, de tip de structura care nu sustine asemenea practici, si din motive psihologice, in masura in care faptul presupunea asimilarea unei anume imagini de sine.
In ziua respectiva, unul dintre ei adusese o sticla de alcool si, in pauze, "luau cite o inghititura" (de obicei, beau cafea), lasind in mod ostentativ sticla pe masa, servindu-se in mod provocator din timp in timp. Interpretarea mea este ca ei retraiau in fata mea ceea ce ii faceau sa simta subordonatii lor: pina unde se poate merge ! Le-am spus : "Ma enervati! ", citusi de putin agresiv, dar in mod constant. Odata trecut momentul de stupoare, am reusit sa analizam ceea ce traiam si raportul cu cazul descris. Cred ca ceea ce au simtit a fost faptul ca, dincolo de cuvinte, eram intr-adevar agasata (si, trebuie s-o spun, faptul era evident), dar ca, pe de alta parte, aceasta evaluare, caci era o evaluare, nu atingea pe nimeni din grup, ca ii stimam. Trebuie, totusi, sa marturisesc, in legatura cu aceasta "poveste" (care nu este citusi de putin un model) ca acest grup exista de mai mult de sase luni si ca nu aceasta fusese atitudinea mea obisnuita pina atunci.
Toate acestea pentru a sublinia in ce masura, prin atitudinile dezvoltate, dar si prin intrebarile puse sau prin atentia cu care se acorda fiecaruia cuvintul, persoana se exprima in ceea ce are mai profund, depasind nivelul uneltelor, al tehnicilor sau chiar al metodelor.
De altfel, atunci cind propunea acest cadru metodologic, Guy Palmade insusi insista asupra faptului ca aceste atitudini nu trebuie sa se reduca la o cunoastere tehnica, la stereotipii, ci ca este vorba de perspective cu un sens uman foarte general, care trimit la subiect.
1.4 Angajarea eului este si o angajare politica
Am explorat aspectul psihosociologic al angajarii, dar persoana presupune si conceptii politice in sensul nobil al termenului, referitor la locul omului in cetate; din aceasta conceptie politica avind fundamente etice, se pot deduce anumite orientari, atit stiintifice, cit si privitoare la modurile de organizare concreta a rolurilor si a cuvintelor in societate sau in organizatii.
Cuvintul politica nu mai este la moda. Asa cum observa Alain Le Guyader, filosof si sociolog, vocabularul emanciparii a devenit tabu, ideea de revolutie nemaifiind o intentie ce se poate marturisi pe scena politica, in timp ce ea se afiseaza in publicitate ; numai preturile, se pare, mai pot fi revolutionare in ziua de astazi.
Totusi, aceasta parte politica a angajarii noastre apare in interventii, in ce ma priveste, faptul de a lucra cu cineva intr-o echipa de consultare presupune a avea cu ceilalti consultanti un fel de teren comun, mult mai necesar decit o aceeasi formatie. Si, chiar in ceea ce-i priveste pe clienti, desi nu am avut niciodata pretentii prestabilite, mi se pare ca nu este vorba de hazard daca fiecare, intr-un anume moment al vietii lui, a avut un alt scop decit propria-i persoana si propria-i cariera, fie ca a fost vorba de o actiune politica, sindicala, religioasa sau sociala.
intr-un anume fel, transferurile reciproce, increderea necesara pentru munca in colaborare tin cont de aceasta dimensiune fara a o explicita.
in mod traditional - si emanciparea poate fi o traditie - e posibil ca abordarea psihosociologica sa fie situata in raport cu aceasta orientare politica. Aceasta, la nivel colectiv, este propunerea democratica, intr-un sens mai radical decit cel curent, a unei autonomii colective ce permite grupului sa-si defineasca propriile legi (asa cum stabileste Castoriadis), precum si a unei autonomii individuale, ale carei contururi au fost trasate de Eugene Enriquez prin intermediul notiunii de subiect creator de Istorie.
Ceea ce nu inseamna ca aceste orientari il vor defini doar pe consultant sau procesul pe care il pune el in practica, ci si scopurile implicite ale interventiei sale (din sistemul de cerere, deci) sau modul in care il priveste pe celalalt in aceasta organizare.
