Stabilirea criteriilor de aderare la ue
Tratatul de la Maastricht afirma ca „orice stat european care respecta principiile fundamentale ale Uniunii (libertate, democratie, respectarea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale) poate cere sa devina membru al UE“.
c Consiliul European intrunit la Copenhaga (2l-22 iunie 1993) a stabilit ca aderarea fiecarei tari care isi propune sa devina membra a Uniunii Europene va avea loc de indata ce aceasta va fi capabila sa isi asume obligatiile ce ii revin prin satisfacerea conditiilor economice si politice pe care le implica aderarea.
In cadrul acestui Summit au fost definite criteriile pentru aderarea la Uniunea Europeana:
a) criteriul geografic (apartenenta geografica, economica sau culturala la batranul continent);
b) criteriul politic (dezvoltarea democratica, stabilitatea politica, suprematia legii, apararea drepturilor omului, respectarea si protectia minoritatilor, abolirea pedepsei cu moartea);
c) criteriul economic (existenta unei economii de piata viabile, capacitatea de a face fata presiunii concurentiale si fortelor pietei libere in interiorul Uniunii);
d) adoptarea acquis-ului comunitar.
Acquis-ul comunitar cuprinde:
a) dispozitiile tratatelor constitutive (Tratatele de constituire ale CEE si EURATOM, semnate la 25 martie 1957 la Roma si ale Tratatului de instituire a CE, semnat la 7 februarie 1992 la Maastricht), precum si ale tuturor acordurilor care le-au modificat in timp, inclusiv tratatele privind aderarea noilor membri;
b) regulamentele, directivele si deciziile emise de catre institutiile Uniunii Europene, ca acte cu putere obligatorie, precum si celelalte acte adoptate de catre institutiile Uniunii Europene, cum ar fi declaratii, rezolutii, strategii comune, actiuni comune, pozitii comune, concluzii, decizii-cadru si altele de acest fel;
c) conventiile multilaterale deschise numai statelor membre ale UE, precum si cele deschise unui numar mai mare de state, la care statele membre ale Uniunii Europene si, dupa caz, Comunitatea Europeana sunt parti, desemnate ca atare de catre acestea din urma ca facand parte din acquis;
d) jurisprudenta Curtii Europene de Justitie.
c In decembrie 1995, Consiliul European de la Madrid cere ca, in contextul strategiei de preaderare, sa fie create conditii pentru integrarea gradata si armonioasa a tarilor candidate prin dezvoltarea unei economii de piata, adaptarea structurilor administrative si constituirea unui mediu economic si monetar stabil.
De asemenea sefii de state si de guvern au hotarat sa adauge celor patru criterii de la Copenhaga inca unul:
e) criteriul capacitatii administrative de aplicare a acquis-ului comunitar.
Europa „Celor Cincisprezece“ - A treia extindere (1995)
Tarile Asociatiei Europene a Liberului-Schimb (AELS), principalii parteneri oficiali ai UE, erau nemultumite de faptul ca sunt indepartate de marea piata interioara care se constituia in cadrul Europei „Celor Doisprezece“. Desi au negociat crearea intre cele doua ansambluri a unui „spatiu economic european“ , ele au cerut si au obtinut adeziunea lor deplina la UE . Tratatele de adeziune au fost semnate cu Austria, Suedia, Norvegia si Finlanda si au fost supuse referendumului, intrand in vigoare la 1 ianuarie 1995. Referendumul norvegian s a soldat cu un rezultat negativ (52% fiind impotriva). Norvegia nu a intrat in UE.
Tratatul de la Amsterdam (1997)
La 17 iunie 1997, sefii de stat si de guvern ai UE au convenit asupra unui acord politic privind un nou tratat pentru Europa – Tratatul de la Amsterdam – care a fixat patru mari obiective, ce aveau menirea de a consolida cei „trei piloni“ pe care se baza Uniunea. Aceste obiective se refereau la:
• plasarea preocuparilor privind ocuparea si drepturile cetatenilor in „inima“ Uniunii, prin:
– elaborarea unor orientari politice comune si a unor linii directoare;
– „concilierea“ flexibilitatii cu securitatea muncii;
– intarirea drepturilor individuale.
• suprimarea obstacolelor din calea liberei circulatii si intarirea securitatii prin:
– acordarea de noi responsabilitati in domeniul justitiei si afacerilor interne;
– incorporarea de catre UE a acordului „Schengen“.
