Logo referatecarte



referat, proiect, rezumat, caracterizare, lucrare de nota 10 despre Anatomia aparatului cardiovascular AstronomieBiologieChimieContabilitateDesenDiverse
 DreptEconomieEnglezaFilozofieFinanteFizica
 FrancezaGeografieGermanaInformaticaIstorieJurnalism
 MarketingMatematicaMedicinaMuzicaPsihologieRomana
 Literatura RomanaTehnica

Comunicarea nonverbala



O persoana a intrat intr-o camera, a facut cati pasi si apoi a iesit. Pentru un privitor atent, acel om a comunicat deja foarte multe despre sine. Comunicarea nonverbala are o mare doza de credibil, intrecand-o pe aceea a comunicarii verbale; mai mult, conform lui Albert Mehrabian (apud De Vito, 1988, p. 140), putem face un astfel de calcul: impactul total - 0,07 verbal + 0,38 vocal + 0,55 facial. Desigur ca aceasta formula trebuie interpretata cu atentie, dar nu putem sa nu tragem o concluzie logica dupa care partea comunicarii nonverbale din impactul total al comunicarii este suficient de extinsa pentru ca acest domeniu sa reprezinte o arie de cercetare si dezvoltare a teoriei si practicii comunicarii (o perspecti mai flexibila o intalnim la Mark Knapp si Ray Birdwhistell [apud Gamble, Gamble, 1993, p. 104] conform carora canalul verbal ocupa o proportie de 35% din totalul comunicarii, restul de 65% fiind ocupat de canalul nonverbal). Comunicarea verbala si comunicarea nonverbala se diferentiaza din cate puncte de vedere : continuitatea, canalul de comunicare si modalitatile folosite, masura in care pot fi controlate, structura si modul in care sunt formate. Comunicarea verbala are un inceput si un sfarsit clar delimitate de cuvintele folosite, pe cand comunicarea nonverbala este continua; astfel, spre exemplu, mai multi oameni aflati intr-un timent de tren pot sa aiba mai multe comportamente de comunicare: unii dintre ei comunica oral, altii citesc ziare sau privesc pe fereastra. Vedem ca daca, in ceea ce priveste comunicarea verbala, aceasta este clar delimitata si vizibila, comunicarea nonverbala este un demers permanent care-i caracterizeaza pe toti calatorii.




1) Comunicarea verbală foloseşte o singură modalitate de dezvoltare, cuvântul, pe când comunicarea nonverbală poate să se extindă pe mult mai multe arii de dezvoltare/ repertorii. Astfel, cei care vorbesc îşi însoţesc comunicarea verbală prin gesturi, dar şi cei care citesc sau privesc pe fereastră comunică astfel nonverbal.

2) Comunicarea verbală este controlată aproape total, pe când comunicarea nonverbală este aproape în totalitate necontrolabilă.

3) Comunicarea verbală este înalt organizată şi structurată, pe când, datorită faptului că nu este, de obicei, controlabilă, comunicarea nonverbală este mai degrabă nestructurată. Comunicarea nonverbală este, aşa cum vom vedea mai departe, înnăscută, iar parte din ea este formată prin achiziţii mai degrabă evolutive (spre exemplu, prin imitarea unor gesturi văzute la cei din jur).


Vorbind deci despre comunicarea nonverbala, deosebim si aici importanta unor principii generatoare:

- comunicarea nonverbala este determinata cultural; astfel, o mare parte din comportamentul nonverbal se inta in copilarie (exemplul oferit de Hybels se refera la atia dintre americani - care-si inta copin sa priveasca drept in ochi partenerul comunicational - si africani - potrivit carora este o doda de lipsa de respect ca un copil sa priveasca drept in ochi un adult). Continuand ideea, putem spune, extrapoland un model oferit de B. Bernstein, ca elevii/studentii poseda, atunci cand vin la scoala, coduri nonverbale distincte, coduri care au o importanta insemnata in succesul si integrarea lor scolara;

- mesajele nonverbale pot sa se afle in conflict cu mesajele verbale (cercetatorii de la Universitatea din Pennsylnia au facut fotografii la sase persoane, apoi au facut douasprezece compozitii cu partea stanga si partea dreapta a fetei; s-a obsert ca bucuria, surpriza, supararea, frica, dezgustul si tristetea, toate se arata mai intense pe partea stanga a fetei, emisferele creierului fiind banuite a fi la baza acestei diferente); oamenii tind sa priveasca partea dreapta a fetei, ceea ce este o maniera gresita daca se doreste perceperea mai intensa a emotiilor. Aici am dori sa adaugam un eventual exercitiu pentru comunicarea nonverbala: vom cere elevilor/studentilor sa se grupeze pe echipe formate din trei persoane; un cursant le povesti, cu voce scazuta, celorlalti doi cate evenimente din viata care sa cuprinda stari emotionale diferite. Unul dintre ceilalti elevi/studenti, care se afla in imediata apropiere, astfel incat sa auda ceea ce spune colegul sau, nota povestirea succint pe o fisa de lucru, marcand temporal momentele cele mai intense ale acesteia. Cel de-al treilea participant se afla la o distanta mai mare, neputand sa auda cuvintele persoanei care povesteste, dar and posibilitatea sa observe comportamentul nonverbal al acesteia; el nota, de asemenea, pe un protocol/fisa de obsertie momentele pe care le considera, din mimica si gestica povestitorului, mai intense. La finalul exercitiului, se vor confrunta fisele si se vor obser diferentele si punctele de obserre comune ;

- mesajele nonverbale sunt in mare masura inconstiente;

- canalele nonverbale sunt importante in comunicarea sentimentelor si atitudinilor; si aici propunem un exercitiu, de altfel cu o fundamentare operationala asemanatoare cu cel amintit mai inainte. Astfel, le vom cere elevilor/studentilor sa urmareasca acasa un teatru televizat inregistrat; dupa o perioada introducti, vor trebui sa dea sonorul la minim si sa urmareasca piesa interpretand doar mesajele nonverbale ; apoi, sonorul fi dat din nou la un nivel auditiv suficient, si cursantii vor trebui sa observe acuratetea descifrarii continuitatii actiunii.

