Istorie si fictiune in discursul artistului asupra istoriei. cazul generatiei ’60
„Avem nevoie de o literatura si de o arta care sa redea cat mai colorat si cat mai divers din punct de vedere artistic realitatea contemporana, viata constructorilor socialismului, succesele si bucuriile lor, greutatile si lipsurile existente ()” (Nicolae Ceausescu, Expunere cu privire la activitatea politica-ideologica si cultural-educativa de formare a omului nou, constructor devotat si constient al societatii socialiste multilateral dezvoltate si al comunismului in Romania, 2 iunie 1976)
„De cand este la carma acestei tari tovarasul Nicolae Ceausescu, globul si-a recastigat dimensiunile lui reale si omenesti.” (Marin Sorescu, „Prestigiul presedintelui, prestigiul Romaniei socialiste”, Romania libera, 19 iulie, 1984)
„Opera de capatai a presedintelui tarii noastre este chiar tara de azi, cu uzinele, hidrocentralele, cartile de azi, cu steagul larg al pacii desfasurat peste meridianele globului. (s. n.)” (D. R. Popescu, ibidem)
„Omul societatii noastre socialiste multilateral dezvoltate este definit nu in contemplare, ci in activitate, transformand dublu – mediul sau natural si social, pe sine. Revolutia tehnico-stiintifica mondiala creeaza un cadru in care dialectica auto-depasirii presupune o eficienta sporita a conducerii, a fiecarei actiuni creatoare, in proiect si in fapt.” (George Balaita, Lumea in doua zile – Presa vremii (din Jurnalul romanului))
O istorie a reeducarii, prigoanei si tradarii intelectualilor, intemeiata doar pe documentele de arhiva, precum si pe textele „oficiale” produse de scriitori si publicate „in presa vremii” nu ar putea fi considerata legitima decat de facatorii de istorie ai epocii de aur (compromisul, candva, Constantin Toiu, i-ar numi „Fi(ii) Dogmei, matusa Istoriei”). Dincolo de faptul ca ar fi (amar) rizibila, ca textele citate mai sus, semanand foarte mult cu (pseudo)„Jurnalul romanului”, autoreflexiv-parodic, din Lumea in doua zile, o astfel de istorie ar pacatui prin nesocotirea celorlalte urme, ale memoriei, in reconstituirea trecutului. Or, potrivit hermeneuticii moderne a istoriei, al carei reprezentant de marca este, de pe o pozitie filosofica, Paul Ricoeur (cu Temps et Recit), „istoricitatea” se constituie ca un ”al treilea timp, al treilea discurs” functionand ca punte de legatura intre „conceptia pur cosmologica a miscarii temporale [„timpul cosmic”] si o abordare subiectiva, interioara a timpului [„timpul trait”].” Intre timpul cosmic si timpul trait se situeaza, asadar, povestirea istoricului („le temps raconte”) pe care Ricoeur o descrie in termenii unei tensiuni intre „identitatea narativa” si „ambitia veridicitatii”, tot asa cum, la nivelul „genurilor biograficului”, memorialistica functioneaza in baza a doua tipuri de pact: unul „autobiografic” si altul „cu Istoria”.
O istorie construita in absenta recursului la memorie ar fi, asadar, de neimaginat; in al doilea rand, pentru a putea aspira la legitimitate, o astfel de istorie ar trebui sa dea cuvantul atat victimelor, cat si calailor. In textele asupra carora ne vom opri in continuare, se intampla intotdeauna ca victima si calaul sa aiba acelasi nume: fictiunile despre eroi dedublati, care-si sunt lor insisi, „rana si cutitul” s-au ivit, fireste, dintr-o istorie a duplicitatii ai carei actori au fost, initial inconstient, creatorii acestor eroi Aceasta nu inseamna ca reducem, dintr-o perspectiva pozitivista periculoasa si, in mare masura, inoperabila in plan estetic, operele la un context istoric care le-ar fi „generat”. Incercam doar sa subliniem profunda intretesere a istoriei cu fictiunea atat la nivelul discursului istoriografic trecut si prezent (y compris „les traces memorielles”), cat, mai, ales, la nivelul naratiunii literare. Orice istorie care se pretinde depozitara unui adevar despre lume si despre sine are in spate o fictiune autolegitimatoare, dincolo de pretentia (si iluzia) obiectivitatii absolute. Orice s-ar spune astazi, in contextul atat de controversatei „condamnari a comunismului romanesc”, discursul despre adevarul istoric nu poate ignora faptul ca „istoria este fiica mitului” Altminteri, nu s-ar deosebi foarte mult de discursul utopic si, deci, de acela al ideologiei totalitare.