Se pare ca exista aici o ambiguitate fundamentala, avind in vedere, pe de o parte, insistenta cu care l-am descris pe consultant ca pe o persoana care se fereste sa intervina ca expert, sa faca recomandari sau chiar sa traseze orientari, si constatind, pe de alta parte, ca practica aceluiasi consultant este angajata politic, vizindu-i pe subiectii autonomi in organizatiile democratice, cel mai adesea pe cei cu o conceptie radicala despre autonomie.
Aceasta ambiguitate nu este, dupa parerea mea, decit aparenta, in sensul in care aceste doua aspecte nu se opun, unul fiind chiar conditia de existenta a celuilalt, intr-adevar, cum sa analizam cererea cuiva daca nu il vizam ca subiect autonom, in stare, deci, sa dezvolte un discurs propriu, care sa nu fie doar repetarea discursurilor oficiale ale autoritatii sau ale opozitiei fata de aceasta autoritate ? Cum sa instituim dezbateri, confruntari pentru rezolvarea diferitelor probleme daca nu plecam de la ipoteza unei reciprocitati a schimburilor de pe pozitii de egalitate, in care deciziile sa nu fie rezultatul arbitrariului sau al expertizei (ceea ce ar nega argumentele vehiculate) ?
Astfel, angajarea politica imi apare ca o conditie de existenta a interventiei psihosociologice si nu un pacat de tinerete intirziat, de care ar fi atinsa aceasta categorie de actori.
Dar trebuie oare sa afisam aceasta angajare ? Trebuie sa o purtam ca pe un drapel ce caracterizeaza ceea ce facem ?
1.5 Limitele exteriorizarii politice
Dupa parerea mea, limitele tin de doua registre: unul sociologic, relativ la locul democratiei in societatea noastra; celalalt relational, legat de ambiguitatea expertizei despre care am vorbit mai sus. Sa le reluam succesiv :
. Limita sociologica: Finley, teoretician al democratiei, arata deja in anii '50 in
ce masura toata lumea este de acord cu ideea democratica, fara ca aceasta sa fie
aplicata in actele si in modurile de organizare instituite.
Astfel, conceptia politica democratica este considerata, in mod abstract, drept buna pentru societatea noastra, fara a fi motorul modurilor ei de constituire; lucrul e cu atit mai adevarat astazi, la aproape o jumatate de secol dupa declaratia de mai sus. A afisa, deci, democratia nu aduce nimic in plus in masura in care toata lumea o afiseaza si este de acord cu ea in principiu. Lucrurile devin mai complicate atunci cind o punem in practica fara sa-i fi avertizat, in prealabil, pe interlocutorii nostri, oricit ar fi ei de obisnuiti sa vada democratia proclamata pretutindeni, fara ca aceasta sa aiba vreun efect limitativ asupra lor. Astfel, a gindi sau a actiona in relatia cu celalalt ca subiect autonom sau ca subiect democratic, in relatia cu un colectiv, produce intotdeauna un efect de surpriza. Surpriza va fi considerata buna sau rea, dupa cum ea va produce beneficii, va face placere membrilor sistemului in chestiune sau, dimpotriva, dupa sentimentele de pierdere sau de angoasa pe care le vor incerca Dar a fi anuntat, in cazul respectiv, o perspectiva democratica nu inseamna ca celalalt putea sa anticipe ce i se va intimpla.
. Limita relationala: intr-o relatie, ceea ce conteaza cu adevarat in intelegerea
mutuala si in colaborarea autentica intre sistemul client si consultant, dintr-o pers
pectiva democratica, este ca si unul si celalalt sa fie adeptii acestui mod de
functionare in practicile lor.
Dimpotriva, cind acest sistem este, mai intii de toate, un sistem ierarhic sau un sistem tehnocratic in care expertii au putere de decizie, dezbaterea sistemului social va fi intotdeauna considerata fie un mod de netezire a asperitatile deciziilor minore, fie un obstacol in calea bunei functionari a entitatii respective.
in acest ultim caz, perspectiva consultantului va deschide putin universul posibilitatilor ; procesele initiate vor fi, datorita participarii sale, mai reciproce decit erau.
