Scurta istorie a incercarilor de unire din sec. xi-xiv
In primul mileniu de viata crestina, Sinoadele Ecumenice si stradaniile unor imparati bizantini intarisera, in oameni, credinta ca fac parte cu totii dintr-o singura Biserica. In mileniul urmator, insa, constiinta unitatii va fi pusa la grele incercari, caci a avut loc evenimentul pe care cu totii il cunoastem in istorie sub numele de Schisma cea Mare – 16 iulie 1054[1] .
Va fi aceasta noua ruptura la fel de trecatoare precum si cele precedente ?
Initial s-a crezut ca este vorba de inca un incident, in relatiile dintre Apus si Rasarit[2]. In fond, urmarile actului nefericit de la 16 iulie 1054 n-au aparut imediat[3]. Savarsirea schismei de la 1054 a trecut pentru contemporani fara interesul si rasunetul ce am crede azi ca trebuie sa-l fi avut. Unitatea bisericeasca nu se socotea atunci nici pentru intaia oara si, poate, nici pentru totdeauna rupta. Neintelegerile si frictiunile, care sa fi tulburat pentru o vreme legaturile dintre Constantinopol si Roma, erau de mult obisnuite[4].
Incidentul nu a pus capat oricarui contact intre Apus si Rasarit. Patriarhiile rasaritene au ramas in comuniune, cel putin partiala, cu latinii si chiar la Constantinopol, biserici si manastiri latine au continuat sa existe[5]. Pe la 1180 se mai impartaseau apuseni in Bisericile grecesti si invers. Nici un cronicar bizantin nu da referinte sa se fi intamplat ceva in 1054[6]. Abia mai tarziu, prin cucerirea Constantinopolului, la 13 aprilie 1204, de catre cavalerii occidentali ai cruciadei a IV-a, despartirea creata de cardinalul Humbert s-a adancit tot mai mult intre cele doua Biserici[7], ducand la actiuni de adevarata "racire a dragostei dintre multi”[8].
Istoria urmatoare a raporturilor politice si bisericesti, dintre Bizant si Occident, este ilustrarea si agravarea schismei, ca fapt de dusmanie reciproca. Pericolele succesive in care s-au gasit grecii: din partea turcilor, a normanzilor, a francilor, a germanilor, a cruciatilor in general, au dat acestei dezbinari caracter de tragedie. Schisma s-a adancit si intarit in cursul secolelor urmatoare, in care grecii s-au gasit adesea in situatia de a cere ajutor Apusului si de a fi obligati sa-l rascumpere cu o unire bisericeasca, ce nu se putea face sau tine[9].
La numai cativa ani dupa declararea schismei, atat Apusul cat si Rasaritul si-au exprimat dorinta de reunire, bineinteles, fiecare avand anumite interese: Apusul dorea aducerea ortodocsilor sub ascultarea papei, Rasaritul cerea ajutor militar, din Occident, din cauza pericolului turcesc.
Vom incerca sa facem o scurta trecere in revista a acestor incercari de unire, oprindu-ne mai mult privirea asupra Unirii de la Lyon (1274) si a celei de la Ferrara - Florenta (1438-l439), considerand ca acestea au avut o mai mare importanta pentru cursul evenimentelor Istoriei bisericesti.
Secolul XI: Nefericirea Imperiului bizantin facea ca indata dupa schisma, turcii sa apara la granita de rasarit, sa o treaca, sa navaleasca in imperiu, strabatand Asia Mica, in lung si-n lat, jefuind, ucigand, luand prizonieri si robindu-i, profanand bisericile. La 1071, armata de mercenari, a imparatului Roman IV Diogene, era spulberata, in Armenia, la Mantzikert, iar imparatul luat captiv. Turcii au continuat expeditiile lor de prada in imperiu. Bizantul, atacat si de pecenegii de la Dunare si de normanzii din sudul Italiei, era ingrozit[10].
Cand imparatul Mihail VII Ducas a cerut ajutor (1073) contra turcilor, oferind in schimb unirea, papa Grigore VII a primit bucuros apelul, deoarece dorea si astepta, din aceasta imprejurare, sa-i supuna pe greci bisericeste, aducandu-i la cea ce el numea "credinta Sfantului Petru"[11].
