Inca de la ctitoria ei, presa romana, prin I. H. Radulescu, anticipa clasica definitie a dublei intentii a limbajului, datorata
lui Tudor Vianu: tranzitiva si reflexiva. Din impletirea notionalului cu emotionalul se naste stilul publicistic, ca fapt de limba,
"limba stiintei si a duhului", in termenii de astazi limba notionala (neartistica) si limba emotionala (artistica) (I. H.
Radulescu, Scrieri lingvistice, Editura stiintifica, 1973, p. 90, editia I Popescu Sireteanu).
Cu unele nuante si precizari in plus, avea sa definesca stilul D. Gusti numindu-l "modul sau chipul rbei sau al
scrierii", detaliat astfel: "Stilul sau scrierea este de mai multe feluri si aceasta felurime atarna de la combinarea
deosebitelor chipuri ale insusirilor si ale formelor particulare ce s- au aratat, atat in privinta ideilor, cat si a cuvintelor" (D.
Gusti, Retorica romana pentru tinerime, editia M. Franculescu, Editura Minerva, 1980, p. 1894).
Aceasta definitie isi mentine si astazi un merit incontesil si de permanenta acualitat e. Pentru ca numai dinInsusirile generale in impletire cu cele particulare, atat in continut cat si in forma, rezulta stilul (limbajul) combinatoriu
propriu comunicarii de presa. Ca limbaj "mixt" (I. Coteanu) si ca limbaj "profesional" (Al. Graur), stilul publicistic are, din
punct de vedere lexical, mai multe trasaturi, sesizate de un cerecetator astfel: "stilul publicistic foloseste intr-un grad
foarte ridicat un tip de redundanta mult mai accentuat (fata de stilul stiintific, n.n. - V.V.) la nivelul lexicului, in care se
cuprind si urile de stil si la nivel gramatical, mai putin in morfologie si mai mult in sintaxa" (Al. Andriescu, Stil si limbaj,
Editura Junimea, Iasi, 1977, p. 249).
Faptele de limba pe care se sprijina redundanta in stilul publicistic sunt: derivatia sinonimica, constructiile fixe,
stereotipia unor enunturi cu valoare metaforica. Acestora le putem adauga tipuri de redundanta orala (in mesajele
radiofonice) sau de redundanta cuvant -imagine (in emisiunile de televiziune). Din punctul de vedere al lexicului - element
comun al oricarui limbaj mass-media - stilul publicistic ni se infatiseaza, cu deosebire astazi, ca un timent
lingvistic dominat de neologisme si constructii neologice.
Cuvintele noi care desemneaza tehnologii avansate in economie si in stiinta (cibernetica, informatica, sociologie etc.)
confera o preponderenta laturii denotative in comunicarea de presa, cristalizeaza limbaje de specialitate foarte apropiate
de stilul stiintific, defarizand in unele genuri publicistice latura reflexiv-emotionala. Cu toate acestea, mai cu seama in
presa de informare generala si in numeroase emisiuni radio-TV intalnim structuri narative moderne, care satisfac atat
principiul accesibilitatii cat si pe cel estetic. Reluand o cercetare a noastra anterioara putem incerca o definire a stilului
publicistic contemporan, evident perfectibila:
"Stilul publicistic al presei scrise, radioului si televiziunii reprezinta o varianta a unei scheme lingvistice comune
comunicarii de ansablu, particularizata prin trasaturi de lexic si frazeologice in functie de genul publicistic ales, prin dublaIntentie a limbajului, tranzitiv-reflexiva si conforma cu normele limbii literare" (Victor Visinescu, Valori lexicale si stilistice in
publicistica literara romaneasca, Editura Albatros, 1981, cap. Presa, limba literara si stilurile functionale, p. V si urm.).
In rbirea curenta si cu deosebire in mediile jurnalistice auzim rostindu-se adesea formule precum "stilul casei",
"stilul redactiei", "stilul canalului" si asa mai departe. Exista in realitate mai multe categorii de stiluri determinate in primul
rand dupa criteriul canalului de transmisie: un stil al presei tiparite, un stil al radioului, un stil al televiziunii. Nu intram acumIn detaliile care apropie sau indeparteaza aceste stiluri, cert este ca toate folosesc un cabular aproximativ acelasi, se