Concept fundamental in sociologia si psihologia sociala, COMUNICAREA ocupa un spatiu privilegiat in stiintele
comunicarii, devenite discipina stiintifica autonoma la cumpana secolului trecut. Termenul in sine provine de la lat.
"comunico", mostenit sub forma "cuminica" (= a se impartasi, in acceptie ecleziastica), inteles care s- a pastrat si in latina
tarzie, avand ca oponent pe "excomunicare" (a opri de la impartasanie). La modul general acceptat, comunicarea
semnifica posibilitatea cuiva de a comunica, de a sili relatii cu cineva sau de a pune in comun idei, sentimente, atitudini
cu terte persoane. DEX-ul explica sensurile verbului "a comunica" prin "a face cunoscut, a da de stire; a informa, aInstiinta, a spune; a se pune in legatura, in contact cu a vorbi cu" (op. cit., p. 205). De la "a comunica" s- a desprins o
bogata familie lexicala: comunicat, comunicabil, comunicabilitate, comunicativ, comunitate, comunitar, comunicatie,
comuniune, comunicare stiintifica, abundenta comunicationala, comunicare de masa, comunicant, tehnici de comunicare
etc.
Unele dintre cuvintele precedente sunt indisolubil legate de mass-media, cu sensuri singulare sau in sintagme, ele
justificand comunicarea in diferitele ei forme si conexiuni ca pe o necesitate vitala, aidoma aerului respirat. Intr-una din
lucrarile sale, Bernard Voyenne, cercetator in teoria presei, jurnalist reduil si vechi profesor la Centrul de formare si
perfectionare a jurnalistilor din Paris, isi incepe modulul "Comunicarea si informatia" cu o propozitie - aforism: "A fi tuInsuti, inseamna a fi cu altii". Este de neconceput, prin urmare, sa existi in afara altora si in afara comunicarii cu ei,
"comunicarea, adauga acelasi, este energia vietii sociale" (cf. "L`information aujourd`hui", Armand Colin, Paris 5-e, p. 9).
Dintotdeauna comunicarea s-a autopropulsat pe ea insasi, de la formele incipiente ale limbajului articulat spre cele
ale transpunerii acestuia in sisteme de scrieri/coduri vizuale (idiogramele chinezesti, tahigrafia elena, redactarea cifrata a
textelor ezoterice etc.) pana la comunicarea prin Internet. S-au dat numeroase definitii comunicarii, s- au elaborat studii
ample si carti alcatuite ca sinteze despre acest concept si totodata proces, ca de exemplu cercetarea lui Mihai Dinu
("COMUNICAREA". Repere fundamentale. Editura Stiintifica, 1997) si totusi autorul citat isi intituleaza primul modul al
sectiunilor sale sub semnul lucid al incertitudinii: "Comunicarea: dificultatile unei definitii" (p. 7). De unde emana aceste
dificultati? Din insasi complexitatea fenomenelor care il caracterizeaza in social, psihologic, lingvistic, semiotic,
jurnalistic etc.
Cu aproape 30 de ani in urma, Robert Escarpit considera ca sinteza sa intitulata Teoria generala a Informarii si
Comunicarii (1976) reprezenta o ultima sansa pentru cercetari de ansamblu de acest tip. De ce? Marturisea el insusi inIntroducerea sectiunilor sale:
"Domeniile cunoasterii devin prea numeroase, prea
specializate pentru un singur om, chiar si dupa ani lungi de
reflectie si de lectura, adeseori experiente dificile, sa poata
cuprinde fie si numai o mica parte a lor".
Sub scutul marturisirii lui Robert Escarpit, reputatul profesor universitar in stiintele comunicarii, Bernard Miège,
confirma previziunile respective intr-o excelenta cercetare simbolica prin titlul insusi, Societatea cucerita de comunicare,
(Collegium Polirom, 2000), din a carei introducere retin un paragraf -cheie:
"Comunicarea - in sensul in care acest termen este folosit
astazi in cele mai diverse cercuri - trebuie situata in istorie:
ea apare in momentul in care incepe restructurarea
economiilor occidentale si ia avant la mijlocul anilor `80 in
plina perioada de reorganizare economica, sociala si
culturala.
Intr -un sens, ea poate fi analizata, asa cum semnaleaza
cea mai mare parte a expertilor, ca punere in practica a
Noilor Tehnologii de Informare si Comunicare (NTIC),
acestea combinand procedee tehnice provenite de la una
sau alta dintre cele trei mari care sunt:
INFORMATICA, AUDIOVIZUALUL si RETELELE" (op. cit.,
p. 17-l8, majusculele finale, ).