• crearea unui mesaj care sa-i permita Europei sa-si faca mai bine auzita vocea in lume, prin:
– o mai buna aparare a intereselor economice ale UE;
– elaborarea unei strategii comune in domeniul politicii externe si de securitate comuna;
– anticiparea crizelor si crearea conditiilor pentru o decizie rapida;
– intarirea identitatii europene de securitate si de aparare.
• cresterea eficacitatii arhitecturii institutionale a Uniunii in vederea viitoarelor largiri, prin:
– instituirea procedurii de codecizie a Parlamentului European si a Consiliului de Ministri in cazul actelor legislative;
– recurgerea in mod frecvent la majoritatea calificata in cadrul Consiliului de Ministri;
– intarirea competentelor presedintelui Comisiei Europene;
– instituirea unor legaturi mai stranse cu parlamentele nationale;
– crearea posibilitatii ca unele grupuri de state sa poata sa mearga mai repede si mai departe decat altele (conceptul Europei „diferentiate“);
– modificarea ponderii detinute de statele membre in cadrul institutiilor o data cu noile adeziuni.
Agenda 2000
La 16 iulie 1997 este adoptata Agenda 2000, document fundamental, in care Comisia Europeana a propus liniile majore de reforma a politicilor Uniunii Europene ca raspuns la problemele ridicate de perspectiva extinderii acesteia.
Agenda 2000 este formata din trei volume:
1. Volumul I – Pentru o Uniune Europeana mai puternica si mai extinsa prezinta trei provocari supuse dezbaterii Uniunii Europene:
• intarirea si reformarea politicilor comunitare pentru ca acestea sa se adapteze unei Uniuni largite. Este vorba de politica agricola comuna si de politicile ce vizeaza coeziunea economica si sociala;
• evaluarea candidaturilor de adeziune in functie de respectarea de catre statele candidate a criteriilor democratice si statului de drept, de perspectivele lor de dezvoltare economica si de capacitatea lor de a prelua legislatia comunitara in vigoare;
• adaptarea cadrului financiar al Uniunii (2000-2006), care va permite, intr-o maniera coerenta si in limite bugetare rezonabile, evolutia politicilor comunitare.
2. Volumul II – Caracterizarea extinderii – se refera la intarirea strategiei de preaderare si descrie obiectivele, metoda, mijloacele financiare si instrumentele juridice ale acesteia din urma.
3. Volumul III – Avizul Comisiei pentru cererile de aderare – contine rezumatele si concluziile a zece avize elaborate de catre Comisia Europeana asupra cererilor de aderare la Uniune, prezentate de catre tarile candidate.
Strategia de la Lisabona
c In cadrul Summitului de la Lisabona din 23-24 martie 2000, sefii de state si de guverne s-au pus de acord asupra unui scop ambitios: sa faca din UE „economia cea mai competitiva si mai dinamica din lume pana in 2010, o economie bazata pe cunoastere, capabila de crestere sustenabila cu mai multe locuri de munca si o mari mare coeziune sociala“. Pentru atingerea acestui scop, ei s-au concentrat asupra catorva obiective: educatia si formarea, mai multe locuri de munca (si mai bune), dezvoltarea unei strategii active de ocupare a fortei de munca, modernizarea protectiei sociale.
Strategia de la Lisabona (Agenda Lisabona/Procesul Lisabona) reprezinta un set de obiective, domenii prioritare de actiune, tinte si masuri care trebuiau:
- sa pregateasca tranzitia spre o economie si o societate bazate pe cunostinte prin politici mai bune pentru societatea informationala si pentru cercetare-dezvoltare;
- sa accelereze reformele structurale pentru competitivitate si inovare si pentru intregirea pietei interne;
- sa modernizeze modelul social european, investind in oameni si luptand impotriva excluderii sociale;
- sa sustina o viziune economica sanatoasa si sa incurajeze perspectivele de crestere favorabile prin aplicarea unei politici macroeconomice adecvate.
La jumatate de drum, in 2005, rezultatele au dezamagit. In aceste conditii, Strategia a fost reinnoita de catre Consiliul European de la Bruxelles din 22-23 martie 2005, scopul ramanand imbunatatirea cresterii economice si a locurilor de munca; o atentie sporita a fost insa acordata protectiei mediului inconjurator.
