Depasite de tehnologii si noi conuratii mediatice, de la o etapa istorica la alta, uneori chiar pe rastimpul a doua-trei
decenii, paradigmele de studiu sociologic Societatea de masa (M-l), Cultura de masa (M- 2) si Mass-media (M-3) isi
revendica, la inceput de secol 21, reeluari in sfera continuturilor, formelor, interconexuinilor, impuse de noul concept
global lansat de Bernard Miège: societatea cucerita de comunicare. Particularitatile acestei societati pun in discutie un
nou model de comunicare, a carui structura depaseste cadrul restrictiv anterior tutelat de teorii care reduceau fenomenul
complex al comunicarii la preponderenta discursului jurnalistic in riile lui cazuri si forme, ocolindu-se unele realitati
socio-economice si culturale care au evoluat de la faze incipiente la reliefuri ale unei comunicari plurilente in continuturi
coduri si modalitati irecuzabile. Este vorba, in principal de doua directii pe care se dezvolta vertiginos societatea si
anume:
a) a) posibilitatea utilizarii unor aparate performante, conectate la retele de comunicatii cu debite sporite, pe care
au loc schimburi de mesaje interactive sau care asigura accesul publicului larg la programe informationale si de bunuri
culturale;
b) b) introducerea in circuitul informational al intreprinderilor/instututiilor a unor tehnici de gestionare economica si
social-culturala si educati.
Evolutia societatii in aceste doua directii (fiecare cu subsidiarele ei), imprima noului model al comunicarii un caracter
ambilent: pe de o parte comunicarea se defineste ca un instrument de emancipare a individului (schimb de
mesaje/acces le informatii), pe de alta parte, comunicarea se autoinvesteste cu functia de instrument de control al
autoritatilor politico-socio-economice, premisa a impunerii unor modele de comportament adecte intr-o societate
dominata de logici sociale severe.
Consecintele noilor directii ale comunicarii se fac simtite in tipologia cator tipuri de comunicare distincte (politica,
publica, locala, in domeniul stiintei, tehnicii, educatiei). Un loc aparte il ocupa comunicarea publicitara. Acestea au
redimensionat spatiul spatiul public, au redirectionat efectele mass-media asupra guvernantilor, guvernatilor si spatiului
public insusi (Rémy Rieffel).
PUBLICUL, "PIROSFERA" INCANDESCENTA A COMUNICARII
Toate modalitatile de comunicare/incomunicare, toate intrebarile care se pot pune in legatura cu incertitudinea
comunicationala (actiunea subiectului asupra obiectului, sau actiunea omului asupra omului) se raporteza la notiunea de
public. Cu riscul de a fi redundanti in unele parti ale sectiunilor reamintim lucruri aparent cunoscute.
Etimologic, "public" provine din latinescul "publicus" = al poporului, "publicum" = al domeniului public.
Publicul a fost/este analizat sub doua acceptiuni:
1) 1) comunitate umana;
2) 2) receptor de mesaje mass-media.
Din mai multele definitii ale notiunii de public, readucem in discutie, nu intamplator, pe cele care au in vedere publiculreceptor.
1) 1) PAUL FOULQUIE: "Un ansablu de persoane apartinand unor categorii cu nivele socio-culturale analoage si
care ca urmare a unui interes comun asista la aceleasi genuri de spectacole, conferinte, citesc jurnale si carti de un tip
asemanator".
Publicul-receptor se caracterizeaza si prin trasaturi comune, cele ale oricarei colectivitati amorfe, dar si diferentiate, in
functie de preferinte, timp liber, preocupari. Trasaturile comune sunt subordonate unui singur scop: a fi informat, a (se)Informa si a actiona in consecinta. Trasaturile deosebitoare aduc in discutie un anumit nivel cultural, de alfabetizare si de
optiuni personale (mesajele radio si TV).
2) 2) JEAN STOETZEL: "O grupare sociala unita prin legaturi psihice".
Caracterizarea se refera, in primul rand, la trasaturile sufletesti comune unei comunitati umane, care se raporteaza la
traditii, obiceiuri, creativitate in diferite domenii, pe scurt specificul national al unui popor.
3) 3) WILBUR SCHRAMM: "Publicul reprezinta tinta unui proces de comunicare mass-media fiind supusInfluentelor determinate de 4 factori:
a) a) sursa de difuzare a mesajelor (ziarist, institutie nationala/internationala, agentii de presa, alte surse oficiale,
surse anonime (de incredere sau nu) prin care se produce o influenta (mai mare, mai mica, de gradul zero urmata de o
reactie);
b) b) mesajul comunicat si capacitatea acestuia de a influenta (total, partial, deloc) sau contrainfluenta publiculuireceptor.