Reforma si reformatori
Reforma si Reformatorii comporta discutii diferite, de la istoric la istoric, dupa apartenenta la o confesiune sau alta, sau, poate, la nici una. Istoricul romano-catolic o considera, inca, o revolta a protestantilor impotriva Bisericii oficiale. Istoricul protestant[1] o considera o reforma care a readus viata religioasa in coordonatele Noului Testament, de aceea el sustine ca reformatorii erau dornici sa dezvolte o teologie care sa fie in acord cu cele cuprinse in Noul Testament. Pentru a realiza acest deziderat, trebuia desfiintata autoritatea Bisericii si instituita cea a Bibliei, sustine istoricul mentionat. Aceeasi viziune o au si neoprotestantii[2], desi le este greu sa faca trimiteri la stramosii lor, deoarece isi pun in pericol legitimitatea. Istoricul laic o socoteste o miscare revolutionara. Credem ca, a accepta una sau alta din variante, inseamna a privi si trata restrictiv aceasta problema. Reforma a fost si a ramas un fenomen mult mai complex, care, pe langa faptul ca insumeaza punctele de vedere, mai sus exprimate, comporta si alte explicatii. Cert este ca Biserica Apusului trecea printr-o lunga perioada de criza, cu urmari nefaste asupra intregii vieti religioase si se impunea o renastere si o reasezare a lucrurilor, nu in starea dinainte de intrare in criza, ci in cea patristica, cand nu erau inovatii si iar Sf. Scriptura si Sf. Traditiei aveau aceeasi credibilitate si valoare. Definirea termenului de Reforma nu este, de aceea, o sarcina usoara. Pentru a intelege mai bine fenomenul se impune cunoasterea situatiei generale a Bisericii Apusene, la sfarsitul secolului al XV-lea si inceputului celui de al XVI-lea, precum si a cauzelor care au generat miscarea. Mentionam, mai intai, ca Reforma s-a limitat la Europa de Apus si la popoarele germanice, la care a aderat, dupa sinodul de la Trident(1545-l563) si Olanda. Biserica Rasaritului si popoarele latine, componente ale vechiului Imperiu Roman, au respins Reforma. In urma acestei miscari s-au nascut Bisericile protestante nationale, dar si Contrareforma romano-catolica, care a fost o incercare de a stavili expansiunea protestanta, deci, activarea misionarismului romano-catolic. Acum au avut loc marile misiuni romano-catolice, care au castigat pentru Biserica America Centrala si de Sud, Canada, sau mai bine-zis zona Quebec-ului, Indochina si Filipine.
Situatia generala a Bisericii Apusene in zorii Reformei.
Starea in care se afla Biserica Romano-Catolica, la sfarsitul secolului al XV-lea si inceputul celui urmator, a fost atat de decadenta, incat ea insasi a cauzat necesitatea reformei. Ideea unei reforme, in Biserica, exista de ceva vreme, dar nimeni nu se gandise decat la o indreptare a situatiei si nicidecum la ruperea legaturii cu aceasta, sau la contestarea ideii si realitatii catolice. Nu putem sa nu recunoastem ca terenul pentru reforma, pentru compromiterea ideii de suprematie papala si de Biserica universala, fusese pregatit de trei mari momente bisericesti, petrecute in secolele XIV-XV, si anume: captivitatea babilonica a papilor de la Avignon(1309 – 1377); schisma papala(1378-l417); sinoadele conciliare (in special Pisa – 1409-, Constantz-l414-l417 si Basel-l432), prin care s-a urmarit proclamarea superioritatii s inodului asupra puterii papale. Acestea reclamau si o reformatio in capite et membris. Aceste evenimente au avut ca si consecinta fireasca distrugerea ideii de Europa unita, ca pe vremea papilor Grigore VII(1073-l085), Inocentiu III(1198-l216) sau Bonifaciu VIII(1294-l303), cand s-au organizat cruciadele impotriva necredinciosilor[3].