In istoria pactului dintre scriitori si putere, putine sunt, credem, disidentele autentice, „totale”. Un cititor contemporan care, dorind sa afle adevarul despre „rezistenta” anticomunista, s-ar opri asupra ambelor tipuri de documente, cele istoriografice, care-si asuma un grad mai inalt de obiectivitate, si cele apartinand genurilor situate la frontiera dintre istorie si biografie sau dintre istorie si (auto)fictiune, ar constata ca, in aproape toate cazurile, unul si acelasi personaj este aici „rezistent” si dincoace „tradator”! Nu este vorba numai de confruntarea, amenintata de caderi in eroare (conditionata fiind de eternele conflicte dintre indivizi), a discursurilor artistului despre sine cu discursurile „judecatorilor” sai (confrati, istorici, analisti politici) despre sine Cercetatorul ar ajunge la aceleasi concluzii comparand tributurile encomiastice (articole de propaganda, texte „literare” pe linie, „dari de seama” in cadrul sedintelor Uniunii Scriitorilor etc. ) ale scriitorilor catre puterea „toleranta” si „atenta” la grijile lor cu fictiunile despre destinul artistului sau, fireste, cu textele mai mult sau mai putin autobiografice ale acelorasi (memorii, eseuri de istoria mentalitatilor raportate la epoca de trista amintire etc.)
Il citam mai sus pe Adrian Marino cu o serie de declaratii prezente in interviurile acordate lui Sorin Antohi in primii ani dupa revolutie si grupate de acesta din urma in Al treilea discurs. Cultura, ideologie si politica in Romania. In reconstructia identitara pe care o presupune abordarea, in contextul posttotalitar, a propriului angajament in istoria recenta, intelectualul Adrian Marino face figura de disident (indiferent de declaratiile sale modeste) in opozitie cu pretinsii “rezistenti prin cultura”, intre care nu putini sunt impilatii apartinand generatiei ’60 si mentorilor acesteia (sa-i mentionam pe Marin Sorescu si pe M. Preda). Istoria (re)construita in „povestirile vietii” lui A. Marino nu are cum sa nu poarte amprenta fictiunii identitare pe care criticul si istoricul literar si-o construieste despre sine.
In termeni sociologici, in ecuatia „istorie reala – istorie traita – istorie povestita” intervin o serie de medieri succesive. Astfel, „intre o situatie sociala sau un eveniment si modul in care sunt « traite » de catre subiect se interpun schemele de perceptie si evaluare”; „intre memorarea situatiilor, evenimentelor si actiunilor si evocarea lor ulterioara se interpune medierea semnificatiilor pe care subiectul le atribuie retrospectiv prin totalizarea mai mult sau mai putin reflexiva a experientelor (totalizare care inevitabil tine cont de perceptiile si evaluarile acelorasi evenimente si acte de catre apropiatii sai)”; „intre ceea ce subiectul a trait si a totalizat si ceea ce consimte sa povesteasca astazi, se interpun, de asemenea, alte medieri.”
In termenii teoriei literare, problematica abordata impune un popas in sfera raporturilor dintre „fictiunile subiectului” despre sine si functiile povestirii. Pastrand, in punctul de plecare al unui demers de acest tip, distinctia genettiana intre fictiune si dictiune , Dominique Rabate separa textele care exhiba caracterul imaginar al « obiectelor descrise » si « fondeaza astfel un pact romanesc de lectura, disociind intre autor si narator, si construind un univers fictiv cu reguli proprii » de textele care « au un statut literar mai ambiguu prezentandu-se sub semnul unui alt tip de contract de lectura, de natura autobiografica sau referentiala ». In primul tip de texte „la « fiction » permet tous les jeux avec des referents transformes en signes, et des lors pris dans le tourniquet de l'imaginaire.”
