O data cu abdicarea fortata a Domnitorului Al.I.Cuza - la 11/23 februarie 1866 - in urma unei conspiratii organizata de adversarii politici, situatia Romaniei era deosebit de grava, soarta Unirii fiind periclitata. Liderii politici vor reusi in cele din urma sa depaseasca situatia, la 10 mai 1866, Adunarea legislativa proclamand ca Domn, sub numele de Carol I, pe principele prusac Carol de Hohenzollern.
Alegerea unui descendent al unei familii domnitoare europene ca sef al statului roman se inscria pe linia unui vechi deziderat inscris in rezolutiile Divanurilor ad-hoc din . Liderii politici considerau ca un asemenea Domn, cu autoritatea sa, va aduce stabilitate in viata de stat; totodata, tinand seama de prestigiul descendentei sale, va actiona hotarat in directia realizarii independentei depline a Statului, neacceptand multa vreme statutul umilitor de vasal al Portii.
Intr-adevar, principele Carol, in ciuda greutatilor de la inceputul domniei, va corespunde acestor deziderate; indelungata lui domnie, mai intai in calitate de Domn, iar din 1881, o data cu proclamarea Regatului, de Rege, avea sa marcheze o etapa importanta, de real progres in istoria Romaniei; o etapa de realizare a independentei si consolidare a statului roman, precum si de modernizare a sa pe multiple planuri.
O data cu alegerea sa ca Domn cu puteri ereditare se instaureaza in Romania regimul monarhiei constitutionale, drepturile si atributiile monarhului fiind inscrise in textul constitutiei elaborata in intervalul mai-iunie 1866 si intrata in vigoare cu data de 1/13 iulie 1866.
Aceasta constitutie avea ca model textul unei constitutii straine considerata a fi cea mai liberala din Europa - constitutia belgiana din . Cu deosebire trebuie retinut continutul constitutiei de la 1866, ea urmand a sta la baza organizarii vietii de stat din Romania in perioada urmatoare, pana dupa primul razboi mondial, cand, in 1923, va fi elaborata o noua constitutie.
Pentru prima data intr-o constitutie romaneasca, o data cu principiul egalitatii depline in fata legii - inclusiv la plata impozitelor - sunt consemnate pe larg importante drepturi si libertati cetatenesti, proprii statelor cu aspiratii democratice din Europa: libertatea cuvantului si a tiparului, a asocierii, dreptul la invatatura s.a.
La baza organizarii vietii de stat se afla principiul modern al separarii depline a puterilor: executiva, legislativa si judecatoreasca.
Puterea executiva apartine Domnului si ministrilor, numiti de el. Domnul este considerat persoana inviolabila si neresponsabila (adica orice act semnat de Domn, pentru a fi legal trebuie sa fie contrasemnat de un ministru, care isi asuma astfel raspunderea). Textul constitutiei atribuie Domnului importante drepturi: de a numi si revoca pe ministri, de a sanctiona sau refuza sanctiunea legilor votate de parlament, de a deschide sau inchide sesiunile corpurilor legiuitoare si de a le convoca in sesiuni extraordinare, de a le dizolva la nevoie cu conditia convocarii corpului electoral pentru noi alegeri. De asemenea, Domnul este sef al armatei; are drept de a bate moneda, pe baza unei legi speciale; are drept de amnistie sau micsorare a pedepselor, fara a avea dreptul de a interveni in administrarea actului de justitie s.a.
Deosebit de importante sunt dispozitiile constitutionale privind puterea legislativa, stipulandu-se existenta a doua corpuri legislative, Adunarea Deputatilor si Senatul, ambele alese de corpul electoral, primul pe termen de 4 ani, al doilea pe termen de 8 ani (cu reinnoirea structurii sale in proportie de Vi la 4 ani).
Nicio lege nu poate fi sanctionata de Domn decat numai dupa discutarea si votarea ei de catre fiecare dintre cele doua organe (cu exceptia bugetului, a carui votare intra numai in competenta Adunarii Deputatilor).
Sunt stipulate in constitutie importante drepturi pe care le au deputatii si senatorii ca "reprezentanti ai natiunii" .
Sunt stipulate totodata conditiile de alegere a celor doua corpuri legiuitoare, acestea fiind detaliate in legea electorala anexata textului constitutiei. La baza alegerii se afla sistemul de vot censitar (de avere), prevazandu-se impartirea corpului electoral pe baza acestui criteriu in colegii: patru colegii pentru Adunarea Deputatilor si doua pentru Senat, in raport cu conditia de cens reprezentarea diferitelor categorii sociale in parlament era cu totul inegala; discriminarea vizeaza cu deosebire lumea satelor, acesteia fiindu-i destinat mai ales colegiul IV pentru Adunarea Deputatilor, unde conditia de cens era intr-adevar redusa, dar unde, spre deosebire de situatia de la celelalte colegii, se voteaza indirect (50 de locuitori aleg un delegat care - numai el - indeplineste calitatea de alegator).
Se apreciaza ca in baza conditiilor de cens stipulate in legea electorala de la 1866 numai un locuitor dintr-un numar de 83 putea sa indeplineasca conditia de alegator.
O asemenea situatie se va schimba dupa Razboiul de Independenta cand se va impune largirea accesului la viata publica. Prin modificarea legislativa adoptata in 1884, cele patru colegii pentru Adunarea Deputatilor se reduc la trei, totodata stipulandu-se o masiva reducere a censului (de circa 4 ori) atat in cazul colegiilor pentru Adunarea Deputatilor, cat si pentru Senat, ajungandu-se in baza acestor dispozitii sa indeplineasca calitatea de alegator un locuitor din sapte.
Contribuie intr-o oarecare masura la modernizarea sistemului de vot censitar si modificarea legislativa anterioara din 1879, cand, in conformitate cu dispozitiile articolului 44 din tratatul de la Berlin, fusese amendat articolul restrictiv al constitutiei din 1866 - art. 7 -, conferindu-se in mod conditionat drepturi politice si locuitorilor de etnie straina de alte rituri decat cele crestine (acordandu-se dreptul de cetatenie cu conditia unui stagiu de sedere in tara de minimum 10 ani, legea prevazand si unele exceptii).
Cu asemenea modificari sistemul votului censitar, stand la baza alegerii parlamentului roman, avea sa dureze pana la primul razboi mondial, cand locul sau va fi luat de sistemul votului universal, ale carui principii vor fi inscrise in textul noii constitutii din 1923.
O conditie esentiala a functionarii sistemului parlamentar stipulat in constitutia de la 1866 o constituie intemeierea si functionarea partidelor politice.
Desi inca inainte de 1866 se conturasera doua importante curente politice - conservator si liberal -, cele doua importante partide, care dau in mod definitiv expresie acestor doua curente, vor lua nastere cu o oarecare intarziere: in 1875, Partidul Liberal (care isi va lua numele de Partid National Liberal), iar in 1880, dupa Razboiul de Independenta, Partidul Conservator (acesta avand ca ziar oficial "Timpul" , condus de poetul M. Eminescu).
Acestea vor fi partidele de guvernamant care vor domina viata politica din Romania pana la primul razboi mondial, disputandu-si puterea in stat, pe baza lor constituindu-se succesiv, de-a lungul timpului, guvernele Romaniei.
Odata cu infiintarea sa, primul sef al Partidului Liberal va fi cunoscutul fruntas liberal-radical, I.C. Bratianu (1875-l891), la moartea sa succedandu-i fratele sau, Dumitru Bratianu (189l-l892), iar apoi, D.A. Sturdza (1892-l909) si U.C. Bratianu (Ionel), fiul celui inainte mentionat (1909-l927).
La conducerea Partidului Conservator se vor succeda, de asemenea, figuri importante de oameni politici: Manolache Costache Epureanu, primul sef al partidului, de scurta durata (februarie-octombrie 1880), iar apoi, dupa moartea sa: Lascar Catargiu (1880-l889), Gh.Gr. Cantacuzino - zis Nababul (1899-l908), P.P. Carp (1908-l912), Titu Maiorescu (1912-l914).
Intre aceste doua partide, de la infiintarea lor, s-au putut distinge unele deosebiri, intre altele, in plan doctrinar, liberalii se pronunta pentru o modernizare mai accelerata a Romaniei pe calea unor reforme substantiale, in timp ce conservatorii, sub influenta gruparii junimiste, avand in frunte personalitati ca P.P. Carp, Titu Maiorescu s.a., se pronunta pentru reforme treptate, cu caracter moderat, considerandu-le mai utile pentru stabilitatea vietii politice si sociale. Trebuie mentionat insa ca in practica politica, in raport de imprejurari, adesea, aceste distinctii nu sunt evidente.
O caracteristica a celor doua partide a constituit-o diversitatea de opinii din sanul lor, aceasta concretizandu-se in numeroase dizidente, dandu-si numele de "partide" , sau grupari politice nedesprinse definitiv din partidul-matca, de obicei aceste grupari fiind legate de o serie de personalitati mai mult
sau mai putin proeminente (Nicolae lonescu, D. Bratianu, C.A. Rosetti, apoi, intr-o alta etapa: P.S. Aurelian , Spiru Haret, Vasile Lascar, C. Stere s.a.).
Cu deosebire merita remarcata, din 1884, gruparea radical-democratica condusa de C.A. Rosetti, nedesprinsa oficial din Partidul Liberal, a carei conducere dupa moartea lui C.A. Rosetti - 1885 - avea sa fie preluata de fostul sau sef de cabinet, G. Panu.
In Partidul Conservator fenomenul dizidentelor este mai temperat, cel putin in intervalul imediat Razboiului de Independenta. Cu deosebire se face resimtita in randul conservatorilor gruparea junimista, in frunte cu P.P. Carp, constituita din 1881, cand fruntasul junimist enunta un cunoscut program politic ("Era noua" ), publicat in ziarul "Timpul" ; se va contura acesta in intervalul urmator ca program al Partidului Conservator, mai ales odata cu accesul la putere.
Pe langa cele doua partide de guvernamant si gruparile politice care graviteaza in jurul lor din punct de vedere programatic, in intervalul de la sfarsitul secolului XIX si inceputul secolului XX, apar o serie de formatiuni politice cu orientari programatice diferite, intre altele, la stanga esichierului politic, sunt de mentionat: gruparea condusa de G. Panu, amintita deja, care tinde a se afirma, dupa 1890 ca "partid radical" ("partida radicala" , cum este desemnat la aceasta data in viata publica); formatiunea politica intemeiata de invatatorul C. Dobrescu-Arges, care isi zice "Partida taraneasca" , prima de acest gen din Romania, intemeiata dupa 1882, in judetul Arges; in sfarsit, un partid reprezentand interesele "clasei muncitoare" in curs de formare, Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din Romania (P.S.D.M.R.), care functioneaza in anii 1893-l893, in cele din urma autodizolvandu-se prin hotararea conducatorilor sai, "generosii" , care vor intra ulterior in randurile Partidului Liberal.
Schimbari importante survin in viata politica din Romania dupa rascoala din 1907, cand apar cateva noi partide politice: Partidul Conservator-Democrat, condus de Tache lonescu, desprins din Partidul Conservator (1908), Partidul Nationalist-Democrat, intemeiat de N. lorga si A.C. Cuza (1910).
Politica guvernamentala a fost dominata, in toata perioada dintre 1866 si 1918, de catre cele doua importante grupari politice - liberala si conservatoare -, respectiv, partidele politice, Liberal si Conservator. Cum am mentionat deja, constituirea celor doua importante partide - in anii 1875 si 1880 - a fost precedata de existenta unor guverne liberale sau conservatoare, constituite pe baza celor doua grupari sau curente politice.
Intr-o prima etapa a succesiunilor guvernamentale mergand pana la jumatatea ultimului deceniu al secolului XIX - respectiv, anul 1895 - este vorba de o alternanta la putere cu termene inegale, pentru ca intr-o a doua etapa, de la aceasta data si pana la 1918, sa fie vorba de o alternanta la putere mai organizata, cu tendinta respectarii unui termen de guvernare de 4 ani, corespunzand unei legislaturi parlamentare. Altfel spus, din 1895, functioneaza sistemul rotativei guvernamentale, seful statului, Regele Carol I, avand prilejul
sa-si exercite rolul de arbitru in viata de stat, chemand alternativ la putere cele doua partide.
Intervalul de inceput al domniei lui Carol I se caracterizeaza prin instabilitate guvernamentala, in anii 1866-l871, succedandu-se la putere 10 guverne de scurta durata, de nuanta liberala sau conservatoare, din martie 1871 fiind inaugurata seria unor guvernari de mai lunga durata, incepand cu prima mare guvernare conservatoare din istoria Romaniei, avand in frunte, ca presedinte al Consiliului de Ministri, pe Lascar Catargiu (187l-l876).
Din iulie 1876, dupa doua guvernari efemere de tranzitie, vine la putere guvernul liberal condus de I.C. Bratianu, fiind vorba de la aceasta data de cea mai lunga guvernare a unui partid politic din istoria moderna a Romaniei (1876-l888). Fireste, aceasta va fi in acelasi timp cea mai importanta guvernare in istoria succesiunii guvernamentale pana la 1918.
Sub presiunea unei ample manifestari initiate de opozitie ("Opozitia unita" ), in martie 1888, indelungata guvernare liberala ia sfarsit, Regele chemand la putere pe conservatori, constituindu-se guvernul condus de Th. Rosetti. Cum opozitia care impusese inlaturarea guvernului liberal fusese eterogena (la ea participand pe langa conservatori si numeroase grupari dizidente liberale), intelegerea in sanul noilor beneficiari ai puterii se dovedeste dificila, ceea ce explica un nou interval de oarecare instabilitate guvernamentala pana la sfarsitul anului 1891: guvernul condus de Th. Rosetti nu se poate mentine la putere decat pentru un an, acestuia succedandu-i pana in noiembrie 1891 alte trei guverne cu compozitie eterogena (conduse succesiv de Lascar Catargiu, generalul Gh. Manu si generalul I.Em. Florescu).
In sfarsit, la capatul acestui interval de timp se instaleaza la putere o noua guvernare, in structura careia intra conservatorii "puri" , adepti ai lui L. Catargiu, precum si junimistii in frunte cu P.P. Carp. Este al doilea guvern conservator important din istoria Romaniei durand in rastimp de aproape 4 ani (dec. 189l-oct. 1895) si avand la conducerea sa pe Lascar Catargiu, programul acestei importante guvernari fiind dat insa de gruparea junimista (de aici si numele de guvern L. Catargiu - P.P. Carp).
Din octombrie 1895 - in virtutea sistemului rotativei guvernamentale, intrat de acum in mentalitatea liderilor politici, cat si a sefului statului - liberalii revin la putere, de data aceasta sub conducerea noului sef de partid, D.A. Sturdza (ales in noiembrie 1892, in urma mortii lui Dimitrie Bratianu). Datorita unor framantari publice provocate in buna masura de el insusi, acesta va demisiona curand, pentru un scurt interval de timp permitand constituirea unei echipe ministeriale liberale sub conducerea fruntasului liberal, cunoscutul economist P. S. Aurelian (noiembrie 1896-martie 1897). Revenit in fruntea guvernarii, o va duce pana aproape de termenul de 4 ani (aprilie 1899).
In anii 1899-l901, se succed la putere doua guverne conservatoare, primul condus de Gh.Gr. Cantacuzino, noul sef al Partidului Conservator, al doilea, de P.P. Carp, fiecare dintre ele neputand face fata crizei economice izbucnita in acesti ani si fiind obligate sa demisioneze.
Vor alterna la putere, succesiv, pana la 1914, urmatoarele guvernari: liberala, in intervalul februarie 190l-decembrie 1904, sub conducerea lui D. A. Sturdza; conservatoare, in intervalul decembrie 1904-martie 1907, sub conducerea lui Gh.Gr. Cantacuzino; liberala, in intervalul martie 1907-decembrie 1910, avand in frunte pe D.A. Sturdza si U.C. Bratianu; conservatoare, in rastimpul decembrie 1910-martie 1912, in frunte cu P.P. Carp, iar in intervalul martie 1912-ianuarie 1914, in frunte cu Titu Maiorescu.
In sfarsit, ar fi de adaugat ca in cea mai mare parte a intervalului de timp corespunzand primului razboi mondial, 1914-l918, guvernarea a fost asigurata de Partidul Liberal (revenit la putere, dupa conservatori, in ianuarie 1914).