Pierderile sint cu atit mai mari atunci cind comanditarul afiseaza un discurs de genul: "fac apel la interventia unor psihosociologi politic angajati pentru ca acest lucru corespunde optiunilor mele democratice", in timp ce modul sau de a intra in relatie sau de a lua decizii ramine puternic marcat de arbitrarietate.
in acest caz, consultantul este instrumentalizat de cuvintele celui ce solicita interventia. Pozitia lui devine un alibi folosit de acesta pentru a-si crea o imagine democratica, fara a schimba ceva din practicile sale. Consultantii isi pierd atunci orice legitimitate, fiind considerati de restul personalului niste complici ai sefului lor, una spunind si facind cu totul altceva.
Vorbesc aici din proprie experienta, avind in vedere ca am creat o asociatie ale carei scopuri explicite erau schimbarile cu perspective democratice. Mi s-a parut mai cinstit sa-mi afisez pozitia, intr-adevar, in exemplul care urmeaza, eram "in faza" cu solicitantii, in alte exemple, acest cuvint n-a fost decit un paravan care m-a si impiedicat, pe deasupra, sa-mi fac cum trebuie munca de consultare, intr-adevar, explorarea intentiilor directiunii nu se mai exprima decit in acest limbaj codat al "perspectivelor democratice", dar mi se explica in paralel ca functionarea zilnica nu este "pe faza" cu aceste perspective (pentru ca nu puteau face ceea ce voiau), fiind adaptata unui intreg ansamblu de constringeri.
Astfel, dupa ce am facut experienta respectiva, nu renunt la aceasta identitate politica, dar sint mai prudenta in privinta unei afisari prea evidente care ar introduce un fals in functionarea relatiei, acela al unui acord politic efectiv intre sistemul client si cel care intervine.
. Analiza ca distantare
Aceasta munca de elucidare se face, de asemenea, in dublul registru al psihologicului si al politicului, primul contind in clarificarea dorintelor si a fenomenelor transferentiale, celalalt relativ la sensul angajarii, la tipul de schimbare sociala la care contribuim.
in aceste doua cazuri, rolul teoriei este sa furnizeze elemente conceptuale ce sint tot atitea grile de analiza, instrumente ce ajuta la analizarea diverselor registre. Si aici descoperim o diferenta fata de stiintele aplicate. Caci nu este vorba de masurarea conformitatii aplicatiei in raport cu modelul teoretic, ci de utilizarea, in functie de probleme, a cutarei sau cutarei referinte ce permite sa lamurim, sa aprofundam ceea ce ni se pare problematic in noi insine sau in relatiile angajate.
Aceste analize pot fi facute de unul singur sau in grup, cu sau fara insotitor.
2.1 Diferite situatii de analiza
2.1.1 Munca personala
Jurnalul de bord este prima unealta a consultantului. A nota, chiar in graba si dupa desfasurarea evenimentelor, ceea ce facem, modul in care resimtim ceea ce facem, deciziile pe care le luam si ratiunea pentru care le luam aceste urme sint, pe moment, un mod de a ne distanta si permit, mai apoi, sa derulam filmul procesului fara sa-i transformam realitatea prin perceptia noastra de moment (tendinta de a rationaliza un esec sau, dimpotriva, de a proiecta asupra intregului proces o evaluare pozitiva facuta la capatul parcursului).
Acest suport scris permite doua lucruri: pe de o parte, o reflectie teoretica si metodologica pentru a caracteriza mai bine interventia si, in particular, sistemul, obiectul si procesul; pe de alta parte, el ofera posibilitatea de a identifica elementele care, desi mai putin conceptualizate, structureaza, totusi, ceea ce traim, ceea ce facem si ne determina conduitele : astfel, apar la suprafata norme, atitudini si valori.
Aceste "revizuiri" sint materialele unei analize critice care ne permite sa ne interogam asupra dimensiunilor si limitelor referintelor sale implicite, teoretice sau morale.
Redactarea pentru altcineva este o forma mai inchegata, dar presupunind un cadru de orientare mai precis al acestei munci de punere la punct. Aceasta redactare se poate face sub mai multe forme.
. Exista, mai intii, ansamblul hirtiilor pe care le intocmim pentru client. Sub
forma proceselor-verbale ale reuniunilor, a raporturilor, a bilanturilor, aceste di
verse hirtii jaloneaza relatia, stabilizeaza notiuni si pot fi, mai apoi, suportul unor
dezbateri ce permit o prezentare comuna a muncii realizate.