Grecii au incercat sa-i respinga pe turci, fara ajutorul latinilor, iar dorinta lor de unire, de la 1073-l074, a ramas un eveniment nesemnificativ[12].
Pe la anul 1098, Papa Urban al II-lea a incercat o impacare intre Biserica Romana si cea de Rasarit, la sinod luand parte si episcopii greci din sudul Italiei. Discutia s-a purtat mai ales asupra adaosului Filioque. Participand si Anselm de Canterbury(+ 1109), parintele scolasticii, a vorbit atat de elocvent , incat papa a spus ca pronunta excomunicarea impotriva celor ce nu ar crede asa. In urma acestor discutii o parte din episcopatul grec din Italia s-a unit cu Roma, dar unirea lor era partiala si nu angaja Biserica Ortodoxa.
Secolul XII: Pe la anul 1113, papa Pascal al II-lea a trimis la imparatul bizantin, Alexios I Comnenul, pe arhiepiscopul Milanului, Petru Chrysolanus, ca impreuna sa puna la cale unirea Bisericilor. Papa se afla in conflict cu Henric al V-lea, al Germaniei si cauta ajutorul bizantin impotriva acestuia. Pe de alta parte, Alexios Comnenul ii promisese protectia sa, in schimbul unirii celor doua Biserici. Nici acest demers nu a avut rezultatul scontat, pentru ca rasaritenii nu au primit alta invatatura afara de cea cuprinsa in Sf. Scriptura si Sf. Traditie.
In anul 1135, aflandu-se la Constantinopol, episcopul Anselm de la Havelberg, ca trimis al imparatului Lothar II, pe langa Ioan II Comnenul(1118-l143), a avut convorbiri in privinta unirii, cu mitropolitul Nichita al Nicomidiei. Incercarea a ramas fara rezultatul scontat, ca si cele din timpul pontificatelor lui Adrian IV(1154-l159) si Alexandru III(1159-l181), discutiile fiind purtate cu delegati greci de marca, imparat fiind Manuil I Comnenul(1143-l180)[13].
Secolul XIII. Pe la inceputul secolului XIII, in timpul cruciadei a IV-a, apusenii au cucerit Constantinopolul, si au pus bazele Imperiului latin de Rasarit, o imparatie cu episcopi si patriarh latini, ceea ce a facut ca antagonismul intre rasariteni si apuseni sa ajunga la punctul maxim, incat nu se mai putea vorbi de unire, desi incercari s-au facut intre trimisii papei Grigore IX(1228-l241) si patriarhul ortodox Gherman II(1222-l240), care in urma prigonirilor indurate de rasariteni, de la "fratii" lor cu crucea pe piept, din Apus, mutase resedinta la Niceea.
Imparatul bizantin Mihail al VIII-lea Paleologul a reusit sa puna capat stapanirii latine, de 57 de ani, din Rasarit, recucerind Constantinopolul si reinfiintand Imperiul Bizantin. El a facut si un pas mai departe, ducand tratative de unire cu papii Urban IV(126l-l265), Clement IV(1265-l268) si Grigorie al X-lea(127l-l276), din cauza cresterii pericolului turcesc, dar si pentru a evita formarea unei noi coalitii, apusene, antibizantine. In plan teologic, in aceasta perioada, se constata o crestere a polemicii antigrecesti, a teologilor apuseni, care aveau in fruntea lor pe Toma D’Aquino(+1274) si Bonaventura(+1274). Acestia isi pusese toata stiinta lor teologica pentru combaterea a ceea ce ei numeau erorile grecilor – errores graecorum. Mihail al VIII-lea Paleologul, dupa ce l-a izgonit pe Baldouin al II-lea(1228-l261), ultimul rege latin de Rasarit, a fost obligat sa lupte impotriva razboinicului Carol de Anjou(1226-l285), care se angajase in operatiuni militare contra Bizantului, in Epir si Peloponez, ca sa-si recapete teritoriile la care ravnisera timp de doua sute de ani antecesorii sai, normanzii din Italia sudica. Cum Carol isi formase si un sistem de aliante, prin care dorea sa prinda Bizantul ca intr-un cleste, Mihail si-a pus speranta in ajutorul papei, pentru a dezamorsa situatia. Printr-o abila diplomatie, el a reusit sa castige alianta regelui Petru III de Aragon(1276-l281), rivalul lui Carol de Anjou, apoi pe a regelui maghiar, a carui fiica ii va deveni nora. Acordandu-le facilitati genovezilor, imparatul Mihail a reusit sa si-i atraga de partea sa. Spera in ajutorul papei Grigorie al X-lea, care nu cerea grecilor decat sa recunoasca primatul papal, adaosul Filioque si sa-i pomeneasca numele la Sf. Liturghie. Era vorba de o unire prin iconomie, potrivit careia imparatul fagaduia sa recunoasca adevarul catolic si nimic mai mult.