Sintetizand aceste directii de actiune metodologica, putem regasi in practica incidenta unor functii ale comunicarii nonverbale ( si Hybels, Weaver, 1989, p. UI; DeVito, 1988, pp. 135-l36):


- comunicarea nonverbala are menirea de a o accentua pe cea verbala; astfel, profesorul poate intari prin anumite elemente de mimica sau de gestica importanta unei anumite parti din mesaj din ceea ce transmite, in timpul orelor, cursantilor sai;
- comunicarea nonverbala poate sa completeze mesajul transmis pe cale verbala; in acest mod, sa ne inchipuim acelasi material inregistrat si audiat apoi de elevi/studenti si, in al doilea caz, prezentat de cadrul didactic la propriu; anumite parti ale mesajului verbal pot deci nu doar sa fie accentuate, ci, mai mult, ele pot fi completate fericit cu un impact considerabil asupra sporirii motitiei intarii; cine care spune o gluma zambeste in timp ce face acest lucru, cine care anunta o veste trista are o mimica in concordanta cu aceasta;
- comunicarea nonverbala poate, in mod deliberat, sa contrazica anumite aspecte ale comunicarii verbale; atunci cand, spre exemplu, trebuie sa efectuam o critica, un zambet care contravine aspectului negativ al mesajului verbalizat poate sa instaureze o atmosfera poziti si relaxanta, care sa faca - aparent paradoxal - critica mai eficienta in urmarirea scopurilor acesteia privind schimbari comportamentale la nivelul persoanei mustrate (nu trebuie insa sa omitem faptul ca aceasta functie a comunicarii nonverbale este riabila deoarece, in lipsa unei folosiri judicioase a ei, existenta unor contradictii intre mesajele verbale si cele nonverbale poate face comunicarea necredibila si sa introduca elemente de confuzie);
- o alta functie a comunicarii nonverbale este aceea de a regulariza fluxul comunicational si de a pondera dinamica proprie comunicarii verbalizate;
- comunicarea nonverbala repeta sau reactualizeaza intelesul comunicarii verbale, dand astfel posibilitatea receptorului comunicarii sa identifice in timp real un indemn aflat in "spatele" unei motiuni/afirmatii;
- in sfarsit, putem spune chiar ca elemente ale comunicarii nonverbale pot sa substituie aspecte ale comunicarii verbale (spre exemplu, atunci cand printr-un gest profesorul ii indica unui elev sa raspunda).
In practica, distingem riate tipuri de comunicare nonverbala; spre exemplu, miscarile trupului (Eckman Paul, Freisen W.C, Saundra Hybels, L. Richard Weaver, H. Karlene Roberts, M. David Hunt, Joseph DeVito etc.) se integreaza, in aria comunicarii nonverbale, pe interlul a cinci categorii:

- emblemele (simbolurile) sunt mişcări ale trupului care au traduceri directe în cuvinte; emblemele pot fi diferite de la o cultură la alta (un exemplu citat de unii autori presupune strângerea palmei în formă de cerc, pe când cealaltă descrie între degete un unghi de 45 de grade, această emblemă însemnând "O.K.\", un alt exemplu fiind semnul de rămas-bun făcut cu mâna în cazul unei plecări; la noi, ducerea unei mâini la urechea dreaptă cu degetul arătător şi cel mare formând un unghi de 90 de grade poate însemna "vorbim la telefon\");

- ilustratorii sunt cei care accentuează şi dau forţă cuvintelor; dacă cineva întreabă, spre exemplu, despre o stradă anume, ne vom ajuta de mâini când îi vom spune să meargă înainte şi apoi să facă la stânga; dacă un pescar doreşte să exprime că peştele prins a fost "mare\", el va întinde mâinile pentru a arăta acest lucru. Desigur că aceleaşi explicaţii s-ar putea oferi şi doar prin intermediul mesajelor verbale, dar atât emiţătorul, cât şi receptorul se simt mai securizaţi astfel;

- regularizatorii folosesc un ansamblu de mişcări ale corpului (de exemplu, atunci când un profesor doreşte să numească elevul care să răspundă la o întrebare, foloseşte
- de cele mai multe ori - atât înclinarea capului, întinderea mâinii, cât şi poziţia generală a corpului în acest sens; sau, atunci când cineva nu doreşte să mai continue o conversaţie, se întoarce puţin câte puţin de la cel care vorbeşte); de asemenea, regularizatorii sunt importanţi în dimensionarea modului în care vorbitorul îşi structurează mesajul în funcţie de receptor (un semn al acestuia din urmă poate însemna: mergi înainte, este interesant, asta nu o cred, mai încet etc.);

- expunerea sentimentelor arată celorlalţi, în funcţie de mişcările corpului, cât de intense ne sunt sentimentele ; putem arăta astfel mânie sau bucurie, supărare sau frică. Oamenii pot să interpreteze aceasta şi să reacţioneze (cineva supărat este întrebat: "Arăţi supărat, ce ai?\" sau cineva care este în conflict cu altcineva va trimite semnale prin "expunerea sentimentelor\", în sensul că o intervenţie glumeaţă a unei terţe persoane nu va fi bine primită);

- adaptorii sunt folosiţi de indivizi atunci când aceştia se află în situaţii inconfortabile (spre exemplu, faptul că o persoană aflată la o masă de discuţii se apucă să aranjeze hârtiile din faţa sa poate sugera că doreşte mai multă ordine în discuţii şi că situaţia în care se află nu prea o bucură).