In literatura secolului al XX-lea insa, dincolo de avertismentele generice care functioneaza ca semne ale textului, avem de-a face adesea cu transgresiuni care fac distinctia de mai sus inoperabila in sfera analizei. „La fiction peut donc porter, a l'interieur de sa logique propre, ses pouvoirs jusqu'a un point de quasi rupture, entrainer le soupcon d'une transgression de ses limites et, par la, obliger a reconsiderer la frontiere initiale qui semblait la differencier des « enonces de realite”. Aceste fictiuni transgenerice ar fi, in conceptia autoarei, specifice mai cu seama celei de-a doua jumatati a secolului (deja) trecut, multiplicarea lor fiind conditionata de o importanta transformare de paradigma ontologica, pusa, la randu-i, in relatie cu experienta traumatica a celui de-al doilea razboi mondial : « Une difference capitale separe ici le vingtieme siecle en deux moities : si la premiere peut croire a l'euphorie proustienne d'une memoire totale redonnee par le souvenir involontaire (euphorie qui est, d'une certaine facon, celle du premier Freud), la generation de l'apres-guerre fait l'experience d'un effacement terrifiant, decouvre un manque, un blanc, un vide a l'origine de la subjectivite, ce que l'on pourrait resumer par le motif d'une perte originaire qui interdit de penser vraiment toute origine en tant que telle. L'accentuation lacanienne de Freud irait, je crois, dans ce sens. » Din acest punct, perceptia adevarului de catre individ sufera mutatii semnificative: « l'exactitude (parfois inverifiable) compte moins que le desir qui se donne a lire dans l'elaboration (reelle ou fictive) du souvenir. Il est certain que le degre de realite attache au souvenir fait une difference fondamentale tant dans le vecu subjectif que dans sa traduction langagiere, mais la reconstruction personnelle renseigne tout autant, d'une autre maniere. Sujet mobile et s'absentant de soi, l'ecrivain derive au gre ses fictions qui lui permettent de n'etre en aucun lieu assignable. »
Revenind la „cazul” de mai sus, este firesc sa descoperim, intr-o „povestire a vietii” in care eroul ramane Adrian Marino, dar naratorul e altul, un alt Marino, semanand curios (?) de mult cu confratii sai compromisi: e vorba de acela „deconstruit” de Dan Petrescu intr-o serie de articole care comenteaza Al treilea discurs, grupate intr-unul din capitolele Deconstructiilor populare . Confruntand, asadar, biografia „romantata” de productie proprie a teoreticianului cu aceea de „ambasador itinerant” (recuperabila din surse „solide”), pus adesea in situatia de a legitima simbolic regimul si pe conducatorul iubit in fata intelectualitatii occidentale, Dan Petrescu comenteaza „antinomiile politice” legate de traiectoria lui Marino in epoca de aur: „L-am vazut pe Adrian Marino, pana acum, antimarxist, dar adept al lui Lenin, anticomunist, dar coabitand cu Ceausescu, a carui « fata umana » o ilustra in exterior sub auspicii culturale (dar nu numai: aveam doar in persoana sa un fost detinut politic liber sa umble si sa publice carti in lumea larga).”
Nu ne putem astepta, evident, de la un asemenea gen („povestirile vietii”) sa concureze, sub aspectul obiectivitatii, discursul istoriografic, el insusi ajuns in faza constientizarii „pluralismului” necesar. „Istoria a fost inlocuita de istorii, iar acestea nu puteau fi decat provizorii si relative” , recunoaste Al. Zub, comentand optiunea textualista a istoricului imaginarului Lucian Boia: „Noi nu ne intalnim cu istoria reala, ci cu propriul nostru discurs despre istorie. Noi alegem, noi decidem ce este bine si ce este rau, noi elaboram modele. () Morala ne apartine, iar istoria nu este decat un argument suplimentar de validare a propriilor noastre optiuni.”
Acceptand, impreuna cu Pierre Bourdieu, ideea ca in spatele „realitatii” re(con)stituite de discursul „povestirilor vietii” se afla, firesc, o „iluzie biografica” si o „ideologie biografica” , sa revenim asupra modurilor in care scriitorii, indeosebi cei din „compromisa” generatie ’60, percep istoria ai carei actori au fost si sensul propriei angajari in mersul acesteia, in confesiuni de atunci si de acum. Ne intereseaza discursul despre sine al artistului ca modalitate de reconstructie identitara, nu o anumita formula narativa. Vom cauta, asadar „viata” scriitorilor epocii in mai multe tipuri de „povestiri” de la eseul filosofico-politico-moral la „interviul narativ” si memorii.
Un tip aparte de „recit de vie” aflam in paginile eseurilor lui Nicolae Breban, dominate de tema raportului dintre politic si estetic in contextul dictaturii, raport analizat indeosebi din perspectiva implicarii generatiei sale in pactul cu puterea - de aici, preocuparea pentru o serie de subiecte adiacente: culpabilitatea si resorturile ei, rezistenta prin scriitura si pretul platit pentru pastrarea „autonomiei esteticului” etc., teme care bantuie Spiritul romanesc in fata unei dictaturi, Riscul in cultura sau, mai recent, Vinovati fara vina. De fiecare data, „urmele memoriale” sunt inserate intr-un context justificator: autorul adopta o pozitie polemica in raport cu deconstructiile contemporane ale mitologiei „rezistentei” generatiei sale, simtindu-se ulterior obligat sa reconstituie contextul in care saizecistii au cunoscut „marirea” in interiorul careia nici ca presimteau, pe atunci, germenii decaderii.
