„mica primavara ceausista” in „cazarma scriitorilor”. generatia ’60 : intre compromis si rezistenta
„Mica primavara ceausista” insemna pentru tinerii scriitori debutati la inceputul deceniului nasterea unei frumoase iluzii: pentru elita politica insemna ca jumatate dintre obiectivele vizate in planul de atragere a intelighentiei si de implicare a acesteia in scenariul consolidarii propriei legitimitati erau indeplinite. Acesta este un fapt, nu o judecata de valoare (ca sa citam un analist de marca al mitologiei comuniste). Orice cunoscator al istoriei noastre totalitare va fi de acord ca „liberalizarea” din anii ’60 a facut parte dintr-un abil demers al puterii, menit sa racoleze „tovarasii de drum”, fara ca acestia sa aiba timp sa constientizeze atragerea in capcana. Din nou, contextul psiho-istoric marcat de traume profunde a avut un rol hotarator: trebuie sa le dam dreptate, cel putin in acest punct, unora dintre actualii candidati la rolul de tapi ispasitori, „batranii” generatiei ’60, cei care au gustat atunci din paharul puterii.
Nu credem ca intre gestul elitei scriitoricesti care, la jumatatea deceniului sapte, grabindu-se sa puna „mana pe ceea ce aducea a « putere » in materie de viata literara: reviste, edituri, manuale, etc.” , a purces la lupta pentru „recastigarea esteticului” si „tovarasii de drum” din primii ani de dupa 1944 poate fi pus semnul egalitatii. Prima diferenta care ar putea sa atraga atentia este aceea legata, iarasi, de context. Si intr-un caz si in celalalt, avem de-a face cu o societate in dezechilibru si cu o nevroza colectiva, numai ca „optimistii” din ’45 - ’48 nu cunoscusera adevarata noapte totalitara. („Pana la 30 august 1948, arata Daniel Barbu, cand, prin decretul 221, se infiinteaza Directia Generala a Securitatii Poporului, strategia comunista nu a fost de tip represiv, ci a adoptat un caracter care ar putea fi denumit politico-juridic.” ) Si ne vine greu sa credem ca in randurile intelectualitatii romanesti nu penetrase nici cel mai slab zvon despre crimele staliniste in derulare la momentul in care ceahlaii literaturii interbelice proclamau cu ardoare: „Lumina vine de la Rasarit”.
Spre deosebire de primii tovarasi de drum, tinerii saizecisti aveau in spate o experienta a terorii: Nicolae Breban are perfecta dreptate sa acorde generatiei sale aceasta circumstanta atenuanta. Unii dintre ei, ca Paul Goma sau Alexandru Ivasiuc trecusera deja prin infernul inchisorii politice. (Trecem, deocamdata, peste faptul ca Paul Goma nu ar fi de acord sa fie pus pe aceeasi treapta cu „compromisul”, intr-o faza ulterioara a epocii de aur, Sasa Ivasiuc: cititorii Culorii curcubeului isi vor fi amintit ca autenticul disident Goma nu putuse sa-si ierte detractorii, nici macar in fata spectacolului mortii.) Si nimeni nu se poate indoi de bunacredinta a unui Paul Goma, atunci cand se lasa sedus de spectacolul tanarului lider Ceausescu, unul care pacalise si Occidentul! Revenind, „compromisul” colegilor sai de generatie, constientizat si asumat ulterior (dupa tezele din iulie ’71) in numele „recastigarii esteticului”, nu poate fi analizat in afara raportarii la aceste circumstante.
Fara a aluneca, deocamdata, pe panta analizei (in aceasta secventa ne rezumam la a prezenta respectivul context, asa cum apare el indeosebi in discursul istoriografic contemporan, inclusiv in istoriografia literara), sa precizam ca „rezistenta” nu poate fi, nici ea, cuantificata tinand cont doar de gesturile scriitorilor ca indivizi sociali, care se trezesc inglobati in mecanismul puterii dupa ce se hranisera cu iluzia liberalizarii. „Rezistenta prin cultura / scriitura” inseamna cu mult mai mult decat rezistenta unor oameni in fata unui sistem totalitar (neo)stalinist intemeiat pe teroare, oricat de rafinata ar fi aceasta. Ea inseamna, in primul rand rezistenta artei autentice, a literaturii in speta, in fata presiunii ideologice amenintand transformarea canonului exclusiv intr-un instrument de legitimare a puterii. Atunci cand vom reveni asupra „rezistentei”, dintr-o perspectiva mitanalitica, vom insista, asadar, asupra rezistentei cartilor.
Modul pervers in care puterea isi desfasoara instrumentele de seductie in fata scriitorilor atrasi de mirajul liberalizarii precum si consecintele automistificarii acestora face obiectul multor mitanalize contemporane axate pe deconstruirea miturilor comunismului romanesc. La fel ca istoria, literatura trebuie sa fie, in scenariul partinic, un instrument al puterii. Scriitorii saizecisti, ca si criticii generatiei, care i-au sprijinit atunci, ca si acum, vor fi inteles acest adevar traumatizant atunci cand, dupa lansarea celebrelor teze deja amintite, asistau la un nou spectacol al puterii, bazat, de astadata, pe „denudarea procedeului”.