Cook (apud Cross, 1974, p. 88) vorbeste despre axa staticului si cea a dinamicului in comunicarea nonverbala, in cea statica aflandu-se elementele care nu sufera transformari la intalnirea cu o alta persoana, iar in cea de-a doua, cele care permit astfel de schimbari:

Static Fata (caracteristicile de baza) Fizicul Vocea (caracteristicile de baza) imbracamintea sau alte podoabe Machiajul Frizura


Dinamic Orientarea Distanta Postura Gesturile Miscarile difuze ale trupului Expresia faciala Directia privirii Tonul vocii Ritmul, cantitatea si fluenta vorbirii si intelesului


Baron si Byrne (1987, pp. 40-43) ne prezinta patru canale bazale in comunicarea nonverbala:

expresiile fetei; in acest mod, oameni din diferite colturi ale globului au expresii faciale similare atunci cand exprima diferite emotii: surpriza, frica, suparare, bucurie etc.;

- "limbajul" ochilor (contactul vizual); Stass si Willis (apud Hayes, Orrell, 2003) au efectuat un experiment in care subiectii trebuiau sa aleaga un coleg de lucru dintre doua femei, una fiind instruita de experimentatori sa-l priveasca in mod direct pe subiect, in timp ce cealalta trebuia sa priveasca in alta parte atunci cand era prezentata subiectului -alegerea subiectilor s-a orientat in directia persoanei care-i privise direct in timpul prezentarii. Knapp, Kendon sau Argyle, Ingham, Aikens si McCallin (apud Roberts, Hunt, 1991; Hayes, Orrell, 2003) sustin ideea potrivit careia contactul vizual serveste la patru functii majore: (1) regularizeaza fluxul informational (spre exemplu, cand dorim sa incheiem comunicarea proprie, privim interlocutorul intr-un mod care sa-i sugereze ca este randul sau sa se exprime); (2) monitorizeaza feedback-ul (astfel, este interesant de amintit disconfortul incercat in cazul discutiei cu cine care poarta ochelari cu lentile intunecate, deoarece pierdem accesul la un mare numar de informatii rezultate din interactiunea dintre noi si acea persoana; cadrul didactic, in special, trebuie sa pastreze mereu prezent contactul vizual dintre el si cursantii sai, deoarece -asa cum accentueaza ascultarea interacti - se dezvolta astfel un cadru propice si mai motim pentru intare); (3) exprima emotiile (intr-un studiu efectuat de Hess, subiectii trebuiau sa priveasca fotografiile unor femei, fiecare fotografie fiind executata in doua exemplare - un exemplar era lasat asa cum era, iar in celalalt, pupilele erau retusate, parand marite; subiectilor li se cerea o estimare a fotografiilor din perspecti atractivitatii, cercetatorul obsernd ca persoana din fotografia retusata trecea ca fiind mai atragatoare decat perechea ei); si (4) indica natura relatiilor interpersonale (in 1972, Ellsworth et al. au efectuat un interesant studiu asupra unor soferi care se opreau la o intersectie - cei care erau fixati prin contact vizual de o persoana care statea dupa un colt ieseau mult mai rapid din intersectie decat cei care nu erau priviti de nimeni in mod deosebit - astfel, contactul vizual poate sa devina inconforil pentru cei care sunt subiectii respectivei activitati. Justificarea unei asemenea atitudini se gaseste in concluziile multiplelor cercetari care au demonstrat ca, fata de o persoana necunoscuta, careia nu i te adresezi, timpul permisibil in mentinerea contactului vizual este de l-2 secunde). Aceste functii au o relenta deosebita si in cadrul educational. La randul sau, Joseph De Vito identifica tot patru functii ale limbajului ochilor: cautarea feed-back-uui (ne dorim sa stim ce reactie are celalalt la ceea ce am spus); informarea celorlalti ca este deschis canalul de comunicare si deci pot sa vorbeasca (atunci cand punem o intrebare unor prieteni si ne oprim cu ochii asupra unuia dintre acestia); indicarea naturii relatiilor interpersonale (spre exemplu, prezentarea relatiilor de putere prin comportamentul vizual dominant - un individ poate face aceasta prin mentinerea unui nivel ridicat de contact vizual atunci cand vorbeste el si a unui nivel scazut de contact vizual atunci cand il asculta pe celalalt); compensarea privind cresterea distantei (spre exemplu, doua persoane care se afla la o petrecere, in colturi opuse, dar micsoreaza distanta printr-un schimb frecvent de priviri). Limbajul ochilor ne poate arata foarte multe despre o persoana. Spre exemplu, Richard Bandler si John Grinder (apud Gamble, Gamble, 1993, p. 110) au sugerat ca oamenii se uita intr-o directie (in partea stanga) cand incearca sa-si aminteasca ce si in alta directie cand incearca sa inventeze ce (in partea dreapta).

