Cand intentionam sa rbim despre comunicare, fie si doar din ratiuni tangentiale la o altj tema propusa spre dezbatere, observam aproape imediat un fenomen interesant: termenul de comunicare se prezinta sub forma unei aglomerari conceptuale cu multiple (si deseori neasteptate) ramificatii, fiind vazut drept parte integranta si, in acelasi timp, cuprinzand procedural un mare numar de stiinte. in acest mod, cercetatorul se afla in fata unui camp extrem de generos de posibilitati, dar, in aceeasi masura, dificil de surprins de catre 0 abordare globala; comunicarea poate astfel sa capete accentele unor definitii lingvistice psihologice si psihosociale, filosofice, matematice, pedagogice etc. Iata ca, asa cum observa Jean Lohisse cand se refera la termenul de comunicare: "fiecare domeniu al cunoasterii are definitia sau definitiile lui care accentueaza, dupa caz, schimbul, contactul, transferul transportul, energia, informatia" (Lohisse, J., 2002, p. 12).
In fata unei asemenea varietati care ar putea face obiectul unei investigatii teoretice de substanta, cercetatorul incearca, desigur, o dubla tentatie : prima ar fi aceea de a strange intr-un material exhaustiv aceste multiple nuantari in ideea dezltarii unor metodologii de granita necesare unui educator modern; cea de-a doua ar privi necesitatea gasirii elementelor comune tuturor acestor dezltari terminologice, in incercarea de a construi 0 definitie unica, pe principii instrumentale. Este evident ca ambele tentatii conduc spre posibile capcane; insa daca lucrurile stau in acest fel, ce solutie putem gasi?In cadrul acestei lucrari am preferat, in special, ariile de cercetare din interiorul psihologiei sociale, psihologiei organizationale si, desigur, pedagogiei (in ceea ce priveste primele doua, oportunitatea alegerii este, credem, evidenta: spre exemplu, psihologja sociala ne propune analize de substanta privind interactiunea, iar psihologia organizationala opereaza cu un concept al grupului de lucru sensibil apropiat de modul in care privim construirea echipei educationale). Astfel, chiar daca suntem pe deplin de acord ca un domeniu al comunicarii circumscris unei viziuni integrative asupra fenomenului ar dovedi o utilitate practica importanta, consideram ca, doar din ratiuni didactice, constituirea unei stiinte de sine statatoare care sa inglobeze intr-un tot unitar multitudinea descoperirilor din aria comunicarii ar putea fi productiva. O prima determinanta a conceptualizarii fenomenului comunicational ar fi deci aceea ca, la drept rbind, putem caracteriza ca una dintre specificitatile acestui camp de cercetare (definind un anume mod de interdisei. plinaritate, mai precis) faptul ca fiecare aspect al comunicarii este util in masura analizei sale din perspectiva domeniului care a produs respectivul aspect (si aceasta in raport cu necesitatile concrete care au generat acea neie).
In al doilea rand, comunicarea trebuie privita prin prisma faptului ca poseda un trecut, un prezent si un viitor; conform unei atare viziuni de origine tranzactionala, comunicarea este determinata de o perspectiva dinamica. Este greu sa ne imaginam un proces comunicational fara a face apel la aspectele care il determina, la cauzele acestuia (cauze care se afla in trecutul mai indepartat sau mai apropiat); astfel, modalitatile de interrelationare comuni-cationala se bazeaza pe experienta noastra in acest domeniu si iau forma acestei experiente (o persoana care a rbit in tren cu alte persoane si s-a simtit bine in aceste conditii va aborda mai deschis comunicarea intr-o alta calatorie cu trenul, desi calatorii din timent sunt acum altii). -Viitorul afecteaza, de asemenea, comunicarea. Daca, spre exemplu, dorim ca relatia de comunicare sa continue, m comunica cu persoana respectiva in aceasta directie in prezent ("Multumesc pentru tratatie", va spune un musafir care s-a bucurat de vizita, "totdeauna ma simt bine cand trec pe la dumneaastra"). In acelasi timp, comunicarea este un proces irepeil si ireversibil; fiecare experienta de comunicare este unica, iar doua experiente de comunicare nu pot fi perfect identice. Experienta de comunicare produce schimbari in persoanele implicate, schimbari care r conditiona acest deziderat. in acest sens, reamintim cititorilor o perspectiva din care, desigur, au privit anumite momente ale vietii lor: ati spus ceva ce nu doreati, dar nu ati mai putut sa va luati rbele inapoi, sa fie ca si cand nu le-ati fi rostit niciodata.