„Recastigarea esteticului”, meritul incontestabil, in opinia noastra, al scriitorilor saizecisti, este intotdeauna capul de afis: pornind de la aceasta „victorie” (invaluita in aura legendei) repurtata impotriva dogmei ideologice, se construieste identitatea generatiei si a eseistului, ca exponent de marca al acesteia: „Ceea ce ni se poate reprosa azi de catre cei care au fost out-sideri in vremurile in care noi, saizecistii, ne-am afirmat si am re-afirmat criteriile traditionale ale artei ca si ale artei si literelor romane, invingand, de fapt, ceea ce se voia o « noua arta », cea a clasei muncitoare, asa-zisul realism socialist, este nu atat faptul ca azi nu excelam in note auto-critice in marturisirile sau biografiile noastre, cat () intr-o anumita lipsa de radicalitate atunci, cand partidul slabise pentru cativa ani franele cenzurii si am reusit sa ne afirmam, individual si in grup.” Urmeaza, firesc, indicarea detractorilor si deconstructia deconstructiilor „rezistentei”, un loc aparte in categoria acuzatorilor acuzati detinandu-l reprezentantii diasporei si, mai cu seama grupul de la Paris, unde „eram judecati () nu dupa calitatea operei, a culturii, a talentului si nici dupa meritele in lupta impotriva cenzurii si a activului de partid, ci dupa criteriile rezistentei!”
Subliniind (pentru a cata oara?) distanta dintre cele doua tipuri de rezistente si dintre cele doua viziuni asupra acestora, a sa si a colegilor de generatie care au fost aici, pe de o parte, si a „parizienilor”, pe de alta parte, eseistul-memorialist se apleaca asupra studiului de caz, optand, aici ca si in celelalte confesiuni asupra epocii, pentru trio-ul Nichita, Preda si Breban „Povestirea vietii” se opreste asupra circumstantelor intrarii in partid, a obtinerii unor avantaje de pe urma pactului (autorul nu foloseste acest termen!) incheiat atunci cu puterea, avantaje de care, se subliniaza apasat, au beneficiat in primul rand colegii de breasla si, in ultima instanta, literele si, in general, cultura romaneasca. Fiecare istorie inserata in discursul autolegitimator capata caracter de exemplaritate, atribuindu-i-se o valoare „sapientiala”. „Povestirea vietii” vine sa sustina, intotdeauna, o „sentinta” si autorul nu se fereste sa exhibe aceasta functie de „exemplum”: „Amintesc in treacat aceste lucruri doar ca sa le arat celor mai tineri, celor care nu au fost in mijlocul evenimentelor in acei ani, saizeci, extrem de prolifici, de creatori, ai intregii perioade, ceea ce se numeste azi semiliberalizarea, sau celor exilati, cat de complicata, de nuantata si uneori chiar paradoxala era situatia reala din centrul extrem de viu, de turbulent, de activ, amestecat cu sperante si tradari, de esecuri si victorii neasteptate al literelor romane de atunci.” (s. n.)
Un cititor care nu il cunoaste pe celalalt Nicolae Breban, magister ludi, maestrul deghizarilor din romane, va fi foarte usor de convins ca eseul citat constituie o sursa „solida” pentru aflarea adevarului despre respectivul context istoric. Un adevar pe care nu il negam, pentru simplul motiv ca nu am fost acolo atunci (iata un argument care nu i se poate contesta autorului), dar care, tinem sa subliniem, este adevarul lui Nicolae Breban! Acesta este un fapt. Unul pe care cel care declara undeva, disimulandu-se sub mastile donjuanilor quijotesti, ca se simte ca „un dumnezeu” (fie si unul cu un d foarte mic) il oculteaza mai mult sau mai putin, intotdeauna.
Am avut prilejul sa constatam, pe urmele hermeneutilor contemporani ai istoriei, ca discursul istoriografic insusi este incapabil sa se sustraga „fictionarii”: atunci cand pretentia adevarului istoric este formulata de un „fictionar” prin vocatie si profesie, avem toate motivele sa fim circumspecti. Aceasta nu inseamna ca negam „povestirilor vietii”, mai ales atunci cand acestea au drept naratori-protagonisti niste scriitori, o legatura nemijlocita cu istoria. Inseamna doar ca vom adopta in fata acestei formule o atitudine de lectura corespunzatoare: povestirile vietii sunt, asa cum am vazut, un gen „mi-reel” „mi-fiction”; prin urmare, vom cauta dincolo de coaja diegetica pretins obiectiva (dar care apartine in aceeasi masura realitatii si „literaturii”, adica fictiunii pe care artistul o construieste despre sine), istoria latenta, aceea pe care psihocritica si, pe urmele ei, mitocritica o analizeaza pornind de la „metaforele obsedante”. Asupra metodelor amintite vom mai avea prilejul sa revenim. Deocamdata sa constatam, desi este banal, ca, punand fata in fata (asa cum o faceam mai sus in cazul „istoriei” lui A. Marino) doua „povestiri” raportate la aceeasi epoca, dar apartinand unor autori diferiti „adevarul” pretins istoric se metamorfozeaza pana la a se transforma in propria sa negatie. Autorii diferiti ar putea fi Nicolae Breban si Nicolae Breban, citati, fireste, cu afirmatii facute la momente diferite.