- "limbajul" trupului (gesturi, miscari, pozitii) reprezinta o sursa importanta de informatii in special pentru profesor, care poate sa primeasca astfel o baza informationala si de feedback extrem de importanta. T.K. Gamble si M. Gamble divid limbajul trupului in doua subsisteme : postura si gesturile. Scheflen (apud Cross, 1974, p. 89) propune trei dimensiuni ale limbajului trupului: punctele sunt reprezentate de schimbari ale miscarii capului, expresia faciala si miscarile mainilor, pozitiile sunt reprezentate de schimbarea posturii in timpul conversatiei, iar prezentarea include intregul comportament nonverbal, cuprinzand intrarea si plecarea din sala de discutii. Putem dimensiona aceste trei segmente ale comunicarii nonverbale acordandu-le la ceea ce Moore denumeste "miscarea" profesorului, element de captare si silizare a intereselor instructiv-educative la elevi/studenti; astfel, "miscarea profesorului in cadrul clasei poate sprijini sau, dimpotri, impiedica procesul de comunicare. Miscarea catre cursantul care vorbeste poate, spre exemplu, sa transmita implicarea si interesul, pe cand miscarea de indepartare de la respectivul cursant poate comunica pierderea sau lipsa interesului. Miscarile profesorului pot astfel sa dezvolte adesea si sa optimizeze interactiunea. intr-ader, miscarea profesorului sub toate aspectele sale, in diferitele arii ale clasei, poate sprijini studentii in mentinerea atentiei spre cadrul didactic" (Moore, 1994, p. 328). De altfel, aceste elemente pot fi interpretate si prin prisma conceptului de ecou pozitional (care desemneaza faptul ca o persoana care asculta o alta tinde sa imite, intr-o anumita masura si in maniera specifica, pozitia celui care comunica); atunci cand acest ecou pozitional exista, putem vorbi despre un anumit interes pentru ascultare, atunci cand ecoul pozitional nu exista, putem consemna mai degraba o lipsa a interesului pentru ascultare. Totusi, se cuvine sa remarcam ca, in practica, nu trebuie sa fie absolutizata loarea de ader a acestor informatii, dar ele trebuie interpretate in context si sistemic (spre exemplu, un cursant care sta cu bratele incrucisate pe piept poate sugera o pozitie de inchidere fata de interlocutor, dar poate sa fie pur si simplu frig in sala de curs);

- contactul fizic poate sa ne sugereze un entai extrem de larg de factori care conduc la afectiune, dependenta, agresivitate, dominanta etc. in interrelationarile persoanelor cu care venim in contact, definind statusul acestora. in acelasi timp, asa cum am zut in matricea oferita de Cook, alte caracteristici exterioare limbajului trupului pot sa faca parte integranta din comunicarea nonverbala sustinuta de aceasta forma: este vorba despre imbracaminte, machiaj, parfumul folosit etc. (de obicei, o astfel de arie de analiza este incadrata intr-una mai mare, intitulata "utilizarea obiectelor" - fie ele obiecte de imbracaminte ori alte obiecte. De altfel, puteti obser foarte usor ca unul si acelasi obiect poate fi folosit intr-un mod propriu de fiecare dintre noi in parte - ceea ce poate fi un indicator al creativitatii persoanei, dar ne indica multe alte informatii despre aceasta). Spre exemplu, ganditi-, cum imbracati daca mergeti la o intalnire de afaceri, la o intalnire cu prietenii, la o intalnire cu iubita? Variaza aceste moduri de a ne alege imbracamintea, si in ce fel ?

O alta arie de analiza a comunicarii nonverbale este reprezentata de comunicarea cromatica. Desi cercetarile in domeniu pot fi regasite inca din Antichitate, in actualitate aceste studii au capatat mai multa concretete, stand la baza realizarii unor foarte cunoscute teste de personalitate ( testul elaborat de catre psihologul Max Luscher, in care, pe baza ordinii in care sunt alese anumite culori se evidentiaza o anumita stare dispozitionala). Preluand aceste cercetari, s-a constatat ca, in genere:

- culoarea gri este simbolul neutralităţii, nefiind nici alb, nici negru (spre exemplu, nu exprimă nici o stare de tensiune, nici o stare de relaxare, fiind ceva şi nimic din amândouă). Astfel, culoarea gri poate fi tradusă prin noţiunea de neimplicare ori ca o mascare a interesului pentru un anumit lucru ;

- albastrul sugerează calmul, unitatea şi repaosul. Se presupune că privitul la o culoare albastră are rolul de a relaxa sistemul nervos (de altfel, propria experienţă vă spune că atunci când priviţi valurile oceanului ori întinderea cerului albastru acest lucru este foarte posibil să se întâmple). El mai poate fi văzut ca o "profunzime a sentimentelor\", desemnând aspecte ca grija şi afecţiunea;

- verdele este asociat adesea cu natura, cu creşterea, cu "tensiunea elastică\" ce determină nevoia de îmbunătăţire a ceva ce face parte din viaţa noastră. De asemenea, el evidenţiază fermitate, constanţă şi persistenţă, nevoia/dorinţa de posesie/dominare reliefată şi printr-un înalt nivel al stimei de sine. Metaforic fiind văzut ca "elasticitate a dorinţei\", verdele indică şi un nivel crescut al dorinţei de autoîmbunătăţire;

- roşul simbolizează "forţa dorinţei\" definind activismul persoanei, vitalitatea acesteia determinând o latură agresiv-ofensivă, competitivitate şi operativitate. Asociată cu presiunea sângelui, această culoare exprimă, de asemenea, aspectele afective ale dorinţei, excitabilitate, dominaţie şi sexualitate;

- dacă roşul stimulează, galbenul este văzut mai degrabă ca un simbol al inspiraţiei, concretizat prin spontaneitatea/originalitatea persoanei. El defineşte, în acelaşi timp, un sentiment al fericirii persoanei guvernate şi de o lipsă a inhibiţiei, evidenţiind dorinţa de schimbare, centrarea pe investigaţie şi productivitate;

- cafeniu/maro - văzut ca un amestec între roşu şi galben are ceva din fiecare - reprezintă rădăcinile persoanei, securitatea căminului şi a familiei acesteia. Centrat pe corp, el semnifică nevoia de confort (unele studii indică faptul că era culoarea preferată după cel de-al doilea război mondial - şi putem înţelege de ce, oamenii îşi pierduseră familiile şi locuinţele şi nevoia de stabilitate în viaţa fiecăruia devenise primordială pentru multe dintre persoane);