. Poate fi, de asemenea, vorba de relatari de interventie, analizate in sensul apro
fundarii diverselor dimensiuni metodologice sau teoretice, prezentate sub forma
unor articole ce apar in reviste de specialitate, precum revista "Education
permanente", de exemplu, care este, in acelasi timp, un bun suport pentru o
asemenea exprimare, dar si un loc de confruntare cu practica altor consultanti.
Aceasta ultima forma, ceva mai aprofundata, este ceruta in memoriile de diploma
profesionala in cimpul consultatiei.
. in fine, documentul respectiv poate aprofunda o dimensiune teoretica a carei
Interventie nu a fost decit un exemplu sau un punct de plecare care a indus dorinta
de a merge mai departe in cercetarea si intelegerea unui tip de fenomene. El poate
fi punctul de plecare al unor articole in reviste stiintifice sau al unei teze.
Introspectia: aceasta munca de intelegere a propriului eu, a dorintelor, a fantasmelor, a modurilor de functionare, insoteste intreg parcursul. De unul singur, esti repede confruntat cu propriile rationalizari care impiedica dezvaluirea. Psihanaliza este, fara indoiala, un mod mult mai perfectionat de realizare a acestei munci de dezvaluire. Dar, in acest caz, persoana intreaga se autoanalizeaza si motivatia unei asemenea intreprinderi nu poate fi doar activitatea de consultant.
2.1.2 Munca in grup
. Echipa de interventie este un grup natural de analiza. Modurile de interpretare a
ceea ce traim difera, fie si numai pentru faptul ca sintem diferiti, pentru ca per
soanele pe care le consideram simpatice si cu care tindem sa ne identificam in
sistemul client nu sint aceleasi impartasind o aceeasi realitate traita diferit,
echipa este o structura care favorizeaza analiza, cu conditia sa-si faca timp pentru
dezbatere.
. Supervizarea este un mod de a aprofunda munca de echipa, lucrind, mai ales,
nu numai asupra relatiilor cu sistemul client, ci si in interiorul echipei de inter
ventie. Prezenta unui supervizor ii obliga pe participanti sa verbalizeze ceea ce fac
si sa exprime ceea ce simt. Echipa se poate dispensa de acest lucru numai in
masura in care se presupune ca realitatea este cunoscuta de toti; dar modul in
care este ea transmisa subliniaza diferentele de perceptie sau sistemele de aparare
comune si ajuta, deci, la aprofundare.
. Grupurile de analiza a practicilor: aceste grupuri pot sa aiba diferite obiective
(sau functii externe de debit, pentru a relua termenii propusi de G. Palmade), care
nu sint compatibile.
Astfel, anumite grupuri au ca obiect producerea de cunostinte noi. Are loc, atunci, o centrare asupra problemei. Relatarile sint confruntate, pentru a clarifica conceptele si metodele relative la sistemul de interventie, la obiectele in lucru sau la procesele initiate.
Aceste grupuri pot fi, de asemenea, centrate pe relatia grup-problema, sau subiect--problema, metoda constind din prezentarea in fata grupului a cazului unei persoane. Se cauta, atunci, sa se identifice cit mai rational gradul de investire al persoanei, dorintele, cererile sale in raport cu cele ale solicitantilor, si specificitatile inerente cazului studiat. Aceasta munca, dintr-o perspectiva de distantare, este foarte pretioasa, caci ne ajuta sa distingem diferitele categorii de fenomene, mai ales pe cele care tin de propria noastra conceptie a lucrurilor si pe cele care tin de obiectul colaborarii.
Aceste grupuri de analiza pot fi, in fine, centrate asupra lor insile; este vorba de momente de reglare cerute de o echipa institutionala de consultanti care vor sa reflecteze si sa clarifice ceea ce ii uneste sau ii opune, plecind de la valorile incarnate in practicile lor sau de la orientarile, teoretice si/sau afiliative la curente de idei sau teoretico-practice.
Aceste diferite forme de analiza a practicilor si, mai ales, ultimele, cistiga daca sint animate de cineva din exterior, pentru a nu ramine sub dominatia raporturilor interpersonale din grup, de dependenta sau de alianta.
