Mijloace de autoreglementare a presei
Autoreglementarea presei poate fi realizata prin mai multe mijloace si procedee. Ea este asigurata prin coduri deontologice, carte a drepturilor si indatoririlor, reglementari interioare, manuale de redactare (style books, in tarile anglo-saxone), consilii de presa etc.
J. Leprette si H. Pigeat realizeaza urmatoarea clasificare a instrumentelor si mecanismelor de autoreglementare:
- codurile deontologice
- consiliile de presa
- mediatorii sau ombudsmen (aparatori ai publicului, reprezentanti sau avocati ai publicului)
- asociatii, sindicate, ordine profesionale sau societati de redactori
- educatia si cercetarea (scoli de jurnalism, fundatii si institutii de cercetare, reviste de jurnalism etc.)
- critica mass-media
Codurile deontologice
Diferite profesiuni, printre care medicii, avocatii, magistratii, isi elaboreaza propriile coduri etice. In mod curent, prin cod deontologic sunt desemnate regulile de comportare morala, de corectitudine in cadrul unei profesiuni .
Aceste coduri au autoritate morala in interiorul profesiunii, daca au consimtamantul explicit sau tacit al fiecarui membru. Uneori accesul intr-o profesie este conditionat de acest consimtamant. In lipsa acestuia persoana nu este acceptata, iar in cazul incalcarilor normelor codului, persoana poate fi exclusa din grupul profesional .
Jurnalistii percep codurile deontologice atat ca o alternativa la reglementarea legala a activitatii de presa, cat si ca “o forma de coagulare a oamenilor de presa in jurul unor valori esentiale, nu numai pentru buna desfasurare a profesiei lor, ci si pentru comunicarea intre oameni de pretutindeni” .
Coduri deontologice (numite fie astfel, fie coduri etice, de responsabilitate sau statutare) se intalnesc in toate tarile democratice. Exista coduri internationale, nationale, sectoriale sau specifice unei institutii de presa . Cel mai cunoscut document international este Declaratia de la Munchen a sindicatelor jurnalistilor europeni din 1971.
Primul cod deontologic a aparut, se pare, in Kansas (SUA) in 1910. Dupa al doilea razboi mondial si, in special, in anii 60, codurile deontologice s-au inmultit, fiind intalnite din Africa de Sud pana in Islanda si din Israel pana in Japonia .
In tara noastra, primul cod deontologic pentru jurnalisti a fost adoptat de Clubul Roman de Presa.
In tarile in care exista organizatii profesionale, de tipul asociatiilor, sindicatelor, ordinelor profesionale, redactarea codurilor deontologice se afla in sarcina acestora. Daca un jurnalist adera la o astfel de organizatie profesionala, incalcarea codului redactat de aceasta poate atrage consecinte destul de severe, ce pot merge pana la retragerea dreptului de a profesa .
In numeroase tari, la angajare, jurnalistii se obliga sa respecte codul etic asumat de institutia angajatoare, care figureaza ca o anexa la contractul de munca. Daca jurnalistul incalca prevederile codului, fie din neglijenta, fie deliberat, i se vor aplica sanctiuni disciplinare.
Majoritatea codurilor deontologice contin aceleasi principii si reguli fundamentale. Fiecare cod, insa, se diferentiaza prin prezenta sau absenta anumitor exigente. Articolele cuprinse intr-un cod deontologic pot fi grupate in doua categorii: reguli care se refera la respectarea si apararea dreptului la informare si reguli referitoare la respectarea si apararea altor drepturi individuale (dreptul la demnitate, la sanatate, la viata privata, la un proces echitabil etc.) Anumite reguli ale codurilor se refera doar la jurnalisti, cum ar fi solidaritatea intre confrati, refuzul de a se lasa corupti, interzicerea plagiatului. Alte reguli vizeaza persoanele cu functii de conducere, respectiv acele reguli care interzic subordonarea informatiei unor interese politice sau financiare. Majoritatea regulilor se adreseaza ambelor categorii .
Principalele reprosuri care se aduc codurilor de conduita se refera la faptul ca acestea sunt preponderent negative si ca nu prevad sanctiuni. Majoritatea codurilor contin in special reglementari negative, ele spun ceea ce jurnalistii nu trebuie sa faca, insa nu arata clar ceea ce ar trebui sa faca acestia. Codurile dentologice nu prevad sanctiuni in cazul incalcarii prevederilor acestora. Cea mai frecventa pedeapsa pe care o atrage incalcarea unei reguli deontologice este rusinea de a fi gasit vinovat de o asemenea violare a codului . In anumite tari, incalcarea prevederilor codului atrage oprobriul confratilor sau a publicului, in unele tari sanctiunile pot fi mai severe, de genul retragerii legitimatiei de presa sau excluderii din asociatie, iar in alte tari jurnalistului nu i se intampla nimic daca nu a incalcat si normele de drept .
