Initial, Roma apartinea Confederatiei Latine, insa curand, a ajuns in conflict cu latinii. Confederatia Latina, alcatuita din 30 de orase, a carei centru de afla la Alba Longa, a intrat sub dominatia Romei, in 338 i.Hr., dupa batalia de la Trifanum. Cu toate acestea, romanii nu au transformat Latium, intr-un teritoriu ocupat, dar au desfiintat Confederatia Latina, acordandu-le locuitorilor cetatilor acesteia un statut juridic special.
Latinii aveau ius conubii (se puteau casatorii cu romani), ius commercii si ius suffragii, dar care era limitat la conditiile tribute si la conciliile plebei; latinii nu puteau participa la comitiile centuriate si la cele curiate. De asemenea, ei nu aveau ius honorum si nici ius militiae (nu puteau servi in legiuni). La Roma, latinii erau tratati ca plebei, erau inscrisi in triburile latine. Pentru servicii aduse statului, in special militare, ei puteau primi cetatenia romana de la un magistrat superior (consul sau cenzor) in mod individual sau colectiv.
Astfel, ius Latii ("dreptul latin") a devenit o categorie juridica intermediara intre cea de cetatean roman si cea de peregrinus (strain). In paralel cu expansiunea in Italia, romanii au intemeiat asezari in care au instalat cetateni latini cu statutul de colonia (coloniae Latinae) sau de municipiu (municipia latina).
Latinii din colonii si municipii (latini coloniarii) aveau aceleasi drepturi cu latinii din Latium (latini prisci sau latini veteres), mai putin ius conubii, care se acorda doar pe baza unei dispozitii exprese. Insa si in cadrul coloniilor si municipiilor latine existau diferente de statut juridic. Unele posedau ius Latii maioris astfel ca acordarea cetateniei romane catre locuitorii lor era posibila dupa efectuarea unei magistraturi municipale sau o functie de decurio (membru al curiei locale). Locuitorii coloniilor Latine care posedau doar ius Latii minoris nu puteau deveni cetateni romani decat daca exercitau o magistratura municipala locala. Astfel, romanii atrageau elitele municipale ale asezarilor latine in corpul cetatenesc roman, asigurandu-si fidelitatea acestora.
Cetatenia latina a continuat sa existe, chiar dupa razboiul cu socii, cand toti locuitorii Italiei au primit cetatenia romana, din ratiuni politice. Ea constituia un statut intermediar intre cel de peregrines (strain) si cel de cetatean roman. In perioada Principatului, un cetatean latin putea primi civitas Romana din partea imparatului, ca rasplata. In virtutea dreptului de migratie (ius migrationis), multi veneau la Roma, se inscriau in triburile latine si puteau primi cetatenia de la censor. Acest fapt a creat ingrijorare la Roma, deoarece conducea la depopularea Italiei si la aglomerarea orasului cu oameni lipsiti de mijloace materiale.
Principii romani au creat colonii romane noi (prin deductio) in Syria, in Hispania, in Phoenicia. In majoritatea cazurilor, precum este si cazul Galliei Cisalpine, coloniile latine au fost create prin exproprierea autohtonilor, acest fapt contribuind la romanizarea ei. Cetatenia latina va mai supravietui in unele provincii pana in secolul II d.Hr. In timpul imperiului Tarziu, membrii consiliilor municipale (decuriones) si apoi membrii familiilor lor (ordo decurionum) primeau, automat, cetatenia romana, ca o contramasura la depopulare.
O alta categorie sociala, alcatuita din locuitorii liberi de la Roma, din Italia, sau, mai tarziu din provinciile romane, care nu detineau nici civitas Romana, nici civitas Latina, erau peregrinii. Acestia erau grupati in structuri de autonomie locala (civitates, gentes). Ei proveneau din populatiile invinse de Roma, ale caror teritorii, desi incluse in statul roman dupa cucerire, au continuat sa existe. Peregrinii continuau sa beneficieze de reglementarile private si publice ale dreptului lor national (ius gentium), fara a se bucura, insa, de drepturile cetatenilor romani. Ei puteau primi cetatenia romana in urma unor servicii aduse Romei, fie prin naturalizare (in vederea inrolarii in armata). Se mai proceda la acordarea cetateniei romane unor peregrini atunci cand se urmarea extinderea obligatiilor fiscale ale cetatenilor romani asupra unui numar cat mai mare de locuitori.
O categorie aparte o formau peregrini dediticii, proveniti din randurile populatiilor care au opus o rezistenta inversunata romanilor si au fost siliti, in cele din urma, sa capituleze. Ca pedeapsa, cetatile acestora au fost desfiintate de catre romani. Peregrini dediticii nu puteau aplica dreptul lor national decat in masura in care acest lucru era ingaduit de romani.
Prin Constitutio Antoniniana, din 212 d.Hr., imparatul Caracalla le-a acordat cetatenia romana tuturor peregrinilor cu exceptia peregrinilor dediticii.
