Caractere topografice
Smaltul acopera intreaga coroana anatomica a dintelui, sprijinindu-se pe dentina subiacenta. Are o grosime variabila, atingand valori de 2,6 mm la nivelul cuspizilor premolarilor, de 2 mm la nivelul marginii incizale a dintilor frontali si de 0,2 mm la nivelul coletului incisivilor laterali.
intotdeauna grosimea cea mai mare se gaseste pe suprafetele si marginile care intervin activ in procesele de masticatie (suprafetele ocluzale si marginile incisive), descrescand apoi trepat spre colet, unde se termina sub forma unei muchii inguste.
Grosimea varaibila a smaltului vine in intampinarea functiilor pe care acesta le indeplineste. Astfel, la nivelul suprafetelor ocluzale si ale marginilor incizale se exercita presiunea ce mai mare in actul de masticatie (2 kg/dinte).
Daca ar ajunge chiar a suta parte din aceasta presiune la nivelul pulpei ar produce lezarea ireversibila a acesteia. Ori, unul din factorii care neutralizeaza presiunea este tocmai grosimea smaltului. Rolul principal, in aceasta privinta, revine insa dispozitivului de sustinere al dintelui in alveola, misiunea smaltului fiind mai ales aceea de a proteja dentina si terminatiile nervoase din aceasta, atat de presiune cat si de diversi excitanti (termici, chimici, electrici) din cavitatea bucala.
Suprafata externa a smaltului dintilor recent erupti este acoperita de cuticula primara a smaltului sau "membrana Nasmyth". Dupa terminarea eruptiei si intrarea in functie a dintilor, in zonele expuse presinilor masticatorii, cuticula se uzeaza, pastrandu-se doar in santuri si gropite.
La inspectie, smaltul nu apare neted pe toate suprafetele. Astfel, suprafetele ocluzale ale premolarilor si molarilor sunt brazdate de santuri, iar la intretaierea acestora se gasesc o serie de gropite oarbe, care marcheaza locurile de coaptare a cuspizilor.
De asemenea, pe suprafetele vestibulare ale molarilor si pe suprafetele orale ale dintilor frontali, apare cate o gropita. La dintii frontali este dtnuxmiii foramen coecum si este situata la intalnirea dintre cingulumul oral cu restul coroanei.
La molarii ambelor arcade, gropita de pe suprafata vestibulara este situata in treimea superioara a acestei suprafete, in apropierea suprafetei ocluzale, marcand terminarea santului orovestibular, care se continua de pe suprafata ocluzala pe cea vestibulara.
Celelalte suprafete ale smaltului (meziala si distala) sunt, in general, netede si lucioase.
Unele dintre neregularitatile de pe suprafata smaltului au un rol activ in procesele functionale. Asfel, santurile rezultate din unirea cuspizilor de pe suprafetele ocluzale favorizeaza procesul de triturare a alimentelor si de forfnare a bolului alimentar. Ele constiuie insa si spatii in care alimentele retentioneaza, spatii care beneficiaza mai putin, sau chiar deloc, de actul de autocuratire salivara si al miscarilor limbii. Chiar si curatirea artficiala prin periaj intereseaza mai putin zonele respective, ceea ce face ca diversele produse fermentative sa fie intense, favorizand aparitia cariilor.
Caractere fizice
Smaltul dentar este tesutul cu cel mai inalt grad de mineralizare din organism, fiid in acelasi timp si singurul tesut de origine ectodermala, care se mineralizeaza.
Duritatea acestui strat, apreciata dupa scara Mohs, variaza intre 5-8. In general, duritatea cea mai mare se gaseste in straturile profunde ale smaltului, pe suprafetele laterale ale coroanei dentare, asigurand rezistenta suprafetei de smalt fata de solicitarile mecanice.
Duritatea mare pune insa probleme deosebite in timpul actului terapeutic. Interventia operatorie in smaltul indemn este unul din cele mai dificile acte din practica stomatologica si nu poate fi realizat decat cu instrumentar special, de o duritate asemanatoare smaltului, si care, prin structura, contur exterior sau viteza de turatie ce i se impune, are o mare capacitate de abraziune.
Smaltul normal are un aspect neted, translucid. Culoarea sa variaza, imbracand o serie de nuante de la alb-galbui la albastru-cenusiu, in raport cu grosimea sa, structura arhitectonica a prismelor din care este alcatuit, compozitia chimica si gradul de mineralizare.