- culoarea violet este tot o combinaţie (între roşu şi albastru) şi de aceea combină simbolul impulsivităţii şi competitivităţii roşului cu sentimentul predării gentile indus de albastru. Culoarea este văzută ca având un suport mistic, privind înţelegerea sensibilă şi intuitivă a lucrurilor dincolo de suportul lor evident/real (unele studii arată că această culoare tinde să fie preferată de o proporţie de peste 75% dintre preadolescenţi). Câteodată, preferinţa pentru violet poate însemna un anumit nivel de insecuritate ori vulnerabilitate, evidenţiat deseori prin creşterea nevoii de a primi aprobarea celor din jur la acţiunile pe care persoana le întreprinde;


- negrul fiind o negare a înseşi ideii de culoare, defineşte o reprezentare a "nimicului\" a extincţiei şi renunţării, persoana respectivă simţindu-se "fără noroc\" ; uneori preferinţa pentru culoarea neagră evidenţiază şi un act de rebeliune împotriva sorţii potrivnice. Această perspectivă este dată de faptul că este văzut ca un negativism al culorii (vezi, spre exemplu, superstiţiile legate de lucrurile negre - cum ar fi pisica neagră care îţi intersectează drumul), dar în alt unghi de vedere negrul poate să fie privit ca un consolidator al tuturor culorilor (pe care le are ori nu le are înlăuntrul său).

Desigur ca aceste explicatii nu sunt - asa cum trebuie sa luam in calcul aria intregii exprimari nonverbale - nici definitive, nici aceleasi pentru toate persoanele, existand riatii in functie de evolutia personala. Totusi, anumite aplicatii ale acestor catalogari ne ofera un cadru concret pentru a lua in calcul si a explora mai in profunzime impactul culorilor in viata noastra. Astfel, s-a obsert ca restaurantele in care se asteapta ca potentialii clienti sa petreaca un timp mai indelungat (o masa copioasa, o perioada de relaxare in fata unor bauturi) tind, la nivel general, sa nu utilizeze culori deschise, nuante vii (care ar indemna spre activism), ci mai degraba culori linistitoare care induc consumatorilor necesitatea de a nu se grabi sa paraseasca respectivele localuri. in schimb, fast-food-urile sunt gandite pe ideea servirii prompte unor oameni grabiti (de altfel si denumirea acestor restaurante sugereaza acest lucru), a eliberarii rapide a meselor pentru alti si alti consumatori. O sa obserti, daca veti privi cu atentie, ca - fara exceptie - acestea folosesc culori vii, provocatoare, active (galben, rosu, portocaliu - toate extrem de dinamice), ceea ce induce clientului ideea de a manca repede si a pleca lasand loc altui consumator. Utilitatea culorilor si a stiintei culorilor in viata noastra este evidenta. Ramane sa vedem care este granita pana la care putem merge.

Dar aria nonverbalului este mult mai mare, noi si noi optiuni aparand pe zi ce trece. Astfel, unii autori extind aceasta arie a nonverbalului la toate lucrurile care reprezinta intr-un fel: astfel, si mobila pe care o aveti in casa, ca si aranjamentul acesteia pot fi considerate mesaje nonverbale. intr-ader, ganditi- cate puteti spune despre un om numai privindu-l din perspecti modului in care isi alege imbracamintea pe care o considera potrivita sau in care si-a decorat apartamentul? Din punct de vedere inter-actional, unii cercetatori (Brilhart, Galanes, 1995) remarca faptul ca avem o aranjare a mobilierului pe doua dimensiuni: cea care incurajeaza interactiunea de grup (numita sociopetala - cum ar fi aranjarea unor scaune conforile intr-un cerc) si cea care descurajeaza o astfel de interactiune (numita sociofugala - este vizibila in aranjarea bancilor intr-o clasa, comunicarea este in directia profesorului, si nu intre elevi);

- unele cercetari au inclus in aria nonverbalului si oferirea unor daruri; astfel, asa cum ne sugereaza De Vito (1988), un sot care-i ofera sotiei o lenjerie sexy poate sa-i solicite prin aceasta sa fie sexy, iar parintii care ofera unui copil cate carti pot sa-i ceara astfel sa fie mai studios.

Moore (1994, p. 329) adauga la cele de mai sus si un anume limbaj al timpului, inclus tot in randul comunicarii nonverbale; spre exemplu, pauzele sau tacerea reprezinta astfel de modalitati de utilizare a timpului in comunicare. De obicei, oamenii considera pauzele in vorbire ca fiind daunatoare (pot arata ca vorbitorul nu stapaneste suficient subiectul), dar, in fapt, trebuie sa folosim adaptat pauzele in vorbire, deoarece acestea dau sansa atat emitatorului, cat si receptorului sa se gandeasca la mesajul transmis, si astfel impactul acestuia din urma este mai mare. De altfel, conform cercetarilor actuale, aria comunicarii nonverbale pare sa fie intr-o continua extindere: "S-ar putea sa fim nevoiti a lua in consideratie si mesaje care adesea nu sunt asa de usor de identificat si care includ obiceiuri, ritualuri, vestimentatie, gesturi, cladiri, ambiente ificate, gradini, ceremonii, steaguri, monede, spectacole, genuri si forme culturale si multe altele" (McQuail, 1999, p. 17).
Comunicarea nonverbala defineste un cadru deosebit de fertil in dezvoltarea inter-relationarilor didactice si, de altfel, trebuie obsert nu numai ca nu poate fi despartita de comunicarea didactica in general, ci si ca locul sau tinde sa fie unul din ce in ce mai important. In acelasi timp, legatura dintre comunicarea verbala si cea nonverbala este mult mai profunda decat pare la o prima vedere : sa luam, spre exemplu, incidenta contextului asupra comunicarii nonverbale. Aici pot fi gasite foarte multe exemple care pot sustine importanta contextului in comunicarea nonverbala (privitul in ochi al unei persoane frumoase, intr-un autobuz sau la o masa de poker, difera complet din cauza contextelor diferite).
Vom prezenta aici doar sistemul oferit de Charles Galloway ( elul 7), privind comportamentul nonverbal in clasa (apud Sprinthall, Sprinthall, Oja, 1994, p. 345), care se constituie intr-un instrument util, la indemana fiecarui cadru didactic, in obserrea propriului comportament nonverbal si, mai ales, a rezultatelor acestuia, a modului in care influenteaza implicarea si dezvoltarea interesului elevilor si, in ultima instanta, performanta scolara.