De la definitii la modele ale comunicarii
Referindu-ne la definirea comunicarii, aminteam ca suntem pusi in fata a doua directii de actiune teoretico-metodologica aparent contradictorii. Prima ne aduce in atentie multitudinea studiilor care includ comunicarea si aparenta simplitate si claritate a domeniului studiat; in aceasta perspectiva se inscriu cele mai multe dintre definitiile actuale asupra comunicarii si unele dintre modelele care o privesc pe aceasta. O astfel de perspectiva reprezinta o rezultanta a faptului ca procesul comunicarii a facut obiectul unor studii numeroase, dar mai degraba ca necesitate a explicitatii unor terte domenii.
Cea de-a doua directie priveste numeroasele studii destinate comunicarii intr-o viziune aditiva (pe cand prima oferea un cadru de lucru structurativ, pastrand in interiorul definitiilor doar elementele comune), in sensul cumularii tuturor deschiderilor operate de catre acestea. O astfel de perspectiva se regaseste mai greu in interiorul inilor destinate comunicarii, fiind nemamfesta, perceputa mai degraba ca o necesitate interioara decat ca un fenomen concret.In fapt, ceea ce deosebim ca o contradictie la aceste doua directii reprezinta doar intersectarea a doua uri: primul, cel instrumental, ofera un cadru structurat si coerent al utilizarii comunicarii; cel de-al doilea, cel de investigatie si analiza, aduce in atentie dinamica procesului de comunicare ca atare. in ceea ce ne priveste, consideram aceasta intersectie a urilor drept un element de complementaritate tocmai tinand cont de adresabilitatea lor diferita; iata perspectiva din care m examina in continuare matricea, in care m integra cateva dintre modurile de definire a comunicarii.In multe dintre modulele rezervate domeniului se prefera primul , cel instrumental, rezultatul fiind o definitie directa si focalizata a comunicarii; spre exemplu, "comunicarea este un proces in care oamenii isi impartasesc informatii, idei si sentimente" (Hybels, Weaver, 1986, p. 6), "comunicarea este procesul prin care o parte (numita emitator) transmite informatii (un mesaj) unei alte parti (numita receptor)" (Baron, 1983, p. 313) ori "comunicarea se refera la actiunea, cu una sau mai multe persoane, de trimitere si receptare a unor mesaje care pot fi deformate de zgomote, are loc intr-un context, presupune anumite efecte si furnizeaza oportunitati de feedback" (DeVito, 1988, p. 4).
Un instrument de lucru util pentru trecerea in cel de-al doilea ne ofera Ross (Ross, 1986, p. 8), care ne prezinta un inventar al definitiilor comunicarii:
. "Comunicarea reprezinta interactiunea sociala prin sistemul de simboluri si mesaje" (George Gerbner);
. "Comunicarea isi focalizeaza interesul central pe acele situatii comportamentale in care o sursa transmite un mesaj unui receptor, cu intentia manifesta de a-i influenta comportamentele ulterioare" (Gerald R. Miller);
. "Comunicarea este realizarea sociala in comportamentul simbolic" (A. Craig Baird si Franklin H. Knower);
. "Comunicarea este procesul transmiterii structurii intre componentele unui sistem care poate fi identificat in timp si spatiu" (Klaus Krippendorf);
. "Comunicarea este o functie sociala, o distributie a elementelor comportamentului sau un mod de viata alaturi de existenta unui set de reguli Comunicarea nu este raspunsul insusi, dar este, intr-un mod esential, un set de relationari bazate pe transmiterea unor stimuli (semne) si ecarea raspunsurilor" (Colin Cherry);
. "Comunicarea se petrece in clipa in care persoanele atribuie semnificatie mesajelor referitoare la comportament" (C. David Mortensen);
. "Comunicarea reprezinta un proces de viata esential, prin care animalele si oamenii genereaza sisteme, obtin, transforma si folosesc informatia pentru a-si duce la bun sfarsit activitatile sau viata" (Brent D. Ruben);
. "Comunicarea consta in atribuirea unui sens semnelor, perceperea intelesului" (Gary Cronkhite).
