Incepem prin a ne indoi noi i nsine daca titlul acestui submodul este bine ales si daca vom fi in stare sa dam cateva
raspunsuri macar satisfacatoare fata de tot ce am teoretizat/reteoretizat pana aici, ghidati de anticamera pragmaticii,
numita stiintele informatiei si comunicarii, redundantul SIC. Indoiala noastra cu privire la campurile aplicati ale
comunicarii este pe deplin tolerata (ca sa nu cutezam a spune justificata), atunci cand un credibil si competent cercetator
al fenomenului, cum este Daniel Bougnoux, isi intituleaza pr imul modul al sectiunilor sale interogativ, Ce este o problema de
comunicare?, pentru ca, in chiar primul paragraf al modulului, in loc de un raspuns (sau macar inceput de raspuns) sa ne
dezarmeze, reducandu-ne la tacere reflexiva si provocare la continuarea lecturii. "Nicaieri si pentru nimeni nu exista
. Acest termen desemneaza un ansamblu prea vast de practici, in mod necesar disparate, nenumarate siInfinit de deschise", sententioneaza, pare-se, fara drept de apel, Daniel Bougnoux (cf. "Introducere in stiintele
comunicarii"), 2000, p. 13).
Daca acceptam aceasta derutanta opinie ne putem intreba: la ce mai foloseste incursiunea noastra in labirintele SIC?
Raspunsul il formulam sub impulsul pe care ni-l da profesiunea noastra duala, filologico- jurnalistica, atat in sfera catedrei
cat si in aceea a practicii redactionale. Prin cunoasterea plasamentului mass-media in interiorul SIC, raspundem
exigentelor pedagogice specifice jurnalismului, de asemenea, exigentelor impuse de noile tehnologii jurnalismului,
raporturilor lui cu societatea de consum.
Noile interpretari care se dau procesului de concepere, procesare si transmitere a mesajelor anunta o subramura a
cercetarii in domeniul SIC, pe care Daniel Bougnoux o numeste mediologie. Aceasta, depas ind istoria propriu- zisa a
mass-media, isi axeaza studiile pe mijlocul de comunicare sau instrumentul de transmisie, de tip telefon, tipar sau retea
Internet, examinandu- l din din toate unghiurile posibile:
a) a) semiologic (ce tip de semne foloseste, daca transmite doar textul ca atare sau il imbogateste cu imagini, in
ce scop?);
b) b) pragmatic (in ce mod utilizatorii iau in stapanire mesajele cu intentia sa le modifice sensul? in ce masura
emisia si receptia acestora interactioneaza?);
c) c) imaginativ (in ce mod visul individual/social nu se rezuma doar la instrumentul prorpriu-zis, procedand la
estetizarea lui, la transpunerea in ireal?);
d) d) sistemic (in ce mod posedam mijloacele de comunicare ce ne poseda, in ce mod aceste "proteze tehnice" ne
creeaza un mediu/climat pe care ajungem sa-l consideram o prelungire a propriului nostru chip?) Raspunsurile la
asemenea intrebari nu se pot formula decat in contextul real, palpabil, contorsionat, deosebit de labil, al analizei concrete
si nu anticipativ deducti, sub un scut nu intotdeauna aparator, al relatiilor dintre social si interpersonal.
Intram ineviil in incertitudinile definirii comunicarii si rezultatelor ei, stiindu-se ca acolo unde relatiile pragmatice
aleatorii au reusit sa se fixeze in obiecte, in structuri solid rutinate, si-au pierdut numele de comunicare, ele numindu-se
ceea ce sunt de fapt: invatamant, supus programelor analitice, comert, supus preturilor vanzare/cumparare, transport
feroviar, supus orarelor ferme, prin ext indere, oricare alt teritoriu al activitatilor umane care si-a dobandit o anume
autonomizare a propriei comunicari. In limitele acesteia si profesorul si comerciantul si seful de gara si oricare exponent al
unui segment social rutinizat se implica intr-o comunicare de tip special, chiar daca aceasta este posibila doar cu
telefonul, faxul, calculatorul sau prin retelele Internet. Ne gasim astfel in fata unor infinite tipuri de comunicare, a unor
relatii care sunt/nu sunt inrudite, a unor zone in care tehnologiile exista/nu exista, dar toate marcate de zgomot,
progres/regres, aspiratii/deziluzii. Un sigur lucru putem totusi sili: dirsitatea acestor comunicari sta sub acoperisul,
cand insorit, cand amenintat de nori, al socialului; mai putem sili, de asemenea, o certitudine, aceleasi ramificate
tipologii intra in campul comunicarii rbale.
Cat priste celelalte tipuri ale comunicarii, nonrbale (gestica, mimica), nonumane (lumea animaliera, a
vietuitoarelor) starile de lucruri par chiar mai impietrite in tiparele codurilor care s-au fixat in schemele destinate a fiInsusite pe de rost. Noi stim ce stim: ca privighetoarea canta, broasca oracaie, corbul croncane, dar toate aceste semnale
sonore inseamna "a vorbi"? Inseamna a primi un mesaj de interactiune sau un simplu moment scurtcircuitat al unei
comunicari incifrate? Cert este si in cazul acestor exemple ca, pentru lumea din care provin, sunetele, semnele, miscarile
apartin unei comunicari care nu depinde de performantele calculatoarelor din ultima generatie, dar, totusi, comunicare. In
sfera umanului, limbajul nefericitilor soartei, surdo-mutii, nu au comunicarea lor existentiala? Actorii celebri, de pe scenele
teatrelor, ecranele cinematografelor, din dansurile de opera, ca cele din elitarul "Lac al lebedelor", toti acestia, impreuna
cu milioanele de confrati in ale artelor si creatiilor imaginare, nu transmit prin mimica, gesturi, miscari tot atatea limbaje ca