. Grupurile "Balint"
Aceasta forma de lucru, imaginata pentru prima oara de psihanalistul Mickael Balint intr-o activitate realizata cu medici generalisti, a cunoscut progresiv o mare dezvoltare in toate meseriile care ofera ajutor sau sfaturi, din perspectiva unei reflectii asupra fenomenelor transferentiale care actioneaza in asemenea situatii.
Specific acestor grupuri este faptul ca aduna, in sedinte regulate, persoane care au aceeasi meserie, dar nu lucreaza impreuna; obiectul lor este rezolvarea unor cazuri care pun probleme participantilor, printr-o colaborare intre membrii grupului si animator. Acesta din urma se concentreaza asupra actualizarii a ceea ce Balint numeste "partea privata profesionala". Aceasta experienta se fondeaza, astfel, pe ipoteza repetarii in functionarea grupului a unor elemente ale cazului real, analizate aici si acum, clarificind situatia-problema.
2.2 Diferitii referenti ai analizei
2.2.1 Alegerea stiintelor clinice
Aceste diverse situatii prezentate, care nu pretind sa ofere un tablou exhaustiv, releva munca pe care trebuie s-o realizeze consultantul pentru a-si analiza propria implicare. Miza nu este dezangajarea, ci o anume distantare fata de acest angajament. Nu inseamna sa nu mai fim ceea ce sintem, sa nu mai iubim ceea ce iubim, sa nu mai aparam valorile la care tinem, ci sa fim destul de avizati asupra existentei acestor diferite dimensiuni pentru ca ele sa nu oculteze, sa nu ne deformeze viziunea asupra problemelor si a relatiilor cu interlocutorii nostri. Asa cum imi povestea un prieten, descriindu-mi un efect al psihanalizei asupra sa:
"in aceasta situatie, continui sa am angoase; dar se aprinde undeva o luminita; stiu ca este vorba despre filmul pe care mi-l fac eu; atunci, in loc sa intru in panica, traiesc o neliniste familiara, pe care o cunosc si o inteleg".
Si, deja, a incerca sa reperam care este filmul personal si care este filmul altcuiva sau un film pe care il derulam impreuna, nu e putin lucru!
Referentii muncii angajate sint incarnati, mai intii, de persoana la care apelam pentru ajutor. Psihanalistul insoteste analiza realitatii psihice si nonistorice, sociologul pe aceea a realitatii sistemului, psihologul muncii sau psihologul social pe aceea a obiectului si a semnificatiei sale, in ele insesi si pentru subiect, daca este de orientare clinica, si, in fine, psihosociologul lucreaza asupra procesului, asupra metodelor, cit si asupra a ceea ce subintinde alegerea consultantului, valorile, referentii si implicarea lui.
Bineinteles, frontierele nu sint atit de stricte si sint mult mai mult determinate de mizele puterii institutionale decit de o categorizare puternica a diferitelor ordine de fenomene, care nu sint etanse unele in raport cu celelalte.
Pluridisciplinaritatea permite alegerea unei orientari. Aceasta, am evocat deja aspectul, este o orientare clinica. Mi se pare important, in acest stadiu al reflectiei noastre, sa dezvoltam distinctia propusa de Jean Dubost intre stiintele clinice si stiintele nomotetice.
Aceasta distinctie nu acopera opozitia foarte frantuzeasca intre clinica si experimentare, intr-adevar, nu exista o metoda clinica, asa cum exista o metoda experimentala ; este vorba de o abordare care nu exclude citusi de putin momentele de masura, momentele de experimentare sau momentele de interpretare. Astfel, stiintele clinice se diferentiaza de stiintele nomotetice nu in functie de o metoda, ci de un model de stiintificitate; primele, stiintele clinice, cauta sa produca o cunoastere particularizata, iar celelalte, nomotetice, cauta sa produca legi.
Nu are nici un sens sa luam pozitie pentru una in defavoarea celeilalte, ambele fiind necesare in dezvoltarea unei discipline.
Totusi, in ceea ce ne intereseaza aici, adica descoperirea referentilor pertinenti pentru analiza problemelor specifice legate de actiune si de angajarea in actiune, stiintele clinice sint mai fecunde; ele permit sa reflectam pornind de la observatii empirice si nu de la obiecte construite de catre cercetator.