Insusi Ross, atunci cand incearca sa ofere o definitie proprie a comunicarii, remarca un fapt pe care il consideram deosebit de important: nu doar ca actul de comunicare reprezinta un proces, dar este unul mutual, mai precis, fiecare pane o influenteaza pe cealalta in fiecare clipa. Autorul spune ca procesul comunicarii este "intotdeauna schimbator, dinamic si reciproc" (Ross, 1986, p. 9). De aceeasi parte se situeaza si T.K. si M. Gamble, care definesc comunicarea ca fiind "un transfer deliberat sau accidental al intelesului" (Gamble. Gamble, 1993, p. 6).
De altfel, dificultatea definirii comunicarii este data si de diversitatea unghiurilor de vedere sub care aceasta poate fi privita; spre exemplu, J. Gordon precizeaza ca "perceptia, atribuirea, motivatia, precum si personalitatea si dezltarea fiecaruia dintre comunicatori influenteaza modul in care o persoana recepteaza informatia transmisa de catre alta" (Gordon, 1983, p. 223). Astfel, Gordon propune un alt tip de definire a comunicarii prin variabilele pe care aceasta le implica, perspectiva utila daca intentionam sa intreprindem o analiza comprehensiva a fenomenului.
Interesanta din acest punct de vedere ni se pare si definitia comunicarii oferita de Roberts si Hunt, care precizeaza ca aceasta este "dobandirea, transmiterea si atasarea unui inteles informatiei" (Roberts, Hunt, 1991, p. 225); chiar daca autorii citati pun un accent important pe valoarea comunicationala a emitatorului, introducerea unui element la o prima vedere precomunicational - si anume, cel de obtinere, de cautare si posesiune a informatiei - in procesul propriu-zis al comunicarii reprezinta o contributie valoroasa din punct de vedere didactic.
Din aceasta perspectiva, modul cum este obtinuta o anumita informatie, cum capata un referential pentru cel care o transmite si cum se transforma apoi in mesaj reprezinta un factor comunicational important, depasind o viziune simplista asupra procesului, potrivit careia comunicarea incepe strict in momentul in care o persoana transmite o informatie. Continuand ideea, consideram ca este util sa echilibram acest punct de vedere prin utilizarea aceluiasi spectru observational asupra receptorului; astfel, acesta, la randul sau, conduce actul comunicational mai departe decat simplul feedback la mesajul oferit de catre emitator, pana la activitati ulterioare spatiului comunicational propriu-zis (cand, spre exemplu, emitatorul nu mai este prezent fizic), atunci cand informatia primita prin activitatea de comunicare este utilizata.
La randul sau, Longenecker precizeaza ca, in definirea comunicarii, "este important sa notam ce este transmis prin comunicare () opinii, predictii, sugestii, idei, toate sunt cuprinse in comunicare" (Longenecker, 1969, p. 492). Definirea comunicarii in special din perspectiva mesajului insusi, nu a celui care transmite sau care primeste mesajul (desi, implicit, se face apel si la acestia), preurata de catre autorul citat, constituie o viziune instrumentala pe care, de altfel, o impartasim.
Merita mentionata si modalitatea de definire la care apeleaza Luthans; acesta, refe-rindu-se la comportamentul de comunicare, face un inventar util pentru o definitie a comunicarii ca atare: el rbeste despre includerea tuturor aspectelor comunicarii: "comunicare verticala, orizontala, laterala; orala, scrisa, ascultare, citire, metode, medii, moduri, canale, retele, fluxuri informationale; interpersonala, intrapersonala, interorgani-zationala, intraorganizationala" (Luthans, 1985, p. 423).