Europa „Celor Douazeci si Cinci“ - A patra extindere (2004)
c In decembrie 1997, la Summitul de la Luxemburg, sefii de stat si de guvern din tarile membre ale UE au luat decizia initierii unei noi extinderi a Uniunii si au pus bazele unei asa-numite strategii intarite de preaderare, care prevedea:
• intensificarea asistentei nerambursabile din partea Uniunii, pentru a asigura o mai buna pregatire a statelor candidate;
• focalizarea eforturilor pe prioritati prin intermediul parteneriatelor pentru aderare. Acestea au rolul de a stabili anual prioritatile pe termen scurt si mediu ale pregatirii fiecarui candidat in vederea satisfacerii obligatiilor de membru UE, mobilizand, in acest sens, intr-un singur cadru, toate formele de asistenta acordate de catre Uniune statului respectiv. Parteneriatele pentru aderare constituie documente strategice evolutive, fiind modificate anual, in functie de indeplinirea obiectivelor cuprinse in versiunile precedente si reflecta de fiecare data evaluarile cuprinse in rapoartele pe care Comisia le intocmeste privind progresele fiecarui candidat in parte;
• aprofundarea dialogului tehnic cu administratiile statelor candidate prin examinarea analitica a modului in care acestea au preluat si aplicat acquis-ul comunitar;
• aprofundarea dialogului politic pe anumite domenii prin convocarea la nivel de sefi de stat si de guvern ai statelor membre si ai celor candidate a Conferintei Europene, practic, Consilii Europene largite, dar care se intrunesc numai in anumite conditii, in functie de intentia diferitelor presedintii ale Uniunii de a da un impuls politic mai puternic procesului de extindere.
Cele „Sase de la Luxemburg“ au fost Polonia, Republica Ceha, Ungaria, Slovenia, Estonia si Cipru. Ele incep negocierile la 31 martie 1998 in cadrul Conferintei de la Londra.
c Consiliul European de la Helsinki (10-l1 decembrie 1999) a reafirmat faptul ca toti candidatii vor fi judecati pe baza acelorasi criterii si potrivit performantelor proprii, insa – pentru a face ca procesul sa fie cuprinzator – a marcat o nuantare in raport cu Consiliul European de la Luxemburg, desfasurat cu doi ani mai devreme: numai indeplinirea criteriului politic este necesar pentru inceperea negocierilor, celelalte criterii ramanand necesare (numai) pentru aderare.
Astfel, li se permite inceperea negocierilor si celorlalte state care doreau aderarea. Cele „Sase de la Helsinki“: Slovacia, Romania, Bulgaria, Lituania, Letonia si Malta incep negocierile pe data de 15 februarie 2000 in cadrul Conferintei de la Bruxelles.
c La Summitul de la Nisa , din 7-9 decembrie 2000, s-a ajuns la un acord de compromis care permitea o reforma institutionala a Uniunii si trecerea la o extindere treptata incepand cu 2004.
Statele membre au adoptate o pozitie comuna referitoare la alocarea locurilor in Parlamentul European, la ponderea voturilor in Consiliul UE si la structura Comisiei, a Comitetului Economic si Social, precum si a Comitetului Regiunilor intr-o Uniune cu 27 de membri.
c In perioada 15-l6 martie 2002 are loc Consiliul European de la Barcelona care s-a remarcat prin participarea istorica a sefilor de state si de guverne, precum si a ministrilor de afaceri externe si finante ai tuturor celor 13 tari candidate, alaturi de omologii lor din statele membre UE.
c In cadrul Consiliului European de la Copenhaga (12–13 decembrie 2002) are loc incheierea negocierilor cu zece dintre statele care doreau aderarea la UE. Polonia, Republica Ceha, Ungaria, Slovenia, Estonia, Cipru, Slovacia, Lituania, Letonia si Malta vor deveni membre ale UE din 2004. De asemenea, in cadrul acestui summit:
- s-a stabilit o data-tinta pentru aderarea Romaniei si Bulgariei la UE. Negocierile s-a stabilit a se incheia pana la sfarsitul anului 2004, iar data-tinta pentru aderare este 1 ianuarie 2007;
- s-a decis acordarea unei asistente de preaderare mai mari pentru Romania si Bulgaria. Pentru a recupera decalajul fata de cele zece state ce vor intra in UE, Romania va primi de la UE 2,8 miliarde de euro pana in 2006. Pentru aceste fonduri, UE a trasat tarii noastre prioritati de alocare: justitia, afacerile interne, agricultura, dezvoltarea rurala, infrastructura de transport si de mediu, coeziunea si constructiile institutionale;
- Romaniei i s-a confirmat ca pana in 2007 va avea statut de observator in Parlamentul European ales in 2004.