E suficient sa comparam Spiritul romanesc in fata unei dictaturi, eseu pe care autorul pretinde ca l-a „conceput” si scris in vara anilor ’88, ’89, pe cand se afla la Paris, cu Vinovati fara vina, pentru a constata in ce masura timpul transforma istoria in legenda; primul Nicolae Breban isi apara generatia si pe sine si acolo, insa pare mai deschis, in primul text, catre analiza onesta a culpabilitatii: „trebuie sa spun ca am fost crescuti in versatilitate, mai mult decat atat: am putut supravietui literar doar printr-o schizofrenie a gandirii zilnice ().” (O shizofrenie de care cititorul contemporan al ultimelor carti ale lui N. Breban trebuie sa tina cont atunci cand se asteapta sa afle adevarul oprindu-se doar asupra sensului „literal” al textului.) Am putea continua sa-l citam pe „tanarul” Breban cu afirmatiile legate de comunistii de omenie gen „venerabilul” Ion Ghe. Maurer sau „tanarul inflacarat si onest” Ion Iliescu (!), pe care dictatorul i-a scos din circuit, in dauna politicii si culturii romanesti, dar credem ca primul pasaj este edificator pentru pozitia pe care ne situam in raport cu fenomenul analizat.
Atunci cand compararea diferitelor versiuni formulate in legatura cu aceeasi „istorie” inseamna sa-i pui fata in fata pe N. Breban si pe, de ce nu, Adrian Marino, sau, si mai rau, pe Paul Goma, rasturnarile mitologice sunt inca si mai spectaculoase. Nicolae Breban al lui A. Marino (acel A. Marino din Al treilea discurs), care era „un romancier innascut”, insa, „in ciuda faptului ca scria cum scria – nu avea constiinta estetica si nu avea sentimentul constructiei” , nu este un „rezistent”. (Cu Deconstructiile lui Dan Petrescu in fata, vom adopta aceeasi atitudine reticenta fata de rezistenta „ambasadorului itinerant”)
Daca ar fi sa-i dam crezare lui Paul Goma, cel din Culoarea curcubeului, un text situat la jumatatea drumului dintre memorii si jurnal (dar care aduce a „roman”), centrat pe experienta confruntarii deschise a autorului cu puterea, ca urmare a aderarii acestuia la Charta ’77, o carte despre traversarea infernului si speranta regasirii luminii, toata istoria construita de N. Breban in jurul ideii de „rezistenta” a generatiei sale si, mai ales aura cu care ii invaluie pe Preda si Nichita Stanescu fara sa se uite, bineinteles, pe sine, se spulbera Se spulbera total, daca cititorul Culorii curcubeului uita ca Paul Goma este el insusi un romancier, chiar daca unul de o alta factura decat Breban, si mai ales, ca se afla in fata discursului despre sine al unui ins care a experimentat inchisoarea politica, deportarea si a simtit pe propria-i piele consecintele „tradarii” confratilor. Nu-i putem cere, asadar, lui Paul Goma, sa se raporteze cu absoluta obiectivitate la erorile „colegilor” sai de generatie, asa cum nu ii putem cere nici istoricului de profesie sa redea adevarul „pur” despre trecut
In cartea lui Goma, rezistentii lui N. Breban sunt niste tradatori: disidentul Sasa Ivasiuc este turnator la „secu”, iar Preda, director, in vremea aceea, al editurii Cartea Romaneasca, e foarte aproape de aservitul M. Gafita, adjunctul sau. Cat despre N. Breban, acestuia i se contureaza, pe de o parte, un portret de „mediator” pe langa Comitetul Central, reprezentat prin tovarasul Burtica, si, pe de alta parte, de mic tiran plin de ifose in pozitia de conducere pe care o avea la Romania literara. Portretele lui Goma sunt creionate, intotdeauna, cu instrumentele satirei: „Desigur, Breban este un scriitor; un animal al scrisului; o forta. Insa – ca, de altfel, si Ivasiuc – cu totul lipsit de inteligenta de comportament. In situatii de egalitate sociala, aceste apucaturi (de la: a fi apucat) deranjeaza, dar sunt puse pe seama „artistului”, insa un fleac de scaun il innebunise; il, de-a dreptul, prostise. Lipsit si de umor (ca, din nou, Ivasiuc), de cum pusese bucile pe scaun, devenise el insusi un banc-prost, unul dintre cele care e mai bine sa nu fie spuse Nu, Breban nu era comic, pe cand era „tovaras”; fiindca el nu se multumea sa doar fie, el si facea, rau.”