Dupa cum se poate constata, chiar daca la o prima vedere definirea comunicarii ar putea parea un act simplu, in realitate, tocmai vasta intindere a conceptului si cotidianul practicii comunicationale ridica probleme, delimitarile terminologice revelandu-se in fapt drept un proces destul de complex si de laborios. Trecand in revista numeroase definitii, McQuail, citandu-l pe Dance, a precizat cincisprezece astfel de formulari, in incercarea de a oferi o definire completiva, fiecare dintre ele punand accentul asupra unui alt aspect sau unei alte componente:
- simboluri, rbire, limbaj;
- intelegerea - receptarea, nu transmiterea mesajelor;
- interactiune, relatie - schimbul activ si coorientarea;
- reducerea incertitudinii - ipotetica dorinta fundamentala, care duce la cautarea de informatie in scopul adaptarii;
- procesul - intreaga secventa a transmiterii;
- transfer, transmitere - miscare conotativa in spatiu si timp;
- legatura, unire - comunicarea in ipostaza de conector, de articulator;
- trasaturi comune - amplificarea a ceea ce este impartasit sau acceptat de ambele parti;
- canal, purtator, ruta - o extensie a "transferului", avand ca referinta principala calea sau "vehiculul" (sistem de semne sau tehnologie);
- memorie, stocare - comunicarea duce la acumularea de informatie si putem "sa comunicam cu" astfel de depozite informative;
- raspuns discriminatoriu - accentuarea acordarii selective de atentie si a interpretarii;
- stimul i - accentuarea caracterului mesajului in cauza, a raspunsului sau a reactiei;
- intentie - accentueaza faptul ca actele comunicative au un scop;
- momentul si situatia - acordarea de atentie contextului actului comunicativ;
- putere - comunicarea vazuta ca mijloc de influenta.
In incercarea de a sintetiza multimea de variabile identificate si stocate de aceste definitii, in literatura de specialitate intalnim o multime de modele ale comunicarii (de altfel, putem spune ca majoritatea autorilor care s-au ocupat de problematica actului de comunicare au incercat sa ofere un astfel de model); acestea au o valoare instrumentala, in sensul ca dezlta, asa cum am amintit, mult mai pregnant posibilitatile de dinamica a procesului comunicational ca atare. O analiza utila o intalnim in -4 Dictionary of Communi-cation and Media Studies, de James Watson si Anne Hill (1993), dintre modelele mentionate aici amintind:
. Unul dintre modelele cele mai cunoscute ale comunicarii (ura 1) este cel pe care l-au propus C. Shannon si W. Weaver inca din 1949 si care a fost reluat in multe dintre cercetarile ulterioare asupra fenomenului comunicarii (, spre exemplu, Steers, 1988, p. 384; Roberts, Hunt, 1991, p. 225 etc), suferind desigur, prin aceasta, o serie de adaptari - un exemplu in acest sens fiind sa i se acorde elementului de feedback o importanta pe care autorii initiali nu au consacrat-o, dar a constituit obiect de studiu pentru cei care s-au aplecat ulterior asupra modelului celor doi autori; avantajul principal al modelului amintit aici este acela al simplitatii procesului si, astfel, al unei functionalitati mai directe a dimensiunilor procedurale pentru diferitele stiinte care utilizeaza, in mod adaptat la necesitatile proprii, comunicarea.
Modelul lui Andersch, Staats si Bostrom (ura 2) ne introduce o alta arie de observatie asupra relatiei dintre emitator si receptor in comunicare : autorii fac apel la o imagine circulara a comunicarii. Se cuvine, de asemenea, remarcat faptul ca emitatorul si receptorul nu sunt separati in detalierea grafica a acestui model, fiind evident spatiul de continuitate, care propune o anumita intersanjabilitate intre cele doua roluri. O alta specificitate a acestui model este aceea ca trimite in centrul schemei de comunicare mediul si stimulii care pot veni din acesta, fiind evidenta o optiune pentru dezltarea unei balante dinamice intre cautarea informatiei de catre emitator in mediu si reactualizarea comunicarii in acelasi mediu de catre receptor - fapt asupra caruia am staruit atunci cand am deosebit intre tendintele existente privind definirea comunicarii.