Poporul ortodox, insa, in frunte cu patriarhul Iosif I(1266-l275 ; 1282-l283) si toti episcopii, s-au opus si imparatul, stramtorat prin amenintari, de o parte, si amagiri de alta, a reusit sa atraga pe multi de partea sa, asigurandu-i ca papa nu cerea mai mult decat ceea ce am mentionat mai sus. Patriarhul Iosif l-a insarcinat pe hartofilaxul Ioan Beccos sa prezinte, intr-un studiu, adevarul ortodox. Acesta a ajuns la concluzia ca latinii sunt eretici. Suparat, imparatul a cerut si parerea invatatilor Nichifor Vlemide si Nichita de Maronea, care au fost mult mai favorabili unirii, ceea ce l-a facut pe Mihai sa-l intemniteze pe Beccos, care, intre timp, si-a schimbat pozitia. Prezentand unirea ca pur formala, cu obligatii mai mult pentru curtea imperiala, Mihai a reusit sa castige bunavointa poporului credincios si a clerului. Singur patriarhul ramanea ferm pe pozitie si imparatul i-a propus un pact: sa lase in seama sa unirea si, in cazul in care reuseste sa o faca, Iosif sa demisioneze din scaunul patriarhal, caz contrar, sa-si pastreze demnitatea. .
La 4 mai 1274 a fost convocat Sinodul de la Lyon[14]. Imparatul Mihail Paleologul a trimis o delegatie, in frunte pe fostul patriarh Gherman III(1265-l266)[15], care a ajuns la Lyon dupa ce sinodul dezbatuse problema Filioque. Nu au mai intrat nici macar in biserica, ci in ziua de 6 iulie 1274 au citit mesajul imparatului, in legatura cu problemele amintite. Nu au semnat nici un act ci au depus juramantul cerut si au rostit crezul, fara adaosul Filioque. Astfel unirea a fost proclamata. Odata intorsi la Constantinopol, delegatii imperiali au constatat aversiunea fata de unire a celor mai multi bizantini. Numai rudele imparatului si cativa demnitari imperiali aprobau gestul facut de bizantini la Lyon. O prigoana generala s-a pornit impotriva tuturor antiunionistilor, patriarhul Iosif a fost detronat si inlocuit cu Ioan Beccos[16].
Dupa patru ani, papii au cerut nu numai introducerea riturilor latine, ci si marturisirea simbolului de credinta cu "Filioque". Imparatul a tagaduit totul, dar in anul 1281 a fost excomunicat de papa Martin al IV-lea(128l-l285). In anul urmator au murit, pe rand, Carol Robert si Mihai al VIII-lea. Poporul era atat de inversunat contra unirii incat nu a vrut sa lase sa fie inmormantat ca imparat, iar patriarhul, ridicat de el in scaun, a fost nevoit sa se retraga. Imparatul Andronic II (1282-l328, fiul si urmasul lui Mihail Paleologul) a trebuit sa denunte unirea, pentru a impacat spiritele rasaritenilor. Ioan Beccos a fost intemnitat, maltratat si ucis in inchisoare, de antiunionisti.
Secolul XIV Pe la anul 1338, turcii amenintau tot mai mult Imperiul bizantin. Imparatul Andronic III Paleologul(1328-l341) a inceput noi tratative de unire, crezand ca astfel va fi aparat de coalitiile antibizantine apusene, dar va si obtine ajutor impotriva turcilor. In acest scop, el a trimis delegati, avand in frunte pe egumenul Varlaam(+1350), originar din sudul Italiei, care s-a dovedit un slab unionist si diplomat asemenea. Papa Benedict al XII-lea(1334-l342), care acum isi avea resedinta la Avignon, cerea sa se faca unirea, pe cand rasaritenii, din contra, cereau ajutor contra turcilor si abia dupa aceea sa se proclame unirea celor doua Biserici. La Constantinopol a fost razboi civil intre Ioan VI Cantacuzino si Ioan V Paleologul, acesta din urma reusind, dupa cativa ani de dispute sa ocupe tronul imperial.
