Din mai multele acceptii ale latinescului "genus"-"generis" (nastere, origine, rang, familie, neam, popor, rasa, GEN,
SPECII) dictionarele au retinut sensul de baza, transcris cu majuscule si explicat astfel: "clasa de obiecte avand aceleasi
note esentiale si cuprinzand cel putin doua specii" (DEX). In Petite Larousse, genul este definit in felul urmator:
"Subdivision de la famille qui se déscompose elle-même en espèces".
Unele dintre stiintele umaniste au preluat teoria genurilor perpetuand confuzii si aproximatii terminologice si de
continut, inlocuindu-se "gen" cu "specie" sau inrs, facandu-se raportari nefiresti intre termenii "gen" si "stil" etc. AvandIdentitate istorica, termenul "gen" a fost definit dupa mai multe criterii dintre care doua de larga audienta:
1) 1) modul in care un autor de opere literare se raporteaza la lumea inconjuratoare si
2) 2) trasaturile formale ale creatiei sale o data cu derivarea din acestea a unor legi interioare de constituire a unui
grup similar.
Inca din antichitate, Platon a deosebit genul dupa natura imitatiei realitatii (mimesis); sau dupa atitudinea deschisa,
neintermediata a comunicarii poetice (liricul); sau dupa modul in care imitatia se combina cu expunerea (epicul). Poetica
medievalitatii consemna trei categorii de genuri: "simplu" (humilis), "mediocru" (mediocris) si "sublim" (gravis) ilustrate de
Vergiliu in Bucolice, Georgice si Eneida. Intre consideratiile interesante ale unor mari creatori, Goethe, Schiller etc.,
retinem pe acelea care tin de primul criteriu de definire a genului, raportarea individului creator la lume. Goethe dea
poezia in trei ipostaze: narativa (epopeea), entuziasta (lirica), activa (drama). In Poetica lui Aristotel tragedia fusese
deosebita de epopee pe baza naturii subiectului, a modului sau de structurare. In Ars poetica de Horatiu incep sa se
contureze genuri noi (poemul cavaleresc), iar in renasterea italiana romanul, paralel cu sonetul, elegia mistrelul
(Renasterea franceza) denite ulterior specii. Prin L'Art poétique al lui Boileau clasicismul beneficiaza de fixarea
normelor interne ale genurilor, imbogatite ulterior, modificate in conuratia lor si contestate de romantici.
Concluzia care se degaja este aceea ca principalelor genuri recunoscute unanim: epic, liric, dramatic li seIncorporeaza mai multe specii in functie de timpul istoric si de gustul publicului cum sunt: oda, pastelul, idila, elegia,
(genul liric), romanul, schita, nula (genul epic), comedia, drama, tragedia (genul dramatic). Dar aemenea impartiri tin de
teoria clasica a genurilor si speciilor, de normat i si imperati ale creatiei pe care teoria moderna nu le-a mai acceptatIn toate detaliile. Si aceasta pentru un motiv intemeiat: genurile nu pot fi pure, ele au o evolutie istorica determinata de
mai multi factori, operele create nu se pot adresa in exculsivitate unor categorii umane strict stratificate in ranguri si functii
sociale.
Descriptiva si nu normativa, teoria moderna a genurilor (ilustrata de R. Wellek, A. Warren: Theory of Literature)
considera ca genul trebuie conceput ca o grupare de opere literare, bazata teoretic atat pe forma externa (metrul sau
structura specifica) cat si pe forma interna (atitudine, tonul, scopul in general, subiectul si publicul carora ele se
adreseaza). In teoria literara romanesca genul a fost definit de Liviu Rusu intr-o viziune antropologic-psihologica, urmand
traditia kantiana, care considera genul ca forma de realizare concreta a categoriei frumosului in forme specifice, in functie
de tipul psihic reprezentat de creator. Adrian Marino promoaza definirea genului pe criterii mixte (cf. Dictionar de idei
literare).
Daca ne-am ingaduit aceasta restransa incursiune in genurile literare, am facut -o pentru a ne apropia, prin
atie, de genurile publicistice si de speciile acestora si de a incerca nuantarile si gruparile pa care le solicita massmedia
de astazi.
