Inca de la ctitoria ei, presa romana, prin I. H. Radulescu, anticipa clasica definitie a dublei intentii a limbajului, datorata
lui Tudor Vianu: tranzitiva si reflexiva. Din impletirea notionalului cu emotionalul se naste stilul publicistic, ca fapt de limba,
"limba stiintei si a duhului", in termenii de astazi limba notionala (neartistica) si limba emotionala (artistica) (I. H.
Radulescu, Scrieri lingvistice, Editura stiintifica, 1973, p. 90, editia I Popescu Sireteanu).
Cu unele nuante si precizari in plus, avea sa definesca stilul D. Gusti numindu-l "modul sau chipul rbei sau al
scrierii", detaliat astfel: "Stilul sau scrierea este de mai multe feluri si aceasta felurime atarna de la combinarea
deosebitelor chipuri ale insusirilor si ale formelor particulare ce s- au aratat, atat in privinta ideilor, cat si a cuvintelor" (D.
Gusti, Retorica romana pentru tinerime, editia M. Franculescu, Editura Minerva, 1980, p. 1894).
Aceasta definitie isi mentine si astazi un merit incontesil si de permanenta acualitat e. Pentru ca numai dinInsusirile generale in impletire cu cele particulare, atat in continut cat si in forma, rezulta stilul (limbajul) combinatoriu
propriu comunicarii de presa. Ca limbaj "mixt" (I. Coteanu) si ca limbaj "profesional" (Al. Graur), stilul publicistic are, din
punct de vedere lexical, mai multe trasaturi, sesizate de un cerecetator astfel: "stilul publicistic foloseste intr-un grad
foarte ridicat un tip de redundanta mult mai accentuat (fata de stilul stiintific, n.n. - V.V.) la nivelul lexicului, in care se
cuprind si urile de stil si la nivel gramatical, mai putin in morfologie si mai mult in sintaxa" (Al. Andriescu, Stil si limbaj,
Editura Junimea, Iasi, 1977, p. 249).
Faptele de limba pe care se sprijina redundanta in stilul publicistic sunt: derivatia sinonimica, constructiile fixe,
stereotipia unor enunturi cu valoare metaforica. Acestora le putem adauga tipuri de redundanta orala (in mesajele
radiofonice) sau de redundanta cuvant -imagine (in emisiunile de televiziune). Din punctul de vedere al lexicului - element
comun al oricarui limbaj mass-media - stilul publicistic ni se infatiseaza, cu deosebire astazi, ca un timent
lingvistic dominat de neologisme si constructii neologice.
Cuvintele noi care desemneaza tehnologii avansate in economie si in stiinta (cibernetica, informatica, sociologie etc.)
confera o preponderenta laturii denotative in comunicarea de presa, cristalizeaza limbaje de specialitate foarte apropiate
de stilul stiintific, defarizand in unele genuri publicistice latura reflexiv-emotionala. Cu toate acestea, mai cu seama in
presa de informare generala si in numeroase emisiuni radio-TV intalnim structuri narative moderne, care satisfac atat
principiul accesibilitatii cat si pe cel estetic. Reluand o cercetare a noastra anterioara putem incerca o definire a stilului
publicistic contemporan, evident perfectibila:
"Stilul publicistic al presei scrise, radioului si televiziunii reprezinta o varianta a unei scheme lingvistice comune
comunicarii de ansablu, particularizata prin trasaturi de lexic si frazeologice in functie de genul publicistic ales, prin dublaIntentie a limbajului, tranzitiv-reflexiva si conforma cu normele limbii literare" (Victor Visinescu, Valori lexicale si stilistice in
publicistica literara romaneasca, Editura Albatros, 1981, cap. Presa, limba literara si stilurile functionale, p. V si urm.).
In rbirea curenta si cu deosebire in mediile jurnalistice auzim rostindu-se adesea formule precum "stilul casei",
"stilul redactiei", "stilul canalului" si asa mai departe. Exista in realitate mai multe categorii de stiluri determinate in primul
rand dupa criteriul canalului de transmisie: un stil al presei tiparite, un stil al radioului, un stil al televiziunii. Nu intram acumIn detaliile care apropie sau indeparteaza aceste stiluri, cert este ca toate folosesc un cabular aproximativ acelasi, se
supun corectitudinii literare si se individualizeza diferentiat, potrivit incarcaturii estetice, muzicii sau imaginii si altor
elemente iconografice.