Ar fi gresit sa citim cartea lui P. Goma, uitand de conditionarile „ideologiei biografice” despre care vorbea Pierre Bourdieu: Culoarea curcubeului (re)prezinta, fara indoiala, un capitol important al istoriei disidentei romanesti sub dictatura, dar un capitol mediat, din nou, de fictiunea autolegitimatoare a autorului. Este un capitol al disidentei romanesti, citit de insusi protagonistul istoriei povestite. „Hermeneutica” acestei istorii (pe care cititorul o va descoperi peste tot in carte, dubland paginile memorialistice cu un aparat critic polemic, se va resimti puternic de pe urma experientelor traumatice al autorului; in plus, multe dintre paginile in care eseul politic si moral se insinueaza in corpul memoriilor se refera la evenimente plasate intr-un trecut mai indepartat (anii ’60, de pilda), distanta temporala functionand ca un ecran suplimentar intre autor si realitatea pe care incearca sa o reconstituie.
Nu ne-am pus problema, in lucrarea de fata, daca formatia (si temperamentul) de „artist” „dauneaza”, intr-un grad mai mic sau mai mare, tabloului „istoric” reconstituit prin mijlocirea fictinii autobiografice. Ca avem de-a face, in acest tip de discurs asupra trecutului, cu un coeficient marit de „fictionalitate” in raport nu doar cu discursul istoriografic, ci cu orice text autobiografic, pare un fapt aflat in afara oricarei indoieli: artistul se vrea, e adevarat, o „voce” a epocii sale, dar povestirea sa despre aceasta epoca trece prin filtrul (suplimentar) al unui recit heroique, care decide rolul „imaginar” asumat de acesta in istorie. Mai pregnant decat in cazul biografiei, mitul se insinueaza in orice „povestire a vietii”. Atunci cand „eroul” povestirii vietii este un critic, te-ai astepta ca situatia sa se schimbe, in sensul unei orientari mai decise in directia obiectivarii. Or, asteptarile nu sunt intotdeauna confirmate in aceste cazuri. Patruns in zona „biograficului”, criticul nu se poate sustrage „iluziei” si „ideologiei” proprii acestuia.
Cu Eugen Simion si povestirea sa despre generatia pe care o reprezinta mai mult decat onorabil in sfera criticii literare, istorie inclusa in volumul In ariergarda avangardei. Convorbiri cu Andrei Grigor, revenim in zona interviului narativ. Se cuvine, aici, sa facem o precizare referitoare la acest tip de „povestire etnosociologica”, in care cercetatorul (cel care intervieveaza) apare el insusi in pozitia unui „filtru” intre povestirea interlocutorului si realitatea la care aceasta se raporteaza: „Acest filtru este constituit din interesul cercetatorului pentru o anumita lume sau situatie sociala si apare atat in modul de a solicita o persoana pentru interviu (cand este enuntata tema mare a cercetarii), cat si in momentul in care se lanseaza intrebarea inaugurala. El precentreaza interviul, ceea ce face ca povestirea vietii sa fie ne-totala in ambele sensuri.” In cazul citat, functioneaza o conditionare in plus, intre autorii cartii relatia fiind una de tip ucenic – maestru. Prin intrebarea care deschide capitolul despre generatia ’60, Andrei Grigor situeaza „fenomenul”, de la inceput, intr-un context polemic: acela al atacurilor „programatice” lansate impotriva saizecistilor de mai tinerii lor confrati. O alta problema care „precentreaza” istorisirea lui Eugen Simion si asupra careia insista cercetatorul vizeaza raportul politic-estetic in conduita acestei generatii care a dat literaturii romane postbelice „cele mai prestigioase valori” .
Istoria despre generatia ’60 se deschide, asadar, sub semnul admiratiei fata de maestri si intreaga secventa poarta amprenta unei atari pozitionari. Intrebat, Eugen Simion vorbeste despre „frustratii, calibanii, grafomanii, impostorii” generatiei, conturand, fara violentele de limbaj pe care le-am intalnit la P. Goma (plasat „ideologic” pe o pozitie opusa), portrete in care se insinueaza o ironie discreta, eleganta: „unii dintre ei sunt foarte productivi. Grija lor cea mare este sa-i dea jos pe Nichita Stanescu, M. Sorescu, Preda, Fanus Neagu, Breban, Buzura, D. R. Popescu si pe criticii lor. Dl. Al. George n-are somn din cauza lui Preda si a taranilor romani. Dl. Grigurcu () El este deja un clasic al calomniei Sa nu ne atingem de reputatia lui.” Nu trebuie sa fii un specialist ca sa descoperi, in ironiile criticului, polemistul care paraseste temporar teritoriul esteticului, pentru a raspunde adversitatii prin adversitate, manifestata insa, repetam, cu maxima eleganta.