La dintii cu un procent mai mare de mineralizare, smaltul are aspect de fildes, la cei mai saraci in asfel de saruri este alb-albastrui. La varstnici, datorita pe de o parte mineralizarilor mai indelungate, iar pe de alta parte modificarilor de structura determinate de imbatranirea pulpei si reducerea proceselor functionale, smaltul are o nuanta cenusie.
La coletul dentar smaltul are o culoare galbuie spre galben intens, sau chiar brun, datorita grosimii reduse a smaltului la acest nivel si care lasa sa strabata, prin transparenta, culoarea galbuie a dentinei, precum si a tartrului care mascheaza culoarea reala a smaltului.
Variabilitatea de nuante de culori, cu jocul coloristic fac parte din personalitatea fizionomica a fiecarui individ. Aceste nuante nu sunt insa permanente putandu-se schimba sub influenta diversilor factori. Cunoasterea exacta a modificarilor pe care le pot produce in coloritul smaltului acesti factori este foarte importanta pentru depistarea proceselor carioase incipiente, diagnosticarea unor deficiente structurale ale smaltului si chiar diagnosticarea unor afectiuni pulpare.
Smaltul dentar sanatos si bine structurat este un bun izolator fata de excitatiile chimice, fizice si electrice. Transmiterea acestora in profunzime este favorizata de imperfectiunile lui structurale (hipoplazii, displazii) si de grosimea mai redusa pe care o are in diferite zone (colet, fundul santurilor si gropitelor de pe suprafetele ocluzale). La intensitati exagerate, transmiterea excitatiilor se poate face insa in orice parte de pe suprafata de smalt.
Caractere chimice
Din punct de vedere chimic, smaltul este alcatuit din 95% substante minerale, 1% substante organice si 4% apa. Procentul atat de mare de substante minerale, in raport cu cantitatea de apa si substante organice ce le contin, nu mai este intalnit in nici o parte a organismului.
Aproximativ 90% dintre substantele minerale sunt formate din fosfati de calciu, constiuiti sub forma de hidroxiapatita: Ca,0(PO4)(OH)2, o mica parte (3%) din fluorapatita: Ca,0(PO4)6FOH, iar restul din carbonati, silicati, siliciu.
Ionii minerali care intra in combinatiile chimice ale acestor saruri pot fi intr-o cantitate mai mare si sunt numiti constituenti majori - Ca (36,6-39,4%), P (16,1-18%), CO2 (1,95-3,66%), Na (0,25-0,9%), Mg (0,25-0,58%), Cl (0,19-0,30%) - sau intr-o cantitate foarte mica (constituenti minori) cum ar fi: F, Zn, Sb, Ba, W, Cu, Mn, Au, Ag, Cr, Co, Va.
Componenta organica a smaltului cuprinde circa 35-40% fractiuni insolubile reprezentate de aminoacizi, structurate in lanturi polipeptidice, asemanatoare prin unele caractere colagenului, iar prin altele keratineL
Restul de 60-65% din substanta organica este reprezentata de fractiuni solubile alcatuite din proteine solubile (15%), peptide (25%), acid citric (20%), glicoproteine (5%).
Apa smaltului este in cea mai mare parte (97%) legata de moleculele proteice, numai in cantitate extrem de mica fund libera in spatiile interprismatice, mai ales in apropierea jonctiunii smalt- dentina.
Componentele smaltului nu sunt topografic uniform raspandite in grosimea smaltului, ceea ce face ca, din punct de vedere chimic, smaltul sa nu fie omogen. Astfel, substanta organica si apa se gasesc in cantitate mai mare in zonele profunde ale smaltului, unde de altfel si unele saruri minerale sunt intr-un procent mai redus.
Volumul pe care il ocupa fiecare dintre cele trei componente principale ale smaltului nu corespunde cantitatilor procentuale pe care ele le reprezinta.
Volumul relativ mare pe care il reprezinta substanta organica in interiorul smaltului justifica, in parte, teoriile dupa care procesul cariogen se dezvolta in smalt pe seama substantei organice.
Caractere morfofunctionale
Unitatea fundamentala a smaltului este prisma de smalt. Numarul prismelor de smalt nu este acelasi la fiecare dinte. Ele sunt numeroase la dintii cu coroane voluminoase (cca. 12 milioane la primii molari superiori) si mai putin numeroase la dintii cu coroane de dimensiuni mici (cca. 2 milioane la incisivii centrali inferiori). Prismele au un traiect oblic fata de suprafata dintelui.
Diametrul unei prisme este, in medie, de 4 microni, iar lungimea ei este variabila. Unele prisme se intind de la suprafata smaltului pana la dentina, iar altele dispar pe parcurs, fund continuate de alte prisme.
