RELATIA DINTRE JURNALISTI Sl SPECIALISTII IN RELATII PUBLICE - INTRE COOPERARE Sl CONFLICT




Numeroasele situatii de comunicare de criza au aratat rolul major al cooperarii dintre jurnalisti si specialistii in relatii publice in eliminarea consecintelor negative ale crizelor. Cu toate acestea, experienta de zi cu zi, precum si o bogata bibliografie de specialitate subliniaza faptul ca cele doua categorii profesionale intretin relatii tensionate si ca fiecare din ele apreciaza negativ munca celeilalte categorii.
De aceea, avand in vedere numeroasele crize ce au zguduit societatea romaneasca in perioada postcomunista, erorile facute atat de jurnalisti (in mediatizarea crizei), cat si de specialistii in relatii publice (in organizarea comunicarii cu presa), am considerat necesara o investigatie mai atenta a modului in care jurnalistii si specialistii in relatii publice isi evalueaza, pe de o parte, propria lor activitate si, pe de alta parte, activitatea partenerilor de dialog1.
In toate studiile care au avut ca obiect relatia dintre jurnalisti si specialistii in relatii publice, apare o idee constanta: aceasta este o relatie complexa si ambigua. Jean Charron, in studiul sau clasic din 1991, defineste relatia dintre jurnalisti si specialistii in relatii publice ca fiind una care se bazeaza pe o dubla negociere:
a) asupra schimburilor de resurse (jurnalistilor li se ofera acces la informatii, comunicatorilor si liderilor politici pe care ii reprezinta li se ofera acces la public);
b) asupra regulilor care guverneaza aceste schimburi.
l. Multumesc fostilor mei studenti Elzante Parichi, Vasilica Slabu, Luminita Amoasei, Anca Teodorescu pentru sprijinul acordat prin aplicarea chestionarelor asupra jurnalistilor si specialistilor in relatii publice.
Peste cativa ani, revenind asupra acestei teme, cercetatorul canadian va conchide: "Aceasta relatie poate fi definita ca un joc de negocieri intre actori interdependenti; acest joc implica existenta unui raport de influenta care uneste cooperarea si conflictul. Jurnalistii cauta informatia pe langa reprezentantii politicului, iar acestia cauta vizibilitatea pe care o ofera jurnalistii, in acelasi timp, fiecare actor incearca sa exercite o influenta asupra comportamentului celuilalt, sa castige si sa mentina controlul asupra mecanismelor de construire a actualitatii politice. () De aceea, putem distinge doua planuri ale acestei negocieri: pe primul plan actorii negociaza schimbul de resurse (informatii si vizibilitate), iar pe al doilea plan ei negociaza regulile care coordoneaza aceste schimburi" (1994, p. 12).
La randul lor, Michael Ryan si David L. Martinson (1988) au definit aceasta relatie ca fiind una de tip dragoste/ura (love-hale relatiori), aratand ca aceasta configuratie exista inca de la inceputul practicarii relatiilor publice.
Interdependenta dintre actorii implicati in acest joc se bazeaza pe interesul manifestat de fiecare dintre participanti in colaborarea mutuala; totusi, dependenta unuia fata de celalalt variaza in functie de alternativele disponibile:
a) specialistii in relatii publice depind mai putin de jurnalisti daca pot sa se racordeze la alte mijloace de comunicare: scrisori, afise, brosuri, Internet etc.;
b) jurnalistii depind mai putin de specialistii in relatii publice daca sunt capabili sa gaseasca mai multe surse, deci sa obtina informatia din alte parti.
Este evident ca ambii participanti doresc sa aiba controlul asupra productiei si distributiei de informatie; in ciuda acestei aspiratii, in mod cert, nici unul din ei nu poate sa detina monopolul asupra acestui proces.
Celelalte cercetari consacrate acestei probleme (L.L. Kopenhaver, D. Martinson, M. Ryan, 1976; Craig Aronoff, 1975; Caroline Cline, 1982; Susanne Bovet, 1992; Gabriel Vasquez, 1996; Bill Patterson, 1994) reliefeaza in mod constant faptul ca relatia dintre cele doua categorii profesionale se bazeaza pe ambiguitatea rolurilor.
Pe de o parte, jurnalistii le atribuie specialistilor in relatii publice rolul de sursa, pe care, de cele mai multe ori, nu o verifica (asa cum ar cere normele de lucru cu sursele incetatenite in traditia jurnalismului de informare) ; pe de alta parte, ei nu au incredere in specialistii in relatii publice, deoarece considera ca acestia introduc elemente de autopromo-vare in mesajele lor. Jurnalistii au avantajul ca pot verifica informatia din surse paralele, dar, atunci cand acestea nu sunt disponibile, depind integral de specialistii in relatii publice.
Relationistii accepta rolul de distribuitori ai informatiilor, dar ii acuza pe ziaristi ca, de cele mai multe ori, publica in mod incomplet informatiile pe care le-au primit, in urma unei selectii bazate pe criterii subiective. Relationistii au un avantaj : concurenta dintre intreprinderile de presa face sa creasca importanta stirilor preluate de o institutie de presa ; celelalte o vor prelua si ele, pentru a nu parea mai slab informate. Acest mecanism ofera multiple posibilitati de plasare a mesajelor si confera anumite avantaje strategice relationistilor. Nu trebuie uitat insa ca, sub avalansa de mesaje transmise de numeroasele birouri de presa existente, organizatiile mass-media pot ignora o multime din informatiile difuzate de relationisti.