c La 16 aprilie 2003, la Atena, au fost semnate tratatele de aderare la UE a Poloniei, Cehiei, Ungariei, Slovaciei, Estoniei, Ciprului, Slovaciei, Lituaniei, Letoniei si Maltei.
c La 1 mai 2004, cele zece state din Europa Centrala si de Est devin membre cu drepturi depline ale Uniunii Europene . Insa ramane de rezolvat o problema care consta in trei cifre: „Trecand de la 15 la 25 de state, suprafata UE a crescut cu 34%, populatia cu 29%, dar bogatia doar cu 8%.“
Europa „Celor Douazeci si Sapte” – A cincia extindere (2007)
c Un punct important pe ordinea de zi a Consiliului European de la Bruxelles (17-l8 iunie 2004) a fost reprezentat de procesul de extindere a Uniunii Europene, luandu-se in acest sens decizii referitoare la fiecare dintre tarile candidate. Sefii de state si de guverne au reiterat obiectivul comun de aderare a Bulgariei si Romaniei la UE in ianuarie 2007, prin incheierea negocierilor pana la sfarsitul anului 2004 si semnarea Tratatului comun de Aderare in 2005.
c In cadrul Consiliului European de la Bruxelles din 16-l7 decembrie 2004 are loc incheierea negocierilor de aderare ale Romaniei si Bulgariei la UE.
c La 25 aprilie 2005, la Luxemburg, are loc semnarea tratatelor de aderare ale Romaniei si Bulgariei la UE.
c La 1 ianuarie 2007 are loc cea de a cincia extindere: Romania si Bulgaria intra in marea familie a Uniunii Europene. De acum putem vorbi de Europa celor Douazeci si Sapte .
K. Viitorul Uniunii Europene – „Europa celor Treizeci”?
La reuniunea de la Bruxelles a fost desemnata si o noua tara candidata: Croatia , hotarandu-se organizarea unei Conferinte Interguverna-mentale pentru deschiderea negocierilor la inceputul anului 2005.
De asemenea, s-a hotarat inceperea negocierilor de aderare cu:
• Croatia – 17 martie 2005. Aceasta data a fost amanata deoarece guvernul de la Zagreb nu a reusit sa-l predea Tribunalului Penal International pe generalul Ante Gotovina, inculpat pentru crime de razboi in timpul conflictului cu fost Iogoslavie.
• Turcia – 3 octombrie 2005.
c La 4 octombrie 2005, in cadrul Consiliului European de la Luxemburg, Turcia si Croatia incep oficial negocierile de aderare la UE.
In ceea ce priveste Turcia, se estimeaza ca negocierile cu aceasta tara vor dura intre 10 si 15 ani (aderarea nu va avea loc inainte de 2015) datorita faptului ca:
• Turcia nu este propriu-zis o tara europeana, circa 95% din teritoriul sau fiind pe continentul asiatic. Prin urmare, nu indeplineste prima conditie pentru a deveni stat membru, aceea de a fi tara europeana;
• majoritatea celor 71 de milioane de locuitori este saraca, ceea ce amplifica pericolul emigrarii catre tarile bogate ale UE, odata cu aderarea Turciei. Libera circulatie a persoanelor, drept fundamental al cetatenilor europeni, va favoriza emigrarea din considerente sociale;
• dezvoltarea economica a Turciei reprezinta doar 10% din media europeana, ceea ce ar putea duce la dezechilibrarea UE, ea insasi in cautarea unei solutii la problema cresterii economice;
• Turcia este o tara musulmana, iar Uniunea Europeana si-a construit identitatea pe valori iudeo-crestine, pe care cea dintai nu le recunoaste;
• prin acceptarea Turciei ca stat membru, granitele UE se vor invecina cu zone de instabilitate, cum sunt Irak, Iran si Siria. In aceste conditii, nu se poate exclude amplificarea amenintarii teroriste.
In ciuda dezvoltarii economice accelerate, in principal in jurul marilor sale metropole, Turcia ramane o tara intermediara intre lumea in curs de dezvoltare si cea industrializata. Ea este un partener important pentru UE, insa dificil a fi integrat ca membru cu drepturi depline intr-un viitor foarte apropiat.
c Consiliul European de la Bruxelles din 15-l6 decembrie 2005 a acordat Macedoniei statutul de tara candidata, dar Comisia nu a recomandat inca deschiderea negocierilor de aderare.
De asemenea, oficialii de la Bruxelles iau in calcul si alte tari, potentiale candidate la UE: Albania, Bosnia si Hertegovina, Muntenegru, Serbia si Kosovo.