Imparatul Ioan V Paleologul (134l-l376; 1379-l391) a inceput din nou tratativele de unire, amenintat de pericolul musulman, care se apropia tot mai mult de capitala. El a fost obligat sa jure credinta papei si sa-si trimita la Roma propriul fiu, Manuil, pentru a fi crescut si educat in credinta catolica. Rasplata pentru acest gest trebuia sa fie ajutorul contra semilunei, dar lucrurile nu au stat asa caci, in anul 1369, el a mers la Roma, lepadandu-se de credinta parintilor si imbratisand catolicismul, fagaduind totodata ca va converti tot poporul. Nu a reusit sa-si implineasca fagaduinta, poporul ramanand fidel credintei stramosesti si neprimind invataturile contrarii Sf. Scripturi si Sf. Traditii. Pe de alta parte, nici papa nu a putut sa-i ajute pe rasariteni din cauza situatiei in care ei insisi se gaseau, captivi ai regilor Frantei. De altfel, acum suntem in plina perioada a, ceea ce istoria bisericeasca a retinut sub denumirea de captivitatea babilonica a papilor[17].
Secolul XV Un exemplu stralucit l-a dat imparatul Manuil II, fiul si urmasul lui Ioan V Paleologul, care desi crescut si invatat la Roma, urcandu-se pe tron, a fost aproape de popor, dusman neimpacat al unirii. Stramtorat si el de turci, carora nu le-a trebuit mult timp ca sa ajunga la Constantinopol, a intrat in tratative cu Apusul si s-au invoit sa se intalneasca intr-un sinod care sa aiba loc in Occident, desi rasaritenii au refuzat la inceput si au cerut ca acesta sa se tina la Constantinopol. Sinodul a fost evenimentul bisericesc cel mai important petrecut in secolul XV, cand grecii ortodocsi si latinii catolici s-au intalnit laolalta, ca prin discutii teologice sa puna capat deosebirilor existente intre cele doua Biserici si astfel sa infaptuiasca unirea cea mult dorita[18].
Papa convocase un sinod la Basel (Elvetia), inca din 1431, la care au fost poftiti si rasariteni. Ivindu-se neintelegeri intre sinod si papa, caci sinodalii voiau sa declare suprematia sinodului[19] in defavoarea puterii absolutiste papale, papa Eugeniu al IV-lea(143l-l447) a mutat sinodul la Ferrara (Italia) sub pretextul ca Basel ar fi prea departe pentru rasariteni[20]. Rasaritenii (aproximativ 700) au ajuns la Ferrara in martie 1438[21].
La 9 aprilie s-a deschis oficial sinodul, printr-o bula a papei Eugeniu al IV-lea[22]. La inceputul anului 1439, sinodul a fost mutat in Florenta, unde grecii au indurat multe lipsuri, papa sperand ca astfel ii va obliga sa accepte mai repede unirea. Acolo s-au discutat patru mari probleme: a) dogma despre purcederea Sf. Duh; b) folosirea azimei la Sf. Liturghie; c) doctrina despre purgatoriu si d) primatul papal[23].
Actul de unire intitulat, "Laetentul caeli" ("Cerurile sa se veseleasca")[24] a fost semnat in ziua de 5 iulie 1439, cu exceptia episcopului Marcu Eugeniu al Efesului, "aceasta stanca a ortodoxiei", care s-a opus pana la sfarsit, astfel incat si-a atras chiar admiratia dusmanilor sai[25]. Actul se poate citi astazi, in traducere[26].
Cand i s-au prezentat papei actele, constient de ceea ce insemna lipsa subscrierii vrednicului episcop niceean, a exclamat: "Nu am castigat nimic, asadar!" Proclamarea unirii s-a facut a doua zi, 6 iulie 1439, in catedrala "Santa Maria del Fiore"[27].
