Concept fundamental in sociologia si psihologia sociala, COMUNICAREA ocupa un spatiu privilegiat in stiintele
comunicarii, devenite discipina stiintifica autonoma la cumpana secolului trecut. Termenul in sine provine de la lat.
"comunico", mostenit sub forma "cuminica" (= a se impartasi, in acceptie ecleziastica), inteles care s- a pastrat si in latina
tarzie, avand ca oponent pe "excomunicare" (a opri de la impartasanie). La modul general acceptat, comunicarea
semnifica posibilitatea cuiva de a comunica, de a sili relatii cu cineva sau de a pune in comun idei, sentimente, atitudini
cu terte persoane. DEX-ul explica sensurile verbului "a comunica" prin "a face cunoscut, a da de stire; a informa, aInstiinta, a spune; a se pune in legatura, in contact cu a vorbi cu" (op. cit., p. 205). De la "a comunica" s- a desprins o
bogata familie lexicala: comunicat, comunicabil, comunicabilitate, comunicativ, comunitate, comunitar, comunicatie,
comuniune, comunicare stiintifica, abundenta comunicationala, comunicare de masa, comunicant, tehnici de comunicare
etc.
Unele dintre cuvintele precedente sunt indisolubil legate de mass-media, cu sensuri singulare sau in sintagme, ele
justificand comunicarea in diferitele ei forme si conexiuni ca pe o necesitate vitala, aidoma aerului respirat. Intr-una din
lucrarile sale, Bernard Voyenne, cercetator in teoria presei, jurnalist reduil si vechi profesor la Centrul de formare si
perfectionare a jurnalistilor din Paris, isi incepe modulul "Comunicarea si informatia" cu o propozitie - aforism: "A fi tuInsuti, inseamna a fi cu altii". Este de neconceput, prin urmare, sa existi in afara altora si in afara comunicarii cu ei,
"comunicarea, adauga acelasi, este energia vietii sociale" (cf. "L`information aujourd`hui", Armand Colin, Paris 5-e, p. 9).
Dintotdeauna comunicarea s-a autopropulsat pe ea insasi, de la formele incipiente ale limbajului articulat spre cele
ale transpunerii acestuia in sisteme de scrieri/coduri vizuale (idiogramele chinezesti, tahigrafia elena, redactarea cifrata a
textelor ezoterice etc.) pana la comunicarea prin Internet. S-au dat numeroase definitii comunicarii, s- au elaborat studii
ample si carti alcatuite ca sinteze despre acest concept si totodata proces, ca de exemplu cercetarea lui Mihai Dinu
("COMUNICAREA". Repere fundamentale. Editura Stiintifica, 1997) si totusi autorul citat isi intituleaza primul modul al
sectiunilor sale sub semnul lucid al incertitudinii: "Comunicarea: dificultatile unei definitii" (p. 7). De unde emana aceste
dificultati? Din insasi complexitatea fenomenelor care il caracterizeaza in social, psihologic, lingvistic, semiotic,
jurnalistic etc.
Cu aproape 30 de ani in urma, Robert Escarpit considera ca sinteza sa intitulata Teoria generala a Informarii si
Comunicarii (1976) reprezenta o ultima sansa pentru cercetari de ansamblu de acest tip. De ce? Marturisea el insusi inIntroducerea sectiunilor sale:
"Domeniile cunoasterii devin prea numeroase, prea
specializate pentru un singur om, chiar si dupa ani lungi de
reflectie si de lectura, adeseori experiente dificile, sa poata
cuprinde fie si numai o mica parte a lor".
Sub scutul marturisirii lui Robert Escarpit, reputatul profesor universitar in stiintele comunicarii, Bernard Miège,
confirma previziunile respective intr-o excelenta cercetare simbolica prin titlul insusi, Societatea cucerita de comunicare,
(Collegium Polirom, 2000), din a carei introducere retin un paragraf -cheie:
"Comunicarea - in sensul in care acest termen este folosit
astazi in cele mai diverse cercuri - trebuie situata in istorie:
ea apare in momentul in care incepe restructurarea
economiilor occidentale si ia avant la mijlocul anilor `80 in
plina perioada de reorganizare economica, sociala si
culturala.
Intr -un sens, ea poate fi analizata, asa cum semnaleaza
cea mai mare parte a expertilor, ca punere in practica a
Noilor Tehnologii de Informare si Comunicare (NTIC),
acestea combinand procedee tehnice provenite de la una
sau alta dintre cele trei mari care sunt: