Textul "Opoziția parlamentarǎ in Romania post-comunistǎ 1990-2004", scris de Irina Nicoleta Ionescu, este un articol apǎrut in revista "Romanian Political Science Review", vol. VI, numǎrul 2, 2006. El reprezintǎ o cercetare ce poate fi impǎrțitǎ in douǎ mari fragmente: o prezentare a dimensiunii teoretice pe care ea o utilizeazǎ ca suport pentru analiza sa și prezentarea fiecǎrei legislaturi post-comuniste urmate de concluziile propriu-zise.
Autoarea iși propune sǎ studieze funcționarea partidelor politice romane din perioada post-revoluționarǎ, dar mai ales opoziția parlamentarǎ, grupurile de reprezentanți ale fiecǎrui partid care o alcǎtuiesc. Astfel vrea sǎ reliefeze diferența dintre putere si opoziție și sǎ scoatǎ in evidențǎ rolul opoziției in Romania. Ea pleacǎ de la ipoteza ca sistemul și patridele politice romanești sunt in plin proces de maturizare.
Pentru a susține aceastǎ tezǎ metodologia pe care o utilizeazǎ este atat cantitativǎ cat și calitativǎ. Studiul conține un cadru teoretic solid, privind activitatea parlamentarǎ a partidelor, a opoziției, construirea coalițiilor, funcționarea instituțiilor post-comuniste, atat in democrații consolidate cat și in cele tinere. Autoarea se folosește de asemenea de date statistice pentru a vedea comportamentul diferitelor grupuri parlamentare, in special a celor din opoziție: voturile pentru legile organice, pentru investirea, remanierea, restructurarea uvernului, voturile de incredere, voturile pentru moțiunile simple sau de cenzurǎ. Toate aceste date sunt culese din arhivele Monitorului Oficial, din Colecțiile legislative, de pe site-ul parlamentului, din stenogramele dezbaterilor, din textele moțiunilor și al legilor.
In prima parte a lucrǎrii sale, Irina Ionescu prezintǎ date despre democrațiile consolidate.
In democrațiile liberale rolul opoziției este diminuat. Ea preferǎ consensul in detrimentul competiției, ceea ce duce la o consolidare a puterii executive. Pozițiile luate de grupurile parlamentare sunt mai mult pragmatice decat ideologice. Dar inconvenientul acestui tip de democrație este faptul cǎ dezbaterile se poartǎ mai mult la televizor decat in forul parlamentar; mai mult chiar, votul devine o simplǎ formalitate din cauza mecanismelor preliminare foarte complicate.
Klaus von Beyme, pe care autoarea il amintește, considerǎ cǎ cooperarea opoziției cu puterea este dezirabilǎ și posibilǎ pentru cǎ grupurile parlamentare sunt mai moderate decat partidele din care provin. Deci opozițiile extreme nu mai existǎ, ele sunt mai degrabǎ confuze și ineficace, mai ales in sistemele pluripartite, conform lui Duverger. El adaugǎ și cǎ opoziția tinde sǎ fie eterogenǎ deoarece este mai simplu sǎ fi impotriva unei decizii decat sǎ o susții. Existǎ opoziții chiar și in interiorul coalițiilor guvernamentale, cand un partid vrea sǎ blocheze un proiect propus.
In ceea ce privește relația dintre guvern și partidele parlamentare, ea se bazeazǎ pe natura deciziilor care trebuie luate și pe configurația partizanǎ. Guvernele de coaliție sunt cele mai supuse voinței partidelor, iar guvernele susținute de un numǎr mare de partide, nu au o susținere fermǎ. Nu este obligatoriu nici ca partidele care nu se aflǎ la guvernare sǎ fie intotdeauna impotriva guvernului, nici ca diferite decizii sǎ fie susținute de aceleași partide. Deasemenea guvernul poate propune proiecte preferate mai mult de opoziție.
In spațiul post-comunist se constatǎ o ameliorare constantǎ a capacitǎții partidelor de a participa la o guvernare democraticǎ, dar ea este departe de a fi ca cele consolidate. Partidele sunt slǎbite de incoerența programelor lor, de lipsa lor de experiențǎ, de o identitate prea puțin construitǎ; toate acestea din cauza forței și duratei regimului comunist. Relevanța și consolidarea partidelor este determinatǎ și de participarea lor parlamentarǎ. Dar eforturile pentru integrarea europeanǎ duc la progrese, subliniazǎ Irina Ionescu.
Parlamentul joacǎ un rol esențial in perioada de tranziție, dar supraestimarea lui duce la slǎbirea sistemului, find privit ca incapabil sǎ rezolve conflictele politice. Conform multor teoreticieni, parlamentul devine țapul ispǎșitor al noului regim. De asemenea, din cauza fragmentǎrii partisane el se poate afla sub dominația puterii executive.
Pentru a ajunge la o democrație consolidatǎ se remarcǎ o ignorare a opoziției, dar ea joacǎ totuși un rol important, corectand lipsa de disciplinǎ a majoritǎții. Practicile politice nu sunt intotdeauna respectate, dorindu-se o reformare cat mai rapidǎ.
Irina Ionescu aratǎ cum multe din aceste teorii sunt confirmate in spațiul romanesc in perioada 1990-2004.