Conciliul de la Ferrara - Florenta a marcat, in secolul al XV-lea, o etapa importanta in relatiile dintre Biserica Ortodoxa si Biserica Romano-Catolica. Desi a fost convocat din motive nereligioase, imparatul bizantin dorind sa obtina ajutor militar, pentru apararea imperiului amenintat de otomani, iar papa dorind sa-si impuna suprematia jurisdictionala asupra Bisericii de Rasarit, totusi, participantii la conciliu au discutat unele probleme si au putut constata ca deosebirile teologice si liturgice dintre cele doua Biserici au luat proportii neinchipuit de mari.
Biserica de Rasarit n-a recunoscut niciodata unirea incheiata la Florenta[28].
In 1443 s-a tinut un sinod la Ierusalim in care s-a declarat unirea nula si a fost infierata ca vanzare de credinta[29]. In fond "incercarea de unire de la Florenta a adancit distanta teologica dintre latini si greci, a fost o targuiala inegala si intr-un climat nepotrivit si fara trainicie, legat de sporirea suspiciunilor reciproce; pentru salvarea unei singure capitale se punea in joc intreaga Biserica Ortodoxa”[30].
Atacurile turcilor impotriva Constantinopolului l-au silit pe imparatul Constantin XI Dragases sa se arate favorabil unirii. Poporul era insa asa de indignat de aceasta, ca striga: "Mai bine sa vedem turbanul turcesc pe strazile Constantinopolului decat tiara (palaria) rosie de cardinal”.
Toata istoria raporturilor greco-latine, pana la caderea Constantinopolului[31], a fost un joc de-a unirea si ajutorul, joc trist si neizbandit, reluat totusi mereu cu noi sperante, sfarsit cu noi dezamagiri, cu crescanda neincredere, cu sporita ciuda: din partea grecilor ca nu sunt ajutati, din partea latinilor ca grecii nu se supun Bisericii romane. In acest continuu duel crestin, in care insesi tratativele de unire si ajutor inaspreau raporturile prin interesele opuse in joc si prin zadarnicia discutiilor, de a caror nereusita profitau singuri - turcii, sentimentele reciproce au luat in chip firesc intensitatea urii neimpacate, iar ale latinilor si aspectul razbunarii, prin mana lor sau a turcilor. Asa se explica de ce grecii, vazandu-se in fata inevitabilului, au ajuns sa prefere stapanirea turca celei latine, stiind ca sub turci vor putea pastra cel putin credinta ortodoxa, pe care sub latini erau amenintati s-o piarda[32].
La 29 mai 1453 se incheia istoria Bizantului, odata cu moartea eroica a imparatului Constantin XI si cucerirea capitalei de Mahomed al II-lea (145l-l482). Prin cucerirea Constantinopolului calea turcilor spre inima Europei era libera[33]. De acum orice urma de unire se stersese si incercari noi nu s-au mai facut pana in secolul XVI (cand au avut loc noi sinoade unioniste, dar sub o alta masca. Exemplul cel mai clar il avem in sinoadele ucrainiene si in special cel de la Brest-Litovsk[34].
[1] Pr. Prof. Ioan Ramureanu, Pr. Prof. M. Sesan, Pr. Prof. T. Bodogae, Istoria Bisericeasca Universala, volumul II (1054-l982), Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1993, p. 7.
[2] Philippe Gaudin, Marile religii, seria Cultura generala, Ed. Orizonturi, Bucuresti, 1995, p. 272.
[3] Pr. Prof. Ioan Ramureanu, Pr. Prof. M. Sesan, Pr. Prof. T. Bodogae, op. cit, p. 7.
[4] Diac. Prof. Gh. I. Moisescu, Urmarile schismei la romani, in Ortodoxia, anul VI (1954), nr. 2-3, p. 340 si Pr. Prof. Ioan Ramureanu, Pr. Prof. M. Sesan, Pr. Prof. T. Bodogae, op. cit, vol I, 1987.
[5] John Meyendorf, Biserica Ortodoxa ieri si azi, Ed. Anastasia, Bucuresti, 1996, p. 51.
[6] Pr. Prof. Ioan Ramureanu, Pr. Prof. M. Sesan, Pr. Prof. T. Bodogae, op. cit, vol I, p. 588.
[7] Idem, ibidem, p. 580.
[8] Idem, op. cit, vol.II, p. 7.