Aceasta dimensiune „umana” a discursului criticului ne intereseaza in primul rand din perspectiva raportului care se stabileste intre istoria cu „i” mare si istoria lui E. Simion: una care aspira la maximum de obiectivitate, cealalta care se vrea, in egala masura, obiectiva, dar care ramane sub incidenta „iluziei biografice”. Cele doua istorii se intalnesc in aceasta dimensiune, pe care o subliniase P. Ricoeur in Temps et Recit: „Ce que l’histoire veut expliquer et comprendre en dernier ressort, ce sont les hommes.” Ar fi gresit ca, situand discursul lui E. Simion exclusiv sub zodia „istoricului” (capitolul se subintituleaza „Note pentru o istorie a literaturii”), sa-i pretindem acel maximum de obiectivitate si, frustrati, poate, pe alocuri, in aceste asteptari, sa alunecam in eroarea detractorilor actuali ai reprezentantilor generatiei, care, confundand criteriile, se grabesc sa arunce la gunoi cartile pe motiv ca autorii lor ar fi compromisi si ca ar fi falsificat istoria in interesul puterii comuniste si in beneficiul propriu.
Credem ca E. Simion are dreptate sa apere talentele acestei „generatii de creatie”, asa cum are dreptate sa incerce sa justifice „micile compromisuri” ale scriitorilor (si criticilor) raportandu-le la contextul istoric; pe de alta parte, atitudinea vis-a-vis de modul de angajare al confratilor in epoca (una care este si a sa proprie) ni se pare fireasca. Dincolo de ceea ce discursul (auto)legitimator trece sub tacere, „povestirea vietii” saizecistilor in versiunea lui E. Simion inregistreaza niste adevaruri esentiale pentru intelegerea literaturii romane postbelice in raporturile acesteia cu factorul politic: intre altele, faptul ca „disidenta prin estetic” este realmente o forma de disidenta, chiar daca nu „politica” si ca generatia in discutie a reusit in demersul sub semnul caruia a debutat in peisajul cultural postbelic - recuperarea esteticului. Acesta este un fapt in afirmarea caruia criteriul conduitei politice a scriitorilor se dovedeste inoperant.
Tema angajamentului intelectualilor in istorie raportabila la acelasi context al dictaturii (sau dictaturilor, fiindca trebuie sa o includem in ecuatie si pe cea dejista) traverseaza si memoriile „dialogate” ale lui Matei Calinescu, scrise „in colaborare” cu Ion Vianu si incluse in Amintiri in dialog. Prezentati cu o oarecare detasare, conditionata, fireste, de distanta temporala responsabila si de capacitatea de a dubla istoria cu un aparat hermeneutic, „anii tulburi” ai „tradarii intelectualilor” renasc, in tabloul memorialistului inzestrat cu o mare forta de convingere. Impresia de reconstituire sincera pare sa aiba la origine aceasta relativa detasare, care-i permite celui care rememoreaza sa lase, cel mai adesea, deoparte resentimentele trecutului si sa procedeze la o analiza a acestuia pe cat posibil onesta.
Atunci cand apar, accentele polemice se insinueaza discret, memorialistul abtinandu-se de la comentariul metanarativ si lasandu-i, implicit, cititorului libertatea de a-si construi propria imagine despre epoca. (E vorba, evident, de o libertate „relativa”, fiindca, indiferent de prezenta sau absenta comentariilor, selectia evenimentelor relatate functioneaza, deja, ca o conditionare „ideologica” a lecturii.) Iata un Paul Georgescu al anilor ’50, in „lectura” tanarului, pe atunci, Matei Calinescu (in discursul despre trecut vom recunoaste ambele perspective: a tanarului „actor” al evenimentelor si a naratorului matur care le „citeste” si, uneori, le comenteaza): „In 1957 – 1958, eram corector la Gazeta literara si am putut vedea cu ochii mei cum redactorul-sef al revistei, Paul Georgescu, introducea in spalturi, in tipografie, cliseele politice si lozincile zilei in articolele saptamanale ale lui Tudor Vianu. Odata, furios, dupa ce citise in tipografie un articol al tatalui tau despre umanism, un articol care analiza sensul termenului « umanism » in Renastere, si care, data fiindu-i tema, nu putea contine nici o referinta de « actualitate » la socialism. Paul Georgescu a exclamat: « Porcul asta burghez n-a auzit de „umanismul socialist. Se vede ca nu-i place termenul de „socialism”. O sa i-l bagam noi pe gat si sa vedem ce face. » Dupa care a introdus in articol - fara a tine deloc seama de context – cinci sau sase expresii rituale ale limbii de lemn continand cuvantul cu pricina.”