. David K. Berlo a initiat ceea ce s-a denumit modelul SMCR (Sursa, Mesaj, Canal, Receptor) privind comunicarea (ura 3); privitor la acest model, relevante pentru ambii parteneri in comunicare (emitator si receptor) sunt cultura si sistemul social in care are loc actul de comunicare. Modelul lui Berlo pune un accent deosebit pe extinderea repertoriilor comunicatorilor, in vederea realizarii cat mai multor conexiuni si a unui repertoriu comun, aceasta realizandu-se si la nivelul valorilor sau al atitudinilor emitatorului ori receptorului (aceste aspecte au o importanta instrumental-didactica deosebita). in acest mod, autorul introduce cateva elemente deosebit de utile in analiza emitatorului (sursei) si a receptorului, care presupun un echilibru dinamic al actului de comunicare: spre exemplu, daca cele mai multe abordari ale comunicarii pun accentul pe constituirea unor deprinderi bune de comunicare la nivelul emitatorului, ele pierd din vedere faptul ca aceleasi deprinderi de comunicare trebuie sa se regaseasca la receptor pentru ca procesul de comunicare sa fie eficient. In acelasi mod tratam dezltarea unor atitudini pozitive fata de actul de comunicare la ambii parteneri comunicationali.
Un exemplu poate fi edificator in acest sens: sa zicem ca aveti de facut o prezentare publica si pentru asta faceti eforturi insemnate pentru a va optimiza modul de transmitere a informatiei. Procesul nu va fi insa suficient. Daca publicul caruia va adresati nu are abilitati de a asculta mesaje de complexitatea celui pe care doriti sa il transmiteti ori ii lipseste capacitatea de concentrare pe o perioada mai indelungata (cum este timpul alocat conferintei dumneaastra) succesul prezentarii pe care o intreprindeti va fi unul relativ. Mai mult decat atat, exista riscul ca atitudinea dumneaastra sa se transmita (pe alte canale, dintre care cel mai semnificativ este cel nonverbal) si publicului. Vorbitorii cu experienta stiu ca, orice ar face, o stare negativa proprie pe care o au (propria plictiseala vis a vis de subiect ori oboseala, tensiunea, stresul etc.) va fi preluata de catre ascultatori. Dimpotriva, dinamismul, satisfactia si implicarea rbitorului in ceea ce prezinta au aceleasi sanse de a fi stimulatori in plus pentru a asculta un mesaj.
. Modelul lui George Gebner (ura 4) este vazut de James Watson si Anne Hill drept poate cel mai comprehensiv model al comunicarii, relatia dintre forma si continut fiind pentru acest autor una dinamica si interactiva; de asemenea, o variabila vazuta ca importanta din punct de vedere educational este balanta dintre acces si control.
Modelul lui Joseph De Vito (ura 5) include in aria comunicarii cateva elemente pe care le-am subliniat atunci cand am facut referire la definitia lui Roberts si Hunt asupra comunicarii; mai mult, aceste "efecte" - care sunt anterioare si posterioare actului de comunicare, asa cum este privit acesta in mod curent - se situeaza in interiorul spectrului larg al contextului comunicarii:
Preluam aici si modelul lui Maletzke (ura 6) privind procesul comunicarii de masa, deoarece acesta aduce in atentie o seama intreaga de elemente pe care modelele mai simple de comunicare le ignora ori le trateaza superficial; aceasta complexitate relativa a modelului a suscitat critici in urma unor cercetari ulterioare, deoarece, prin incercarea de a obtine un maximum de indicatori, autorul se indeparteaza de la criteriul de utilitate necesar unui astfel de model. Totusi, consideram ca aceasta analiza complexa pe care o efectueaza Maletzke este farabila unei dezltari comprehensive a incidentei pe care un evantai extrem de larg de variabile o au in campul comunicarii:
S.L. Becker a inchipuit, la randul sau, un model al comunicarii, bazandu-se pe ipoteza ca, in realitate, mesajele actioneaza rareori in mod singular; in acest mod, el si-a intemeiat conceptia pe evidentierea comunicarii drept un mozaic al surselor de influenta; privita astfel, comunicarea este un proces complex, definit de extrem de multe straturi, unele dintre acestea actionand in mod contradictoriu.