Schimbarile geografice, survenite in urma marilor descoperiri geografice, de la sfarsitul secolului al XV-lea, au avut urmari atat in plan social, economic, cultural, dar si in cel religios. Orizontul uman se largeste sensibil, civilizatia evului mediu, numita si talasica, lasa loc celei oceanice, in care oceanele au devenit soselele lumii[4]. Vasco da Gama[5], Cristofor Columb[6], Magelan[7] sunt doar cateva nume, care s-au impus in cultura omenirii tocmai prin aceste descoperiri. Caile maritime devin mult mai ieftine, pentru infruptarea din bogatiile Orientului Indepartat sau ale Americii. Tari catolice, precum Spania, Portugali si Franta ocupau un loc de frunte in aceste calatorii, dar aveau sa fie, nu dupa mult timp, depasite de cele protestante si in special de Anglia si Olanda. Spania si Portugalia aveau monopolul in America Centrala si de Sud, iar dupa o lupta, destul de inversunata, intre Anglia si Franta, America de Nord a devenit o noua casa pentru anglo-saxoni. Spania, Portugalia si mai tarziu Franta au exportat o cultura latina impreuna cu catolicismul, prin conquistadori si clerici, la Quebec, in America Centrala si de Sud si au format o cultura omogena. Tarile nord-vestice au exportat o cultura anglo-saxona si un protestantism pluralist si au format cultura Statelor Unite si a Canadei. Aceste culturi exista si astazi.
Schimbarile din plan politic erau evidente. Conceptul medieval de stat universal facea loc altuia nou, acela de stat national si laic. De la sfarsitul timpurilor medievale, statele s-au organizat pe baze nationale, centralizate, cu conducatori puternici, abil slujiti de armata si serviciile civile, care erau impotriva unui stat universal sau a unui conducator religios universal. Incepand, prin lupta grea, cu Filip al IV-lea cel Frumos(1285-l314), in Franta, si continuand cu printii italieni, in sec. XV, cu puternicii regi ai Spaniei, Isabela si Ferdinand(1479-l516) si cu Henric al VIII-lea (1509-l547), al Angliei, papalitatea s-a vazut nevoita sa cedeze, pas cu pas, uneori prin concordate ce ofereau satisfactii mai mici, din pozitia sa de mare putere universala. Declansarea Reformei a coincis cu dorinta unor astfel de state de a sustrage Biserica de sub ascultarea Romei si, de ce nu, trecerea sub controlul lor. Gestul era interpretat si ca o nota de independenta si suveranitate a statului respectiv. La aceasta a contribuit, din plin, Renasterea prin unii reprezentanti ai ei, care nu se mai simteau legati de Biserica, nu mai percepeau dimensiunea sacra a institutiei. Pentru un scriitor, precum Marsilius de Padova(1272-l342), Biserica era o simpla institutie de stat, supusa chiar controlului acestuia. Nu mai vorbim de Machiaveli (+ 1527), care, in lucrarea sa Il Principe, lua ca exemple pe regele Ferdinand al Spaniei si pe tiranul Cezar Borgia, fiul natural al papei Alexandru al VI-lea si relativiza totul, afirmand ca orice mijloace sunt permise pentru promovarea intereselor statului. Pe de alta parte, pretentiile la primatul universal al papei si principiul proprietatii bisericesti au fost atacate in Anglia de preotul John Wyclif (+1384) si in Boemia de invatatul Jan Hus( +1415). In demersul lor, cei doi prereformatori, au gasit sprijin chiar intre credinciosi si unii nobili.
Schimbarile economice au avut loc si mai inainte de Reforma. In evul mediu economia Europei era agricola si pamantul era baza bogatiei. Renasterea oraselor, care a avut loc in jurul anului jubileu 1500, a avut urmari deosebite. S-au deschis noi piete de desfacere a marfurilor, s-au cautat si descoperit surse de materii prime, in coloniile identificate, in urma marilor descoperiri geografice si s-au pus bazele unei noi forme de comert, in care negustorul din clasa mijlocie il inlocuia pe nobilul feudal medieval ca si conducator in societate. A aparut o noua economie, in care esential era profitul. Noua clasa capitalista nu vedea cu ochi buni scurgerea bogatiei catre Biserica Romei, de aceea a considerat, uneori din ratiuni pur economice, ca este mai bine sa sprijine Reforma. Un rol nefast l-au jucat si marile banci ale Venetiei, Genovei si ale Fugger-ilor, din Augsburgul Germaniei. De altfel, aceasta din urma este direct legata de inceperea Reformei. Din nefericire si Biserica practica un comert bancar, impotriva propriilor legi. Spre exemplu, in Anglia, ea lua o dobanda de 30% pentru orice imprumut facut in contul taxelor papale. Perioadele de inflatii, generate de varii motive, aduceau cu ele, atat o marire cat si o inmultire a taxelor feudale, care defavoriza din ce in ce mai mult taranimea. Asa s-a ajuns la rascoale si razboaie taranesti.