Spaţiul şi timpul în comunicarea nonverbală

Spatiul. De obicei, la cursurile de pedagogie propun studentilor un exercitiu: ei trebuie sa-si imagineze ca sunt pentru prima data intr-o clasa, la inceput de an, si trebuie sa predea materia pentru care se pregatesc. Unde vor alege sa stea? in fata, la catedra, unde pot pastra o distanta mai sigura fata de banci, evitand contactul cu elevii chiar din primul moment ? Se vor plimba printre banci ? Majoritatea cercetarilor vorbesc despre perceperea spatiului ca teritoriu; teritoriul reprezinta un spatiu in care consideram - in mod temporar sau permanent - ca se cuvine sa stam. Spre exemplu, teritoriul unui elev in clasa il reprezinta banca in care sta de obicei; astfel, elevul se supara daca, venind in clasa, gasi pe cine asezat "in locul lui". in termeni de teritoriu, cum putem interpreta exercitiul de mai sus ? Daca avem de-a face cu un colectiv nou constituit sau daca avem de-a face cu un colectiv care se afla de mult timp impreuna, in aceeasi clasa, situatia este aceeasi?

Joseph DeVito (1988) distinge trei tipuri majore de incalcare a teritoriului, incalcare care nu numai ca conditiona comunicarea viitoare, dar este ea insasi un act de comunicare: violarea teritoriului (cand cine intra intr-un teritoriu fara a avea permisiunea de a intra - un coleg care intra in biroul nostru fara sa ne ceara voie); inzia (presupune nu doar violarea unui teritoriu, ci si producerea unor schimbari prin aceasta - parintii care intra in camera copilului si ii fac curat in lucruri) si contaminarea (arunci cand cine fumeaza intr-o camera in care se mai afla si alte persoane, fara a avea permisiunea acestora).
Nu doar teritoriile conditioneaza modul in care comunicam. intr-un fel, un tip de teritorii il purtam tot timpul cu noi: este vorba despre o anumita distanta in interiorul careia ne simtim mai conforil atunci cand interactionam cu o anumita persoana. Asa cum am obsert cand am discutat teoriile comunicarii, creatorul proxemicii a fost Edward T. Hali. Autorul a obsert ca exista o diferenta intre distanta intima (0-0,5 m), distanta personala (l-l,5 m), distanta sociala (1.5-4 m) si distanta publica (aproximativ 4 m), distante pe care oamenii le definesc in functie de prezenta interlocutorului.
Russo (apud Hayes, Orrell, 2003) a initiat un experiment care a intentionat obserrea conceptului de spatiu personal: intr-o biblioteca, o colega a experimentatorului a patruns deliberat in spatiul personal al altor cititori (se aseza fie in fata unui cititor atunci cand erau multe alte locuri libere, fie foarte aproape de acesta, apropiindu-si scaunul la aproximativ 30 de centimetri). Concluziile experimentului au specificat ca 70% dintre studentii vizati s-au indepartat intr-o jumatate de ora, altii si-au schimbat pozitia in directia opusa, iar altii au adoptat un contact vizual ostil. Totusi, cu toate ca cei vizati de experiment incercau in mod evident o stare de disconfort, doar un student din opt i-a cerut colegei experimentatorului sa plece.
Obserrea distantelor folosite poate indica tipul si intensitatea relationarii dintre o persoana si altele. Astfel, faptul ca un director ramane dupa biroul sau in momentul in care invita sa comunicati ce aveti de spus presupune mai degraba o distanta formala, pe cand faptul de a invita la o discutie in doua fotolii poate arata mai degraba o discutie parteneriala. Cu cat cunoastem mai bine o persoana, cu atat ne permitem sa vorbim intr-un spatiu mai personalizat. Joseph DeVito (1988) vorbeste despre mai multe elemente care dezvolta influenta asupra spatiului ca act de comunicare:

1) Statusul - persoanele care au starusuri egale/echivalente menţin, de obicei, o distanţă mai mică între ele decât persoanele care au statusuri inegale (gândiţi-vă la alăturarea a doi directori ai unei întreprinderi şi a unuia dintre aceştia şi a portarului întreprinderii; o să observaţi că distanţa folosită este diferită în cele două cazuri). De altfel, influenţa statusului este elocventă şi referitor la alte dimensiuni ale comunicării nonverbale. în 1972, A. Mehrabian a cerut, în cadrul unui experiment, unor subiecţi să se adreseze unui cuier pentru pălării ca şi când acesta ar fi, pe rând, o persoană sau alta - s-a constatat că arunci când îi vorbeau cuierului ca şi cum acesta din urmă ar fi fost o persoană cu un status social superior, adresau cuvinte şi priviri într-un punct aflat mai sus pe cuier decât atunci când presupuneau că se adresează unei persoane cu un statut social inferior;

2) Cultura - spaţiul folosit diferă de la cultură la cultură. în literatura de specialitate este cunoscut un aspect intitulat "dansul diplomatic\", fenomen care se explică prin influenţa exercitată de cultură asupra spaţiului. Mai precis, dacă doi oameni aparţinând unor culturi diferite se întâlnesc, spre exemplu un englez care este obişnuit să păstreze un spaţiu mai extins între el şi o altă persoană şi un latin sau un arab (pentru care spaţiul dintre persoane este mai redus), s-a observat că latinul/arabul tinde să se apropie de englez, moment în care englezul se mută insesizabil cu un pas în spate pentru a reinstaura o distanţă confortabilă, motiv pentru cel din prima categorie (pentru care distanţa este inconfortabilă din cauza mărimii) să facă un nou pas înainte! ;