O critica adusa codurilor deontologice se refera la imposibilitatea unei codificari complete. Drepturile si obligatiile inscrise in codurile deontologice se aplica unui numar nelimitat de persoane si pentru toate situatiile de acelasi gen, iar pentru a putea raspunde necesitatii, se recurge uneori la utilizarea unor termeni prea vagi, cum ar fi, spre exemplu, formula „fapte de natura a prejudicia onoarea si prestigiul profesiunii”. Un principiu cuprins intr-un cod deontologic trebuie sa constituie un criteriu unic de indrumare si apreciere a conduitei in exercitarea profesiei. El trebuie sa fie un veritabil etalon sau standard pentru un comportament profesionist.
Consiliile de presa
Consiliile de presa sunt instante autonome, nonguvernamentale, cu rol de intermediere intre mass-media si public . Structuri apolitice, acestea au misiunea de a veghea la buna desfasurarea a activitatii mediilor de informare, in special prin monitorizarea acestei activitati si prin judecarea cazurilor de malpraxis .
Aceste consilii pot avea in vedere mijloacele de comunicare in masa in ansamblul lor sau doar o parte a acestora, cum ar fi, spre exemplu, presa scrisa.
Consiliile de presa sunt recunoscute legal ca fiind cele dintai indreptatite sa judece calitatea practicii jurnalistice.
In general, un consiliu de presa este infiintat si finantat de o asociatie profesionala, dar exista situatii in care pot primi si asistenta din partea guvernului, cazul Consiliului Presei Germane .
Originea consiliilor de presa se gaseste in tribunalele de onoare sau comisiile de disciplina ale presei scandinave (Suedia, 1916, Finlanda, 1927, Norvegia, 1928). Ideea acestora a fost preluata in SUA de un grup de universitari, ce au infiintat in 1947 Comisia pentru libertatea presei, denumita si Comisia Hutchins, dupa numele presedintelui sau, rectorul Universitatii din Chicago . Scopul acestei comisii era de a da un raspuns lipsei de onestitate si de independenta politica a presei, subordonarii acesteia legilor pietei si publicitatii, incalcarilor foarte frecvente ale vietii private si moralei .
Un consiliu de presa poate avea in componenta sa editori, jurnalisti si reprezentanti ai societatii civile, ca in cazul consiliilor din tarile scandinave, Tarile de Jos, Italia, Australia etc, doar editori si jurnalisti, ca in Germania, Austria, Luxemburg, Lituania sau numai jurnalisti, in Elvetia, Turcia, Slovenia, Islanda .
Un consiliu de presa stabileste un cod deontologic si face cunoscute prevederile acestuia. Acest cod trebuie modernizat constant, iar jurnalistii trebuie tinuti la curent cu cele mai recente interpretari.
Consiliile se autosesizeaza sau sunt sesizate de catre reprezentanti ai publicului in legatura cu incalcari ale standardelor etice de catre mass-media. Membrii consiliului delibereaza asupra acestor reclamatii, iar deciziile sunt publicate pe website sau, in unele cazuri, publicatiile sunt anuntate direct. In foarte putine cazuri, pentru incalcari deosebit de grave ale codului deontologic, consiliile pot impune sanctiuni financiare. Cea mai frecventa pedeapsa este rusinea publica de a fi fost gasit vinovat de incalcarea codului si de a recunoaste acest lucru in propriul ziar .
In cele mai multe dintre tarile democratice exista cate o forma de consiliu etic national la care oamenii pot depune plangeri impotriva unui ziar sau a unui post TV sau radio. Aceste consilii sunt diferite, rolul si structura lor fiind determinate de peisajul mediatic din tara respectiva .
In tarile nordice exista o sustinere larga pentru consiliile etice din partea jurnalistilor, patronilor si publicului larg. In Norvegia, spre exemplu, guvernul a desfiintat in 1997 Comisia de Plangeri din Audiovizual in favoarea unei institutii integral autoreglementata, Consiliul Etic Norvegian.
In Italia, Ordine Nazionale dei Giornalisti este o institutie infiintata prin lege, insa membrii sai sunt alesi de catre presa. Rolul acestei institutii este sa responsabilizeze presa. Acest exemplul italian aduce in discutie o distinctie foarte importanta. Termenii “autoreglementare” si “reglementari legale” sunt utilizati de cele mai multe ori in opozitie, dar Ordine Nazionale dei Giornalisti este o institutie ce ilustreaza atat autoreglementarea, cat si reglementarea legala.
Mediatori sau ombudsmen
Mediatorul este responsabil cu relatiile dintre o institutie media si publicul acesteia. El este reprezentatul publicului in interiorul unei organizatii si are rolul de a asigura o buna comunicare intre organizatie si publicurile ei, precum si de a veghea la corecta functionare a institutiei media. In general, un mediator opereaza la nivelul unui singur mijloc de comunicare, in presa scrisa si cea audiovizuala.
Denumirea de ombudsman este specifica tarilor din Europa de Nord, iar in SUA se mai utilizeaza si alte denumiri, precum “reprezentant al cititorilor”, “avocat al cititorilor”, “redactor sef insarcinat cu publicul”, apelative ce descriu explicit rolul ce i se atribuie acestuia .