Schimbarile din plan social au fost vizibile, atat prin desfiintarea iobagiei, cat si prin faptul ca deschidea fiecarui om alte perspective in societate. In evul mediu, daca cineva se nastea iobag era imposibil sa devina altceva decat iobag, cu exceptia slujirii in Biserica. In noul context, oamenii se ridicau la un rang social mai inalt datorita harniciei, culturii etc. Aparea o noua clasa sociala, de mijloc, urbana, care lipsea din societatea medievala. In aceasta noua clasa, taranul liber, mica nobilime sateasca si negustorii oraseni erau componentele cele mai proeminente. Aceasta a fost clasa ce a sprijinit Reforma.
Schimbarile din plan intelectual facute de Renastere au creat o mentalitate ce favoriza individualismul protestant. Dorinta de intoarcere la antichitate i-a facut pe umanistii crestini sa studieze Sf. Scriptura in limba in care s-a scris. Asa au ajuns la concluzia ca este diferenta intre Biserica Noului Testament si Biserica Catolica medievala. Accentul pe care Renasterea il punea pe individ a fost propice dezvoltarii ideii protestante ca mantuirea era o problema personala, pe care omul putea sa o rezolve direct cu Dumnezeu, fara mijlocirea preotului. Spiritul critic al Renasterii a fost folosit de reformatori atat spre a analiza Sf. Taine si Biserica, cat si pentru a le compara cu Sf. Scriptura. De altfel coordonatele umaniste si pagane ale Renasterii au fost preluate de reformatori si folosite pentru a-si justifica studiul individual al Bibliei in original, ca sursa documentara a credintei crestine. In acelasi timp, gustand din roadele cugetarii si descoperirilor sale, omul liber al Renasterii si al Reformei umaniste isi permite sa critice si sa reformeze tot: stiinta, filozofie, teologie, arta, conceptie de viata.
Viata religioasa si bisericeasca a vremii crease o multime de nemultumiri, deoarece papalitatea se afla intr-un cerc vicios: cardinali rai alegeau papi rai si papi rai numeau cardinali rai[8]; episcopii se complaceau in stapaniri feudale si nobilimea excela prin egoism, pe care il aplica asupra Bisericii din principatul ei; spiritul Renasterii a atins si papalitatea, care, nu de putine ori, facea cu mai multa disponibilitate cele ale lumii decat cele ale lui Dumnezeu. Astfel, Pius al II-lea (1458 -l464) promitea unele concesii cuceritorului Constantinopolului, daca s-ar fi lasat botezat; Paul al II-lea (1464-l471) s-a intitulat pontifex maximus, iar Sixt IV(1472-l484), Inocentiu VIII(1484-l492 si mai ales Alexandru VI Borgia (1492-l503) au patronat demoralizarea[9]. Cand voci, ale clericilor, s-au ridicat impotriva abuzurilor si decadentei papale, inchizitia a sperat ca rezolva totul, asternand tacerea prin arderea pe rug. Asa a fost cazul lui Girolamo Savonarola, care a criticat papalitatea in lucrarea De ruina ecclesiae, si a fost ars pe rug in anul 1498. Papalitatea era amestecata in problemele lumesti, avand pretentia puterii absolute, folosind, pentru a dovedi acest lucru, mijloace abuzive si creand mari scandaluri. Pe de alta parte, clerul de rand era desconsiderat si exploatat ca si marea majoritate a populatiei. Nici monahismul nu mai reprezenta farul duhovnicesc de alta data, caci in marile manastiri ale ordinelor monahale se incuibase spiritul Renasterii, ceea ce dusese la decaderea vietii de obste, numerosi calugari stateau pe la proprietatile lor decat in manastire. Credinciosii de rand erau smintiti de astfel de comportamente si respectul datorat unui cleric disparuse.
Nepotismul a facut din papii Renasterii adevarate dinastii de uzufructuari si favoriti, care isi disputau castigurile cu sabia[10].
Simonia era o practica obisnuita, atat pentru capul Bisericii cat si pentru membrii ierarhiei. Clerici carieristi cumparau si vindeau nestingheriti demnitati bisericesti. Prea multi se bucurau de sinecure, pozitii in care primeau salariul, fara a face ceva din si pentru slujba respectiva. Dreptatea se cumpara si vindea in tribunalele bisericesti. In schimbul unei sume de bani se primea o dispensa care sa permita casatoria cu o ruda apropiata, cu toate ca legea canonica o interzicea.