[9] Prof. Teodor M. Popescu, Geneza si evolutia schismei, in Ortodoxia, anul VI (1954), nr. 2-3, p. 212.
[10] Idem, Cum s-au facut "unirile'' cu Roma, in Ortodoxia, anul 1 (1949), nr. 2-3, p. 125.
[11] Idem, Atitudini si raporturi interconfesionale, in Ortodoxia, anul IX (1957), nr. 3, p .376.
[12] Idem, Netemeinicia primatului papal oglindita in operele unor mari ierarhi, un valoros studiu al arhiepiscopului Hrystaston Papadopoulos asupra primatului episcopului Romei, in Ortodoxia, anul XVII (1965), nr. 2, p. 209; vezi si Economul Dr. Constantin I. Popescu, Istoria Bisericeasca, Tipografia Gutenberg, Joseph Gobl, 20, str. Doamnei, Biserca Kaliendem, Bucuresti, 1899, p. 65.
[13] Econ omul Dr. Constantin I. Popescu, op. cit, p. 66.
[14] Al VI-lea sinod general tinut in Occident, al II-lea de la Lyon.
[15] Mai faceau parte din delegatie ministrul Gheorghe Acropolites si mitropolitul Teofan al Niceii.
[16] Econom Dr. Constantin I. Popescu, op. cit, p. 67; vezi si Pr. Prof. Dr. Ioan Bria, Dictionar de teologie ortodoxa (A - 2), Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, ed. A V-a, (revizuita si completata), Bucuresti, 1994 si Prof. Teodor M. Popescu, Atitudini si , p. 38.
[17] Economul Dr. Constantin I. Popescu, op. cit p. 68.
[18] Pr. Prof. Dr. Stefan C. Alexe, Sinodul de la Ferrara - Florenta (1438-l439) si participarea Bisericii Ortodoxe Romane, in Ortodoxia, anul XLI (1989), nr. 1, p. l9.
[19] Este ceea ce cunoastem in literatura de specialitate sub denumirea de teza conciliarista, adica autoritatea suprema in Biserica o are Sinodul si nu papa.
[20] Pr.Ioan Mihalcescu, Istoria Bisericeasca Universala de la 1054 pana azi, Ed. Tip. "Cartilor Bisericesti", Bucuresti, 1932, p. 6.
[21] Petre S. Nasturel, Cateva insemnari despre sinodul de la Florenta, in Mitropolia Olteniei, XI (1959), nr. 9-l2. La sinod a participat si un mitropolit al Moldovlahiei. dupa cum aflam din doua documente pontificale.
[22] Pr. Prof. Dr. Stefan C. Alexe, op. cit. p.23.
[23] John Meyendorf, Teologia bizantina, Editura Institutului biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Buxuresti, 1996., p.147.
[24] Vezi Pr.Prof.Dr.Ioan Bria, op.cit., p.346.
[25] Economul Dr. Constantin I. Popescu, op. cit, p.70.
[26] vezi ANEXA - textul actului de unire.
[27] Lucian Gafton, Agravarea schismei prin incercarile de unire din sec. XI - XV, in Ortodoxia VIII (1956), nr.3, p.342.
[28] Pr. Prof. Dr. Stefan C. Alexe, op. cit., p. 36.
[29] Pr. Ioan Mihalcescu, op. cit, p. l 1.
[30] Pr. Prof. Milan Sesan, Unirea Florentina si papalitatea, in Mitropolia Ardealului, anul VI (1961), nr. 7-8, p. 413.
[31] Pr. Ioan Mihalcescu, op. cit., p. 12.
[32] Prof. Teodor M. Popescu, Atitudini si , p. 382.
[33] Pr. Prof. Milan Sesan, op. cit., p. 418.
[34] Pentru sinodul de la Ferrara- Florenta, vezi si Pr. Prof. Ioan Ramureanu, Pr. Prof. M. Sesan, Pr. Prof. T. Bodogae, op. cit., vol II, p. l15-l26, iar pentru cele ucrainiene, vezi pr. Ionel Ene, Unirea de la Brest-Litovsk(1596) si sinoadele greco-catolicilor ruteni de la 1575 la 1700, Simpozion Stiintific National Cercetare si istorie intr-un nou mileniu, Galati, 3-6 mai 2001, ed. Fundatiei Universitare Dunarea de Jos – Galati, p.349-369.