Modelul comunicarii ca proces reciproc de influente (ura 7), oferit de catre Richard si Patricia Schmuck (Schmuck, Schmuck, 1992, p. 245), prezinta o alta viziune asupra fenomenului, focalizand atentia pe schimbarile implicite si pe interactiunea care are loc in cadrul comunicarii, astfel incat m avea de-a face cu o dimensiune dubla: pe de o parte, cu cea de start al comunicarii si, pe de alta, cu cea de transformare, care introduce o variabila buna de exploatat si in cadrul procesului didactic. Din punct de vedere didactic, este deosebit de util modelul lui Torrington (Torrington, Hali, 1991, p. 137), deoarece acesta ne ofera o viziune procesual-instrumentala asupra fenomenului comunicarii, cu functionalitatea unor puncte de control bine venite in elutia acestuia (observam ca atat rolurile de emitator, cat si cele de receptor sunt vazute ca subintelese, accentul punandu-se pe activitatile rezultate, si anume pe cele de codare si, respectiv, decodare a mesajului):
Sintetizand mai multe directii de cercetare din literatura de specialitate, Denis McQuail (1999) ne propune un model al comunicarii axat asupra situatiei si dezltat de-a lungul unei axe activ-pasiv. Aceste doua atribute ofera o combinatorica in raport cu emitatorul sau receptorul, conducand la patru situatii:
1. Cazul transmitator activ-receptor pasiv (situatie cunoscuta drept modelul transferului intentionat de informatie) isi regaseste exemplificarea elocventa in cadrul scolar traditional. Astfel, intr-un invatamant de sorginte expozitiva consemnam implicarea cadrului didactic si neimplicarea elevilor/studentilor, procesul instructiv-educativ desfasuran-du-se ca act de comunicare unidirectionala; un asemenea model se bazeaza pe eficienta transmitatorului pentru a intretine procesul de comunicare;
2. La polul opus, intalnim cazul unui transmitator pasiv si al unui receptor activ. De data aceasta putem incadra situatia in educatia permanenta in care persoana isi dezlta strategii active de cautare, isi construieste si evalueaza propriul traiect instructiv-educativ ;
3. Din punct de vedere comunicational, eficienta este produsa de cazul transmitator activ--receptor activ (caracteristic dialogului, dezbaterii, negocierii). Pentru a se realiza acest fenomen, atat transmitatorul, cat si receptorul trebuie sa posede deprinderi de comunicare eficienta (prezentare eficienta la emitator, ascultare eficienta la receptor);
4. Ultima situatie, caracterizata de o transmitere §i o receptare deopotriva pasive o putem intalni frecvent (in invatamant, ea poarta denumirea de educatie informala); ca intindere. acest timp de comunicare are cea mai mare extensie. Principalele dezavantaje constau in lipsa de selectie a transmiterii-receptarii mesajelor, preponderenta elementelor variabile/intamplatoare.
Am prezentat aici aceste modele, deoarece ele reprezinta, de cele mai multe ori, o perspectiva sistemica si dinamica totodata ; in fapt, asa cum am putut observa mai devreme, chiar si unele definitii mai extinse ale fenomenului comunicarii pot intra sub incidenta instrumentala a dezltarii unor modele. Pe de alta parte, prin analiza pe care am intreprins-o in aceste delimitari conceptuale, am putut identifica anumite segmente/componente specifice, care indeplinesc roluri distincte sau conjugate in cadrul procesului comunicational ca atare: este rba despre functiile de emisie/receptie, despre canalul prin care are loc comunicarea, despre mesajul propriu-zis cu specificitatile sale (incluzand fenomenele de codare si decodare), despre feedback etc.