Fiscalismul era atat de exagerat, incat de la Dante si pana la Machiavelli toti se plangeau ca in Roma sunt numai curiali si preceptori papali, iar teologi abia cate unul. Anual se calculau aceste venituri, scoase de papi prin cardinalii lor, la 220.000 florini, din care jumatate le aduceau dispensele, privilegiile si beneficiile rezervate papei, iar cealalta jumatate impozitele ordinare si extraordinare, indeosebi inflatia indulgentelor care apasau foarte greu pe umerii credinciosilor[11]. Papalitatea incasa si o dijma din veniturile tuturor bisericilor, pe drept dar si pe nedrept. Anglia platea obolul Sf. Petru, Spania contribuia substantial pentru sustinerea inchizitiei, dar nu erau exceptate nici Franta si Germania. La numirea intr-o functie bisericeasca se platea pana la jumatate din venitul anual, al functiei respective, ceea ce ducea atat la abuzuri din partea celor ce investeau la numire, cat si la ruinarea diecezelor, din ce in ce mai mult.
Daca pontificatul lui Alexandru al VI-lea a fost o nenorocire pentru Biserica[12], cel al lui Iuliu al II-lea (1502 – 1513) a fost unul al fortei si al razboiului. Scopul sau a fost intarirea puterii papale, in Statul Papal, redobandirea teritoriilor pierdute si alungarea strainilor din Italia. El a tensionat relatiile cu monarhii Europei[13] si a dorit, la sinodul al V-lea de la Lateran (1512 –1517), sa inceapa reforma in Biserica, dar nu a avut forta necesara sa materializeze acest gand. Sinodul a fost un fiasco total. Perioada de guvernare a lui Iuliu al II-lea constituie apogeul artei renascentiste in Italia. Acum a fost realizat planul noii bazilici a Sf. Petru din Roma, de catre arhitectul Bramante, punandu-se chiar piatra de temelie, la 18 aprilie 1506, Michelangelo a pictat tavanul Capelei Sixtine si Rafael frescele din Vatican. Urmasul lui Iuliu al II-lea a fost Leon al X-lea, care fusese ales cardinal de la varsta de 17 ani pentru Florenta si se numea Giovanni Medici. Era fiu de bancher si a mostenit o vistierie pontificala plina si a lasat-o complet goala, inainte de a muri. Primise ca mostenire, ce-i dadea multa bataie de cap, o bazilica enorma, inceputa si care trebuia continuata. Pentru a strange banii necesari continuarii acestei lucrari, Leon al X-lea a dat, la 31 martie 1515, o bula de indulgenta, cu o argumentare teologica corespunzatoare, prelungind efectele indulgentelor si la cei morti. Aici se cade sa precizam ca, initial indulgentele erau asociate cu taina pocaintei. Dupa ce crestinul se spovedea de pacatele savarsite, era asigurat de preot ca va fi iertat, daca va da compensarea. Se credea ca pacatele grele si pedeapsa vesnica, pentru el, erau iertate de Dumnezeu, dar exista o compensare temporala, pentru pacatele usoare, pe care penitentul trebuia sa o ispaseasca fie in viata aceasta fie in Purgatoriu. Aceasta compensare putea fi un pelerinaj la locuri sfinte, plata unei sume la biserica sau o fapta meritorie. Indulgenta era un act, un document ce putea fi cumparat pentru o suma de bani si care-l elibera pe omul respectiv de pedeapsa temporala pentru pacatele usoare. Ea era strans legata de invatatura Biserici catolice despre merite si meritele prisositoare. Invatatura era izvorata din faptul ca mantuirea omului era privita mai mult ca un act juridic decat o prefacere interna, spre asemanarea cu Dumnezeu. In acest sens, pentru mantuire, omul avea nevoie de o cantitate de fapte bune, meritorii. Dar Hristos, neavand pacat, prin Jertfa Sa a adus atatea merite Bisericii. La fel si sfintii au avut merite prisositoare, mai mult decat ar fi avut nevoie spre mantuirea lor. Toate aceste merite prisositoare erau depozitate intr-o vistierie a Bisericii, din care papa putea oferi credinciosilor in viata. Aceasta invatatura a fost formulata de Alexandru din Halle, in secolul al XIII-lea. Leon al X-lea extindea acum acest privilegiu, al transferului de merite, si asupra sufletelor celor din Purgatoriu, rudele celor in cauza cumparau indulgenta pentru ei. Ideea de baza a indulgentelor se va denatura curand, prin abuzurile publicitare ale colectorilor de bani, care produceau sminteala si reactii, in diverse medii. Se cerea, tot mai insistent, o reforma in capite et membris, reforma pe care papii Renasterii au mimat-o numai.