Legislatura 1990-1992 se caracterizeazǎ printr-o formulǎ guvernamentalǎ majoritarǎ și printr-o majoritate parlamentarǎ conforabilǎ. Se remarcǎ incǎ de la inceput o lipsǎ de respect a practicilor democratice deoarece guvernul nu cere votul de incredere parlamentului. Existǎ insǎ douǎ voturi de investiturǎ ale guvernului, unde opoziția a votat pentru, in timp ce membrii ai partidului de la putere au votat impotrivǎ, și l-au criticat. Se remarcǎ aici rolul echilibrant al opoziției. Logica este contrazisǎ și de moțiunile de cenzurǎ depuse de putere și criticate de opoziție. In ceea ce privește legile, ele au fost adoptate cu susținerea puternicǎ a opoziției. Acest consens intre putere și opoziție este atribuit in teorie democrațiilor consolidate, dar aici nu este cazul. Acest fapt se datoreazǎ nevoii majore de reformǎ. Adevǎrata contradicție a acestui consens este separarea netǎ intre anticomunisti și fosta nomenclaturǎ. Lipsa de maturitate a sistemului partizan și a sistemului politic este subliniatǎ de lipsa de coerențǎ a discursurilor politice și a voturilor exprimate. Pozițiile partidelor post-comuniste romane sunt, ca și in teorie, fluctuante și ghidate de pasiuni, și nu intotdeauna unitare.
Legislatura 1992-1996 este caracterizatǎ de o formulǎ guvernamentalǎ mai eterogenǎ, dar PDSR-ul rǎmane partidul principal al coaliției guvernamentale, alǎturi de PUNR, PRM și PSM. Majoritate parlamentarǎ este formatǎ din aceleași partide ca și guvernul, plus PDAR. Și in aceastǎ legislaturǎ se remarcǎ susținerea puterii de cǎtre opoziție. Nu se poate face o distincție netǎ intre ele decat in cazul votului de investiturǎ. Incepe sǎ aparǎ o coerențǎ intre declarații și voturi. Ca și in teorie, nu se poate stabili un model de cooperare intre partidele din opoziție. Ceea ce este clar este cǎ majoritatea legilor organice au fost adoptate cu ajutorul opoziției, chiar dacǎ aceasta a incercat sǎ obținǎ o moțiune de cenzurǎ, și chiar dacǎ au existat tensiuni in coaliția guvernamentalǎ din cauza doctrinelor diferite. Ceea ce ii unește este dorința de a face reforme cat mai rapid.
Guvernul și majoritatea parlamentarǎ in legislatura 1996-2000 sunt formate de partidele: CDR, USD, UDMR. Existǎ și de aceastǎ datǎ tensiuni in sanul coaliției, dar acestea nu duc la schimbǎri majore ca cele dinainte. Chiar dacǎ opoziția respinge deschis remanierile, ea depune mai multe moțiuni de cenzurǎ, dar acceptǎ consensul. Dacǎ in teorie guvernul pierde susținerea parlamentarǎ spre sfarșitul mandatului, la noi lucrurile sunt destul de diferite, intrucat opoziția are o atitudine mai criticǎ la inceput decat la sfarșit. Chiar și numǎrul moțiunilor scade spre final, iar acestea, ca și inainte sunt susținute și de membrii partidelor aflate la putere. Totuși coeziunea opoziției și a puterii este mai puternicǎ decat in anii precedenți. Concluzia autoarei este cǎ sistemul politic incepe sǎ se maturizeze. Ea regǎsește din ce in ce mai multe trǎsǎturi ale democrațiilor consolidate.
In 2000-2004 formula guvernamentalǎ este minoritarǎ, reprezentatǎ de polul social democrat, care constitue majoritatea parlamentarǎ cu susținerea UDMR. Prima surprizǎ a acestei legislaturi este sprijinul dat de PNL investiturii guvernului, o atitudine in contradicție cu poziția și ideologia sa. Se remarcǎ deasemenea o mai bunǎ coeziune a puterii pe de-o parte și a opoziției pe de alta; chiar dacǎ aceasta este formatǎ din douǎ partide de dreapta și unul extremist (PD, PNL, PRM). Aceasta este dovada cǎ deciziile pragmatice primeazǎ in fața celor ideologice. Se remarcǎ in continuare dialectica moțiuni de cenzurǎ/legi organice. Cu cat opoziția voteazǎ mai multe legi organice cu atat depune mai multe moțiuni de cenzurǎ. De data aceasta logica slǎbirii susținerii guvernului spre sfarșitul madatului este respectatǎ. Un alt semn al maturitǎții sistemului este faptul cǎ partidele de la putere nu mai depun nici o moțiune de cenzurǎ.
Privind studiul Irinei Ionescu se constatǎ imediat o foarte bunǎ structurǎ. Ea iși prezintǎ incǎ de la inceput scopurile ii metodele. Apoi ea traseazǎ cu meticulozitate cadrul teoretic pe care se bazeazǎ analiza sa, prezintǎ intr-o manierǎ obiectivǎ datele statistice pe care apoi le compara cu teoria pentru a trage in final concluziile. Aceastǎ constucție a textului il face extrem de clar. In ceea ce privește fondul acestui studiu, consider cǎ aprecieriile autoarei cu privire la maturitatea sistemului politic romanesc sunt un pic optimiste. Cu toate astea este interesanta evoluția acestuia reliefatǎ in text și lasǎ loc speranței ca aceastǎ evoluție va continua și cǎ drumul pe care se aflǎ astǎzi politica romanǎ este unul bun. Cutoate astea in legislatura 2004-2000 putem remarca treceri surprinzǎtoare de la putere la opoziție și invers, acorduri intre partide extrem de diferite, discursuri in contradictoriu, fragmentǎri și dispute in interiorul partidelor, ceea ce demonstreazǎ cǎ procesul de maturizare a scenei politice este unul care va mai dura mult timp de acum incolo.