Mediatorul se pronunta asupra plangerilor ori sesizarilor referitoare la calitatea etica a discursurilor jurnalistice, la comportamentele si practicile jurnalistilor institutiei. El consiliaza jurnalistii cu privire la atitudinile publicului fata de anumite probleme, explica publicului politicile editoriale asumate de redactie - in cazul in care acestea genereaza reactii nedorite-, sesizeaza editorilor eventualele erorile aparute pentru ca acestia sa le poata corecta, comunica sanctionarea comportamentelor abuzive ale jurnalistilor .
Initiativa crearii acestei institutii a apartinut americanilor, cel dintai mediator fiind acela al publicatiei Louisville Courrier Journal in 1967.
De obicei, mediator este numit un jurnalist de renume din interiorul redactiei, insa, unele institutii de presa prefera recrutarea unor jurnalisti din afara redactiei, pentru a le asigura mai multa independenta si obiectivitate.
Functionare acestei institutii nu a fost, insa, ferita de critici, cele mai importante referindu-se la faptul ca acesta intervine intotdeauna a posteriori si ca rolul sau nu este atat de independent pe cat ar trebui, dat fiind faptul ca, in mod frecvent, acesta face parte dintr-o redactie, in care va dori sa revina la incheierea misiunii sale de mediator .
Succesul acestui instrument de autoreglementare a presei este relativ in lume. O organizatie mondiala a mediatorilor, ONO (Organization of News Ombudsman), nu declara decat 73 de membri activi, 26 de asociati si 14 membri onorifici in 14 tari (printre care Statele Unite, Canada, Spania, Brazilia, Suedia, Portugalia) .
Cel mai mare numar de mediatori se gaseste in SUA, 37 in 28 de state. Aceste cifre sunt relative intr-o tara in care se publica peste 1.500 de ziare. Numarul redus al acestora se poate datora si cheltuielilor pe care le implica infiintarea acestei functii intr-o redactie, respectiv salariul unui jurnalist bine cotat, cheltuieli pe care nu si le poate permite o redactie mica .
Organizatii ale jurnalistilor
Asociatiile si sindicatele jurnalistilor contribuie si ele la deontologia profesiei lor. In cele mai multe cazuri, lor li se datoreaza primele coduri deontologice. Si in tara noastra, primul cod deontologic a fost redactat de o asociatie infiintata in 1998, Clubul Roman de Presa. Din aceasta asociatie fac parte societati media, jurnalisti si companii simpatizante.
Profesia jurnalistica, mai mult decat o profesie liberala, este o meserie salarizata. Accesul la aceasta profesie este liber si egal. Spre deosebire de alte profesii, cum ar fi medicina sau farmacia, exercitarea “ilegala” a jurnalismului este de neimaginat intr-o societate democratica .
Cu toate acestea, in unele tari din America Latina au fost legal infiintate asociatii profesionale, numite colegios, care pretindeau o diploma universitara celor care doreau sa obtina o legitimatie de presa si sa practice jurnalismul. Aceste legi nu au fost insa riguros aplicate, iar clauza obligativitatii inscrierii in aceste ordine a fost puternic contestata de numeroase asociatii internationale de editori si jurnalisti .
Educatie si cercetare
Educatia si cercetarea sunt enumerate printre mijloacele capabile sa duca la cresterea responsabilitatii jurnalistilor, deoarece numeroase incalcari ale deontologiei profesiei se datoreaza improvizatiei, amatorismului, slabelor cunostinte ori lipsei de experienta profesionala .
In SUA, in fiecare universitate importanta exista o scoala de jurnalism, existand aproximativ 400 de astfel de scoli si circa 100.000 de studenti. Un procent de 60-70% dintre jurnalistii americani sunt absolventi de studii universitare de jurnalism .
In Franta exista opt centre sau scoli acreditate de jurnalism, iar procentul jurnalistilor cu studii superioare de specialitate este mult mai mic, de aproximativ 15%.
Critica mass-media
Printre mijloacele de autoreglementare se numara si critica mass-media sau media critics. Aceasta se realizeaza prin rubrici, pagini sau sectiuni in care se analizeaza comportamentul presei. In aceste rubrici, specialisti care se bucura de o larga recunoastere, atrag atentia asupra derapajelor concurentei sau isi fac autocritica, atunci cand este cazul. Printre subiectele abordate se numara conflictele de interese, lipsa de respect pentru viata privata, lipsa de rigurozitate in difuzarea informatiilor etc.
Aceste rubrici, care au un evident caracter pedagogic si civic, s-au dezvoltat in marile cotidiene americane, precum New York Times, Washington Post sau Los Angeles Times, si se bucura de un mare succes .
Spre deosebire de mediatori, realizatorii acestor rubrici nu exercita arbitraje, ci au doar sarcina de a furniza informatii, contribuind astfel la cresterea transparentei si a gradului de constientizare a publicului .