3) Contextul - de obicei, cu cât spaţiul general în care se situează două persoane este mai mare, cu atât distanţa dintre ele poate fi mai redusă şi invers (în general, două persoane care se întâlnesc păstrează pe stradă o distanţă mai redusă decât în interiorul unui apartament, deoarece cu cât spaţiul general este mai extins, cu atât mai mult simţim nevoia de a avea control asupra acestuia). în acelaşi timp, dacă, spre exemplu, unul dintre directorii despre care vorbeam mai devreme îl întâlneşte pe portarul întreprinderii la o petrecere a unor prieteni, este de presupus că distanţa folosită va fi mai mică;

4) Natura problemei discutate - este de la sine înţeles că dacă discutăm despre probleme personale sau secrete, distanţa va fi mai redusă decât dacă abordăm subiecte impersonale, de interes general.

5) Sexul şi vârsta - cercetările arată că, de obicei, femeile stau mai aproape una de alta decât bărbaţii, iar distanţa dintre două persoane de sex opus este mai mare ; copiii stau mai aproape unii de alţii decât adulţii etc.
6) Evaluarea pozitivă şi negativă - distanţa este de obicei mai mare când oamenii se percep negativ unul pe celălalt şi scade cu atât mai mult cu cât aceştia au sentimente pozitive reciproce.

T.K. Gamble si M. Gamble (1993) vorbesc despre trei tipuri de spatiu : informai, foarte mobil, care ne permite sa tinem persoanele la distanta sau permite apropierea acestora; semifix, care creeaza o anumita distanta (te, scaune, birouri si alti itemi mobili) si dispune participarea (intr-un restaurant scaunele sunt fata in fata, pentru ca oamenii sa poata conversa, biroul unui sef nu are de obicei un scaun in fata pentru a limita discutia si a o promo doar daca respectivul sef doreste sa iasa *& dupa birou, iar in sala de asteptare dintr-un aeroport sau o gara scaunele sunt asezate in linie, deoarece interactiunea este mai putin potrivita, fiind de presupus ca se afla acolo oameni care nu se cunosc unii pe ceilalti si nici nu stau mult unul langa celalalt); spatiul fix consta in obiecte relativ permanente, care formeaza mediul nostru inconjurator (pereti, usi, strazi etc.); magazinele au astfel de rute care trimit la cresterea nzarilor, iar un exemplu interesant este diferenta dintre apartamentele din tara noastra (unde exista de obicei un hol destul de neincapator la intrare) si cele din tarile occidentale, in care imediat dupa intrare exista un spatiu larg, deschis pentru comunicare, holul nefiind numai de trecere, ci servind drept spatiu comun, de dezvoltare a petrecerii unui timp mai indelungat pentru comunicare.
Un exercitiu interesant este acela de a ne inchipui ca suntem in situatia de a avea o discutie cu mai multe tipuri de persoane (spre exemplu, presedintele tarii, un profesor, un prieten, sotul/sotia etc.); ce fel de distanta abordati - in mod natural - pentru fiecare gen de interactiune ? Obserti cat de important este sa existe distanta potrivita pentru fiecare act de comunicare in parte (ce s-ar intampla daca ati folosi invers distantele - spre exemplu, cu presedintele tarii distanta pe care o folositi fata de sot/sotie) ? Spatiul este, de asemenea, un indicator de status. Un presedinte de corporatie are un birou mult mai mare decat functionarii aceleiasi companii.
Un alt factor important in comunicarea nonverbala este atingerea. in general uman, atingerea reprezinta un cadru fertil pentru dezvoltarea unei atitudini pozitive. R.V. Joule si L. Beauvois (apud Mucchielli, 2002) au efectuat un experiment in acest sens : intr-un campus studentesc, un experimentator cerea studentilor intalniti sa fie indrumat spre o destinatie anume. Pe unii dintre acestia ii atingea, ca din intamplare, pe brat, cu ceilalti nu avea acest comportament. Toti studentii opriti ii aratau drumul spre destinatia dorita. Putin mai departe, un alt experimentator solicita acelorasi tineri un serviciu similar. S-a obsert ca 40% dintre tinerii atinsi pe brat au acceptat sa-l indrume si pe cel de-al doilea experimentator, fata de numai 5% dintre cei care nu fusesera atinsi. O explicatie oferita de autori ar fi aceea ca, in cultura noastra, nu suntem obisnuiti sa-i atingem decat pe cei pe care-i cunoastem foarte bine, atingerea corpului unei persoane fiind semnul transcultural al apropierii fata de acea persoana. Este evident ca atingerea poate facilita, in aceste conditii, deschiderea spre comunicare. Totusi, ea este delimitata de un set de reguli sociale stricte. Richard Heslin (apud Hybels, Weaver, 1989, p. 125) delimiteaza cinci categorii distincte care desemneaza comportamente de atingere: atingerea functional-profesionala (impersonala, legata de realitatile unor profesiuni - spre exemplu, atunci cand mergem la stomatolog, acesta intra in distanta noastra intima, dar atingerea este guvernata de specificul activitatii sale); atingerea social-amabila (guvernata de cunoasterea celeilalte persoane, un exemplu frecvent fiind strangerea mainilor atunci cand doua persoane se intalnesc); atingerea apropiat-prieteneasca (implica mai multa intimitate, cum ar fi imbratisarile intre prieteni); atingerea din dragoste (poate imbraca mai multe forme, de la imbratisarea dintre parinti si copii pana la sarutul dintre un baiat si o fata) si atingerea sexuala. Ca si distanta, tipul de atingere poate sa ne furnizeze informatii despre relationarile dintre persoane. Cu cat aceste relationari sunt mai frecvente si au o intensitate mai mare, cu atat atingerile sunt mai intime. Oricum, modul de atingere - ca toate dimensiunile comunicarii -difera de la popor la popor; cercetarile intreprinse de Sidney Jourard, care a incercat sa inregistreze numarul atingerilor in interiorul unor cafenele, au cuantificat 180 de atingeri intr-o ora in Puerto Rico, 110 in Franta si doar doua in Statele Unite.