Cum poate un bun text de presa sa pastreze un raport echilibrat intre adevar si fictiune? Iata o problema-cheie a
maestriei gazetaresti. Au rezolvat -o admirabil marii scriitori-gaztari, Eminescu, Caragiale, Slavici, Vlahuta, Delavrancea,
Zamfirescu, urmati de Arghezi, Calinescu, Sadoveanu, Camil si Cezar Petrescu, N. D. Cocea, Geo Bogza, F.Brunea-Fox,
nenumarati altii, pana la generatiile prezente. Pentru cei amintiti ca si pentru oricare jurnalist autentic, mesajul de presa,
reportajul de pilda, reprezinta "un seismograf al vietii, mijloc de cunoastere si transformare" Bogza), sau, in viziunea lui
Brunea-Fox "o cange de harponat realitatea, o sonda ce capteaza continutul diverselor zone ale realitatii" (cf. V.
Visinescu, loc. cit., p. 204), aceasta existand independent de imaginatia gazetarului.
Individualitatea stilistica apare cu reliefuri depline atunci cand gazetarul inzestrat apeleaza la procedee ale artei
narative - portrete, bunaoara - pe care le realizeaza prin prisma stilisticii transferice. Obisnuitele cuvinte devin jocuri de
cuvinte, epitetele, atiile, personificarile se subordoneaza unor ratiuni menite sa anuleze aparentele, sa dezvaluie
esentele, adevarul neimpopotonat. Un as al acestei stilistici transferice, al virtutilor ei polisemice si polifonice este Tudor
Arghezi, din care redam o frantura de portret:
"Baba Chioara e autoarea unei Reforme financiare, in care si-a pus toate silintele sa inlocuiasca un alfabet simplu si
normal, cunoscut de toata lumea pe dinafara; iti dau ceva si tie din ceea ce castig, nu castig nimic, dar iti dau totul din
ceea ce nu am. Inteligenta reformatoarei noastre nemultumita cu elementul, il ineaca in ghicitoare si in sarada. Rezultatul
e interesant: platesti la ce n- ai, platesti si la ce dai si mai platesti la ceea ce ai platit. Ai vazut ce cap am?" (Tudor Arghezi,
Scrieri, 31, Proze, Editura Minerva, 1979, p. 369).
Chiar din structura frazeologica exemplificata se desprinde capacitatea gazetarului de a combina stilurile, direct cuIndirect, de a intercala solilocviul si a sugera plastic stilul combinat (conrbirea cu multi interlocutori). Aidoma lui Arghezi,
toti marii nostri scriitori-gazetari au intuit cu finete ca in procesul comunicarii prin presa cuvintele isi mentin sensul
abstract, notional dar pot fi si purtatoare ale unor semnificatii noi, conotatii izrate dintr- o realitate extralingvistica
armonizata cu uzul social pe care rbitorii unei limbi il ataseaza cuvintelor. Este ceea ce Tudor Vianu, cunoscator
autorizat al valorilor estetice nationale, observa atunci cand atragea atentia ca "orice cuvant trebuie reprezentat ca un
nucleu cu doua zone inconjuratoare" (Tudor Vianu, Opere, l. IV, Editura Minerva, 1975, p. 529), asfel:
I - Nucleul intelectual
II - Semnificatii conexe
III - Reprezentari afective
Punerea in valoare a acestor potente ale cuvantului este inlesnita in comunicarea de presa prin apelul la cateva
tehnici moderne, una dintre ele frecvent ecata fiind dramatizarea in locul rezumatului. In alti termeni, de la modul
narativ liniar la interiorizari care proaca stari tensionale, interogatii, suspensii, asupra carora insista Leon Surmilian
adeptul formulei "dramatizarea exclude, rezumatul include" (Noul jurnalism (cf. Techniques of Fiction Writing: measure
and madness, New York, 1968).