O uriasa deziluzie se va fi instaurat atunci in „cazarma scriitorilor” si o data cu ea, o culpabilitate care nu putea fi reprimata decat printr-o operatie de substitutie, prin asezarea „micilor compromisuri” sub umbrela principiului rezistentei prin estetic in fata tavalugului politic. „Oricat de binevoitoare ni s-ar fi parut, uneori, dupa 1964, atitudinea culturnicilor fata de scriitori, oricat de sincere baterile tovarasesti pe umeri (), nu am incetat, in nici un moment, sa fim considerati instrumentele unei neintrerupte ofensive ideologice. () Am fost evaluati, clasificati si pretuiti ca atare, iar literatura a continuat sa fie socotita o « rotita », un « surub » si atunci cand, transpirand de fericire, eram incredintati ca, undeva, sus, dupa atatea erori si rataciri proletculte, s-a inteles, in sfarsit, ca, spre a fi viabila, arta are nevoie de o anumita autonomie, fie si relativa.”
Daca in deceniul al saptelea scriitorii sunt lasati sa-si construiasca in relativa liniste, sub privirea ocrotitoare a partidului si a secretarului sau general, cetatea ideala (una care va bantui, in romanele generatiei, universurile fictionale), in deceniile urmatoare „micile compromisuri” vor determina, in negocierea dintre elita intelectuala si putere, cantitatea de libertate estetica indispensabila supravietuirii artei autentice intr-un context al relansarii masive a dogmatismului. Atitudinea relativ toleranta a cenzurii vis-a-vis de unele erezii ale scriitorilor nu poate fi redusa la ideea de „schimb” reciproc avantajos fara unele lamuriri. Cititorului care a trait in epoca respectiva si a gustat din deliciile vinovate ale evaziunii in utopia cartii (ca orice „supus totalitar” care se hraneste cu iluzia pastrarii libertatii „in forul interior”) ii este familiar succesul literaturii esopice care se voia atunci una dintre formele rezistentei.
In fata unui atare succes, aripile scriitorului autoproclamat disident, tot „in forul interior”, nu puteau decat sa creasca. Puterea ii vinde artistului o iluzie in schimbul unui capital simbolic pe care il mediaza, culmea, tocmai, literatura „subversiva” care, in scenariul partinic, joaca, in plus, rolul de „supapa de siguranta”, menita sa asigure defularea, prin intermediul „tratamentului fabulatoriu”, a unei colectivitati aflate, din nou, sub incidenta nevrozei. Literatura „esopica” (pentru care acceptam descrierea „cu voie de la militie”, numai cu precizarea ca nu dominanta „politica” ii asigura „rezistenta” in canonul autentic) ajunge sa devina instrumentul de legitimare simbolica a scriitorului, a puterii si, oricat de paradoxal ar putea sa para, a intregului segment al colectivitatii care are acces la ea. In termenii lui I. Stanomir, „Dezvaluirea abuzurilor dejiste serveste doar pentru a intari credinta poporului in iminenta cladire a cetatii comuniste pe pamant. () Istoria in mars isi construieste supapele de siguranta – romanul/teatrul politic din deceniile 7 si 8 este doar una dintre acestea.”
La baza pactului dintre scriitori, societate si putere se afla un fenomen de ocultare a adevarului care genereaza la primii o obsesie a recuperarii si a “revelarii” acestuia, fie si prin mijloace “esopice”, in interiorul fictiunii: “Era firesc ca adevarul sa reprezinte o obsesie (si nu numai pentru scriitori) intr-un regim al minciunii generalizate. Cata propaganda, atata dorinta de adevar. () Aceasta aspiratie la adevar (istoric, politic, social etc.) a dat nastere, dupa 1966, unei literaturi justitiare, de reconsiderare a trecutului falsificat si de dezvaluire a « racilelor » societatii socialiste. () Literatura pe care o publicau pe atunci scriitorii cu astfel de veleitati [cu „spirit civic”, n. n.] prelua o parte din functiile unei prese cu adevarat libere, ale unei istoriografii care nu avea, in conditiile date, cum sa mearga prea departe cu dezvaluirile, ale unei sociologii si politologii ca si inexistente.”