Daca ne situam intre reperele Escarpit - Miège, ne vom situa in realitatea insasi a ultimelor trei decenii, rememorand
ca la hotarul anilor `70 eram martorii unei supraabundente de teorii cibernetice, sistemice, structuralo-lingvistice sau
sociologice (in perimetrul mass-media), teorii cautate, acceptate, preluate in discursurile mediatorilor/profesionistilor, in
timp ce la frontiera calendaristica a noului mileniu III s-a profilat si se impune un nou curent in/despre comunicare, prin
care aceasta nu trebuie interpretata ca o moda, ci ca o structura.
In ce sens? In sensul in care Armand si Michele Mattelart observa in Cuvantul inainte la Penser les mé dias:
"Comunicarea ocupa de azi inainte un loc central in
strategiile care au ca obiect restructurarea societatilor
noastre. Prin intermediul tehnologiilor electronice, ea este
una din piesele de baza de reconversie a marilor tariIndustrializate. Ea insoteste reorganizarea puterilor (si
contra- puterilor), in spatiul domestic, in scoala, uzina, birou,
spital, cartier, regiune, natiune si, dincolo de aceasta, a
devenit un element-cheie al internationalizarii economiilor si
culturilor. Deci, o miza in raporturile dintre popoare, dintre
natiuni si dintre blocuri" (apud B. Miège, op. cit., p. 18).
Trecand prin filtrul rationalitatii aceasta definitie pertinenta a cuplului Mattelart, punand- o in fata eruptiei retelelor de
comunicare, nu putem sa nu acceptam, de exemplu, ca traditionalul telefon atat de solicitat in mediul relatiilorInterpersonale decenii, secole chiar, a devenit astazi unul dintre canalele schimburilor sociale celor mai complexe, celor
mai raspandite. Ca premergator si arhetip al retelelor moderne de comunicare, telefonul faciliteaza celor cu posibilitati
accesul la explozia informationala cuantificata in banci de date stiintifice/economice, "televiziuni cu plata, servicii de
videotext, telemediatici pe scurt in site-uri care arhiveaza programe disponibile on line"(cf. B. Miège, cit., p. 26). O data
cu telefonul, cu instaurarea "societatii cablate" sau cu minitelul (folosit acasa in activitati specifice locului de munca), la
care adaugam tendinta din ce in ce mai pregnanta de a intra in posesia microcalculatorului personal, problema
consumului cultural, prin mass-media, intra din ce in ce mai mult sub spectrul industrializarii, aidoma informatiei
nemediatice, provocand, ineviil, mari dificultati in delimitarea paradigmelor de functii si tipologii ale comunicarii.
Suntem astfel tentati sa fim mai concesivi fata de autorul prea-bine cunoscutei GALAXIA GUTENBERG, Marshal
McLuhan, initiatorul disputatei formule The medium is the message (= Mass-media sau mediul invizibil (1997, Nemira)?
Este una dintre intrebarile pe care nu le putem omite cand intram in lumea SIC sub insemnele noului mileniu. Judecatile
de valoare, incercarile de departajare, posibilele redefiniri ale din ce in ce mai complicatului proces al comunicarii, nu pot
sa-si contureze concretetea decat intr-un context de data recenta pe care B.Miege il pune sub o noua paradigma: logicile
sociale. Pe baza acestora, cercetarea se desfasoara in etape interstiintifice, iar cei care se implica in investigatii se
numesc actori sociali. In conuratia noilor "logici sociale" se disting cele care privesc logica productiei informatiei scrise,
logica productiei radiodifuzate sub forma de flux, logica editarii de marfuri culturale. Demersurile "in teren" ale actorilor
sociali (a se citi experti, jurnalisti) se vor izbi, fara indoiala, de unele opozitii indarjite intre fenomenele macro vs. micro,
structuri vs. interactiuni sociale, fenomene structurale vs. fenomene lingvistice. Spre a evita valmasagul de idei, reliefuri,
caracterizari ample ale fenomenului comunicarii, momentul actual este propice abordarilor partiale, analizelor locale, sau dupa caz, monodisciplinare. Pentru noi ( ), aceasta ar fi concluzia la care am ajuns atunci cand am decis sa rupem din structura jurnalismului contemporan doar o treime, numita presa scrisa.