Mentionam faptul ca, pe langa abuzurile de tot felul cu cele sfinte, superstitiile populare si in special vrajitoria, au creat mari probleme Bisericii si aceasta pentru ca au fost sanctionate de Inchizitie, cu torturi legale si arderi pe rug. Atitudinea radicala a Inchizitiei si destulele abuzuri au dus la indepartarea oamenilor de Biserica vazuta, care tortura in numele iubirii lui Hristos, in favoarea unei Biserici nevazute, a adevaratilor sfinti, unde conducerea era incredintata Sf. Duh. O influenta considerabila a avut-o in acest sens scolastica, prin nominalismul lui William Occam( +1349), care postula existenta dublului adevar, unul teologic si altul filosofic. Se deschidea acum si intre Dumnezeu si om o mare prapastie.
Nu poate fi trecut cu vederea o cucerire a omenirii secolului al XV-lea, care a ajutat Reforma, si anume aparitia tiparului. Prin repeziciunea si numarul impresionant de caricaturi, la adresa papalitatii, prin manifestele si foile volante, care s-au raspandit, in special, in tarile de limba germana, a fost alimentat sau cultivat gustul pronuntat pentru misticism, scepticism si relativizare a tot ce e dogma si chiar supranatural, gust care s-a incorporat in spiritul marelui umanist Erasmus de Rotterdam(+1536). Prin compromis, Erasmus a dorit sa creeze un nou crestinism, fara dogme si fara unitate, semanand prin aceasta in constiinta europeana si in sanul Bisericii otrava duplicitatii. Colocviile si Lauda nebuniei, ca si strigatul inapoi la izvoare, sunt exemplul confuziei spirituale a timpului. Peste toate acestea, al Roma, in anul 1514, s-a publicat o cartulie ce continea fermentii smintelii, intitulata: Taxae cancelariae, adica Taxele cancelariei apostolice, care stabilea normativele si preturile de rascumparare pentru toate pacatele, spre vanzarea indulgentelor[14].
In aceasta lume ravasita, confuza, plina de contraste si gata de prefacere, lipsea omul care sa dea semnalul reformei. Acesta nu a intarziat sa apara in persoana lui Martin Luther.
[1] Ne este greu sa urmarim toti teologii protestanti, care impartasesc acest punct de vedere. Dar scoala istorica luterana si reformata, prin excelenta, este tributara acestei viziuni.
[2] A se vedea punctul de vedere al lui Earle E. Cairns, Crestinismul de-a lungul secolelor, Dallas, 1992, p. 270-271.
[3] Aici trebuie sa mentionam faptul ca scopul primar al cruciadelor a fost uneori uitat sau abandonat, ajungandu-se la cucerirea Constantinopolului, in 1204 si intemeierea Imperiului Latin de Rasarit (1204-l261), ori la organizarea cruciadei copiilor(1215), care a fost o catastrofa umana. Nu au lipsit cruciadele organizate chiar impotriva crestinilor apuseni si anume impotriva ereticilor. Ex. albigenzii sau catarii(1309).
[4] Este un lucru cunoscut ca civilizatia lumii antice a fost numita potamica (potamos-fluviu), deoarece era legata de sistemele de rauri din lumea antica, cea a evului mediu a fost, prin excelenta, talasica(thalassa-mare), deoarece s-a dezvoltat pe langa mari. Odata cu descoperirea Americii si a Indiilor, aceasta din urma a lasat locul civilizatiei oceanice.
[5] Intre 1499- 1509 a facut ocolul Africii spre India, pe la Capul Bunei Sperantei.
[6] In 1493 a descoperit lumea noua, numita ulterior America.
[7] Intre 1519-l522 a facut ocolul lumii pe apa.
[8] A. Franzen, apud BODOGAE, preot prof. dr. Teodor, RAMUREANU, preot prof. dr. Ioan, SESAN, preot prof. dr. Milan, Istoria Bisericeasca Universala, vol. II, Bucuresti, 1993, p. 200..
[9] A se vedea: August Franzen si Remigius Baumer, Istoria papilor,ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucuresti, 1996; Vintila Horia, Dictionarul papilor,ed. Seculum I.O., Bucuresti, 1999;Nigel Cawthorne, Viata sexulala a papilor, ed. Miron, Bucuresti, f.a.
[10] BODOGAE, preot prof. dr. Teodor, RAMUREANU, preot prof. dr. Ioan, SESAN, preot prof. dr. Milan, op. cit. p. 200.
[11] Ibidem, p. 201.
[12] August Franzen si Remigius Baumer, op. cit. p. 295.
[13] Ibidem, p. 295-297.
[14] Suma diferea de la om la om, in functie de bogatia si pozitia sociala a penitentului. Un om sarac putea primi gratuit o indulgenta, pe cand un cap incoronat trebuia sa plateasca acelasi favor cu echivalentul a peste 300 USD.