In aceasta categorie, a „literaturii tolerate” obsedate de adevar, Eugen Negrici, autorul observatiei de mai sus, aseaza proza despre „obsedantul deceniu”, careia ii subliniaza vocatia, daca nu constructia „alegorica” (fara a utiliza termenul), in cadrul careia un spatiu privilegiat ii este acordat lui M. Preda, dar si lui I. Lancranjan cu Cordovanii (!) si Al. Ivasiuc. In acelasi sector al prozei cu valente politice subversive, in mod evident inclinate spre alunecarea in alegorie si parabola, autorul Literaturii romane sub comunism plaseaza cele doua fictiuni „istoriografice” ale lui Eugen Barbu, Princepele si Saptamana nebunilor. Ne oprim aici cu clasificarile operabile in interiorul literaturii subversive, pe care ramane sa le abordam in alt capitol al lucrarii. Motivul pentru care am selectat secventa citata tine de imaginea pe care discursul critic contemporan o creioneaza prozatorilor „obsedati de adevar” din lista de mai sus, imagine care, din pacate, se rasfrange in mod inadmisibil asupra cartilor. Nu stim daca romanele lui Ion Lancranjan merita sa ramana in canonul literaturii romane postbelice; credem, insa, ca orice cititor (de aici sau de aiurea), mai mult sau mai putin avizat, al Morometilor sau al Princepelui nu ar ezita, cu conditia unei abordari oneste care sa recunoasca primatul esteticului in raport cu politicul, sa admita ca se afla in fata unor carti „rezistente”.
Autorii din lista lui E. Negrici sunt considerati astazi compromisi, intr-un grad mai mare sau mai mic: pe prima pozitie in top se afla, asa cum se stie, Eugen Barbu. De fapt, stigmatizarea compromisului politic al saizecistilor, intre care Marin Sorescu, D. R. Popescu, George Balaita, Petre Salcudeanu, A. Buzura sau Constantin Toiu (carora li se adauga „manjitii” de mai sus”) este anterioara declansarii febrile a vanatorii de tradatori si falsificatori ai istoriei de dupa 1990. O aflam in cronicile Monicai Lovinescu de la Europa libera, grupate dupa revolutie in ciclul Est-etice. Sa ne oprim pentru a face doua observatii. Prima dintre ele vizeaza curajul condamnarii „tradatorilor”, care trebuie pus in relatie, credem, cu contextul in care se incadreaza respectivul demers. In cazul Monicai Lovinescu, curajul este rezultanta unor circumstante speciale: autoarea atacurilor virulente la adresa unora dintre compromisii de mai sus se afla la Paris in vremea in care le lansa (anii ’80). Acesta este un fapt. Admitand aceasta, nu afirmam ca Monica Lovinescu nu avea dreptate sa stigmatizeze aservirea politica a lui D. R. Popescu, presedinte al Uniunii Scriitorilor in perioada respectiva, dupa ce salutase, cu mai bine de un deceniu in urma, publicarea romanului F. Tinem doar sa atragem atentia ca tradarea indivizilor care s-au bucurat in epoca de onoruri, asa cum arata undeva Paul Cernat , trebuie analizata numai in raport cu contextul respectiv si, ceea ce e inca si mai important, ca ea nu justifica in nici un caz condamnarea cartilor la uitare.
Detractorii contemporani ai „rezistentilor compromisi” amesteca adesea criteriile; pe de o parte aplica, in judecatile de valoare formulate asupra unei epoci, criteriile alteia, o greseala asupra careia atragea atentia chiar si Adrian Marino, unul dintre cei care refuza sa admita realitatea unei autentice „rezistente” si nu acorda prea mult credit „autonomiei esteticului”, considerand atitudinea scriitorilor care adoptasera acest slogan „anacronica, evazionista, hiperprudenta () chiar defetista. () In orice caz, numai despre « rezistenta prin cultura » nu se putea vorbi.” Intelectualul rafinat care este Adrian Marino recunoaste, totusi, ca „epoca era () plina de ambiguitati”, cultivand „duplicitatea, dublul limbaj, ambiguitatea in forme si benigne, si maligne.”
Pe de alta parte, aceeasi critici intransigenti amesteca politicul cu esteticul in abordarea operelor, rezultatul fiind stigmatizarea cartilor acuzate de falsificarea istoriei. O eroare pe care o putem repera, intre altele, la Carmen Musat (Canon si anticanon in romanul romanesc postmodern in Perspective asupra romanului romanesc postmodern si alte fictiuni teoretice) si la Ruxandra Cesereanu (Romanul obsedantului deceniu intre disidenta si impostura in Gulagul in constiinta romaneasca. Memorialistica si literatura inchisorilor si a lagarelor comuniste), ambele preocupate de deconstruirea miturilor romanesti tesute in jurul „obsedantului deceniu”. In primul studiu, contextul politic decide, in opinia autoarei, asupra soartei prezente si viitoare a formelor literare, in cel de-al doilea conduita politica a scriitorilor ajunge sa reprezinte criteriul fundamental in condamnarea cartilor.
Asupra temei „rezistentei” in constructia mitologiei autolegitimatoare a artistului vom mai avea prilejul sa revenim. Istoria si-a spus cuvantul asupra compromisului si a rezistentei intelectualilor (sau, cel putin, asa ar voi sa se creada hermeneutii sai contemporani). Istoria cu majuscula, asa cum fusese ea inteleasa in lumea totalitara. „Istoriile” inca mai asteapta sa fie spuse.