Prismele se infatiseaza ca elemente distincte, individualizate inca de la inceputul formarii smaltului, ramanand in aceeasi pozitie si in aceleasi relatii unele fata de altele tot timpul vietii. Sub forma de coloane poliedrice, ele sunt orientate de asa maniera, incat sa reziste presiunilor masticatorii. De aceea sensul prismelor este modificat de la o regiune la alta a smaltului.
in general, de la limita smalt-dentina, prismele se indreapta radiar spre suprafata coroanei, dar traiectul nu este rectiliniu ci usor ondulat, ceea ce le confera o anumita elasticitate.
Ondulatiile orizontale ale prismelor fac ca pe sectiunea longitudinala examinata sa fie prinse numai fragmente de prisme si nu toata prisma in lungimea ei determinand aparitia unui fenomen optic descris sub numele de striile lui Hunter-Schreger. Ele apar pe dintii sectionati longitudinal sub forma unor benzi clare si intunecoase.
Benzile clare sunt denumite parazonii si corespund prismelor care au fost prinse in sectionare pe o lungime mai mare, pe cand benzile intunecoase, denumite diazonii, corespund prismelor care au fost sectionate pe o latura a curburii lor transversale, deci pe o suprafata mai mica.
La nivelul suprafetelor ocluzale, prismele de smalt se intrepatrund dand un aspect particular de smalt noduros. Aceasta dispozitie mareste rezistenta prismelor la presiuni si impiedica clivarea lor sub actiunea presiunilor pe care le primesc.
Pe tot traiectul lor, prismele de smalt prezinta o serie de strii transversale, situate la intervale regulate de 4-5 microni. Aspectul este acela al unor discuri suprapuse, in¬tunecoase si albicioase, alternand in mod regulat. Ele reprezinta probabil zone de in-tensitate variabila de mineralizare, ritmata de activitatea metabolica diurna (mineralizare mai puternica - discuri albe) si nocturna (mineralizare mai slaba - discuri intunecoase).
La distanta mai mare decat striile transversale apar zone intunecoase care intereseaza intreaga suprafata a sectiunii examinate, denumite striile paralele Retzius, sau liniile de slaba rezistenta fata de carie.
Striile Retzius, localizate in portiunea cea mai superficiala a smaltului, pot aparea la suprafata acestuia, in regiunea cervicala a dintelui, sub forma de santuri circulare concentrice capatand denumirea de perikimatii.
Daca se examineaza smaltul pe o sectiune transversala, conturul prismelor este polimorf. Cele mai numeroase au o forma poligonala, dar pot exista si forme rotunde, ovalare, in forma de solz de peste.
Partea periferica a prismei prezinta pe aceasta sectiune o zona inconjuratoare ingusta, mai putin mineralizata decat restul prismei si mai bogata in substanta organica. Aceasta parte este denumita teaca prismei.
Deoarece conturul prismelor nu este identic, intre peretii lor nu se realizeaza o coaptare intima, aparand spatii de forma neregulata si de aspect mai intunecat decat al corpului prismei, tradand continutul mai sarac in saruri minerale. Intr-adevar, aceste spatii reprezinta zone de substanta organica cu un grad de mineralizare mai redus, fund si ele zone de minima rezistenta in dezvoltarea cariei. Sunt cunoscute sub denumirea de substanta interprismatica.
Substanta organica este grupata insa mai abundent intr-o serie de formatiuni particulare ale smaltului: lamele, smocuri si fusuri.
Lamelele smaltului sunt formatiuni liniare care strabat intreaga grosime a smaltului de la suprafata pana la dentina, patrunzand chiar si in aceasta. Localizarea lor este varaibila, eel mai des putand fi observate in smaltul cervical sau in dreptul gropitelor de pe suprafetele ocluzale. Lamelele repezinta fie prisme de smalt ne-mineralizate, fie substanta organica interprismatica cu un grad mai mic de mineralizare.
Smocurile smaltului sunt formatiuni organice mult mai slab mineralizate decat prismele, cu aspect de smocuri de iarba, avand forma unui manunchi de lamele ramificate si ondulate, care incep de la limita smalt-dentina si ajung pana la cca. 1/3 din grosimea interna a smaltului.
Fusurile smaltului reprezinta tot zone de material organic cu deficit de mineralizare, fusiforme, localizate in treimea interna a smaltului, in vecinatatea dentinei.
Se considera astazi ca fusurile sunt prelungiri ale fibrelor Tomes in smalt, ceea ce explica sensibilitatea de la acest nivel in cursul pregatirii cavitatilor.