Timpul
Comunicarea temporala (cronemics) este centrata pe utilizarea timpului -cum il organizam, cum reactionam la el etc. Privind importanta timpului in modul in care comunicati ce, ganditi- doar la modalitatile pe care le alegeti pentru a ajunge la o intalnire: la timpul potrivit, mai devreme sau mai tarziu decat ora programata ? Toate acestea comunica ce. Punctualitatea este o forma importanta de comunicare prin timp. O metafora este des intalnita in managementul timpului: daca cine spune ca a intarziat doar "cinci minute" la o sedinta in care a facut zece oameni sa astepte, aceasta inseamna ca i-a facut pe toti acestia sa piarda cate cinci minute, ceea ce poate insemna, prin insumare, ca a risipit de fapt cincizeci de minute de timp productiv. O alta forma de comunicare este timpul potrivit: el este reprezentat de legatura dintre timp si anumite activitati sociale (este permis sa suni o persoana intre 9 si 21,15). dintre timp si status (un prieten poate fi sunat si la ora 22, dar nu si directorul de la institutia la care lucrezi), dintre timp si situatie etc.
Conform lui Joseph De Vito (1988), putem privi timpul in trei perspective: timpul biologic, timpul cultural si timpul psihologic.

1) Timpul biologic are - după unele cercetări - o influenţă majoră asupra bioritmului nostru. El se bazează pe un număr de trei cicluri (fizic, emoţional şi intelectual), fiecare dintre acestea cunoscând valori de maxim în prima jumătate a intervalului propriu şi de minim în cea de-a doua jumătate. Ciclul fizic este definit de putere, energie, coordonare şi rezistenţă Ia boli, fiind presupus de intervalul a 23 de zile. Ciclul emoţional se referă la balanţa dintre optimism şi pesimism, fiind definit de intervalul a 28 de zile. Ciclul intelectual se referă la abilităţile şi activităţile de natură cognitivă şi se regăseşte pe intervalul a 33 de zile.

2) Timpul cultural se dezvoltă, la rândul său, pe trei niveluri: timpul tehnic (precis, ştiinţific); timpul formal (se referă la maniera în care cultura defineşte şi dezvoltă timpul - spre exemplu, în cultura noastră folosim secundele, minutele, orele etc.) şi timpul informai (se referă la folosirea - diferită de la om la om - a termenilor legaţi de timp: totdeauna, imediat, în curând, chiar acum, cât de curând se poate etc).

3) Timpul psihologic se referă la importanţa pe care o acordăm trecutului, prezentului sau viitorului. Cercetările lui Alexander Gonzalez şi Philip Zimbardo {apud De Vito, 1988, p. 177) au arătat că modul de a comunica şi de a se dezvolta personal şi profesional diferă la persoanele centrate pe trecut faţă de persoanele centrate pe prezent sau persoanele centrate pe viitor.

In spatiul cotidian, putem sa ne situam intr-o arie extrem de larga de utilizari ale timpului. Totusi, deoarece timpul este limitat, trebuie sa dezvoltam o structurare si folosire eficienta a acestuia (ceea ce se intituleaza managementul timpului). Covey (apud Cucos, 2002) gaseste utile opt abordari in acest sens: (1) abordarea de tip "ordoneaza-te!" pune accentul pe eliminarea .haosului si dezordinii care ne inconjoara; (2) abordarea de tip razboinic presupune ca timpul personal trebuie protejat; pentru a nu deveni sclavul timpului, trebuie sa folosesti o gama larga de tehnici prin care sa te aperi de presiunea acestuia; (3) abordarea centrata pe scop supune timpul unui ificari riguroase in perspecti tintelor (pe termen scurt, mediu si lung) pe care ni le propunem; (4) abordarea de tip ABC urmareste silirea prioritatilor si rezolrea problemelor tinand seama de o astfel de ierarhie; (5) abordarea centrata pe o tehnologie "magica" instituie folosirea unui instrument (de la agenda la computer) pentru a cunoaste si stapani propriul timp; (6) abordarea de tip 101 presupune insusirea unor deprinderi de a comunica temporal (utilizarea ificarilor, prioritatilor a listelor de obiective, resurse etc.); (7) abordarea "lasa-te purtat de l! " presupune cunoasterea si asumarea ritmului natural al vietii, spontaneitatea ritmurilor proprii fiind cea care conduce timpul de care dispunem si (8) abordarea de tip recuperare urmareste sa identifice si sa elimine elemer.:ele care nu ne ingaduie sa avem un management eficient al timpului.

Trecand prin aceste abordari, o intrebare devine legitima: cat de bine ne structuram timpul ca act de comunicare cu ceilalti? Alex MacKenzie (apud Gamble, Gamble, 1993, p. 133) identifica o lista a cator bariere pentru o utilizare eficienta a timpului:

- incercarea a prea multe lucruri (pornirea prea multor proiecte simultan);
- estimarea nerealista a timpului (a nu realiza cat timp lua un anumit proiect);
- amanarea (a lasa pentru mai tarziu, si mai tarziu etc.);
- permiterea a prea multe intreruperi (sa lasati distrasi de telefoane, prieteni, mass-me-dia). Fiecare dintre noi trebuie sa gaseasca propriile strategii de a depasi aceste bariere.