Exista si cazuri in care relatarea „micii intamplari semnificative” este insotita de comentariul explicit polemic: autorul ajunge sa marturiseasca, referindu-se de astadata la anii ’60, ca dispretuia revista Luceafarul, pentru ca „incapuse pe mainile lui Eugen Barbu, inca de pe atunci un personaj dubios, mitocan si antisemit, care urma sa devina figura poate cea mai odioasa a literelor romane sub Ceausescu” .
Atunci cand vorbeste despre optiunile generatiei sale, cu care se identifica de cele mai multe ori, Matei Calinescu manifesta aceeasi grija pentru plasarea evenimentelor in contextul traumatic: naratiunea capata atunci valoare exemplara,devine, adica, ilustrarea unei „filosofii” a existentei (in formula eseistica) ivite tocmai in conditiile confruntarii cu aceste experiente traumatice: „Optand pentru profesionalism si afirmarea valorii in sfera literara in marginile posibilitatilor pe care le ingaduia timpul (perioada 1957 – 1958) , intram de fapt intr-un joc dublu foarte complicat in care ma prefaceam ca accept cenzura de partid incercand s-o insel, in care ma straduiam, ca tanar critic, sa promovez pe scriitorii autentici ai generatiei mele sub false aparente politice, sa introduc « prin contrabanda » idei potrivnice doctrinei estetice oficiale optimiste ().” Sentimentul culpabilitatii imposibil de refulat, pe care il intalneam, peste tot, si la N. Breban, devine „pretextul” insertiilor autoanalitice soldate cu „sentinte” valabile pentru orice artist in ipostaza de „supus totalitar”: „Minciuna, ipocrizia, duplicitatea pe care criticul secret al unui regim totalitar trebuie sa le practice nu sunt scutite de tensiunile psihologice si morale () pe care faptul de a minti – si riscul de a fi prins cu minciuna – le produce intotdeauna.”
Confesiunea aluneca, pe nesimtite, in disertatie despre practica ketmanului si, in cele din urma, in discursul autolegitimator: memorialistul se dovedeste incapabil de a se sustrage nevrozei specifice contextului totalitar, si incearca sa se „autopersuadeze” ca „dedublarea” care a inlesnit, atunci, practicarea „sacrificiilor ideologice” a fost una „sanatoasa”. Argumentul pentru o atare pozitionare vis-a-vis de optiunile trecutului este, din nou, primatul „autonomiei esteticului”.
Am putea continua explorarea acestui teritoriu fascinant al „povestirilor vietii” prin confruntarea diferitelor versiuni ale istoriei ai carei actori au fost, intr-un moment de mare criza a culturii noastre, artistii si, mai cu seama, scriitorii. Suprapunand textele, asa cum face „miticianul” atunci cand doreste sa identifice retelele obsedante de imagini care vorbesc despre mitologia latenta a unui autor, a unei intregi generatii sau a unei epoci culturale, vom avea insa prilejul (nu si surpriza) sa constatam ca, in realitate, istoriile nu sunt chiar atat de „diferite”. Dincolo de profilul individual al fiecarui autor, de resentimentele sau simpatiile si adeziunile firesti, se deseneaza, la un nivel latent, asa cum se intampla si in cazul fictiunilor romanesti, o „drama” a scriitorului / criticului saizecist (exceptie pare sa faca, din motive lesne de ghicit, P. Goma) „fata cu puterea”, sursa a unor complexe inca nerezolvate. „Genurile biograficului” vin astfel in completarea naratiunilor fictionale: „romanul” generatiei ’60 prinde chip aici, ca si acolo, raportandu-se la aceleasi „mituri” intemeietoare. El vorbeste despre eroi donquijotesti in lupta cu monstri (sau uriasi), despre „vizuini luminate” in care istoria pare ca nu-l mai poate atinge pe individ, despre cetati ideale si despre ridicarea Fictiunii la rangul de Existenta; el este, apoi, obsedat de un anumit deceniu in care pare sa se afle izvorul tuturor erorilor, o lume infernala in care fictiunea „intrece” realitatea: pe nesimtite, utopia isi reveleaza resursele distopice si frumoasa istorie aluneca in spatiul cosmarului. Si intotdeauna e vorba despre o poveste cu oameni si carti.
Ceea ce nu a putut fi spus atunci in fictiunea romanesca, sau a fost disimulat prin intermediul strategiilor „esopice”, poate fi citit astazi, tot printre randuri, in „povestirile vietii”, generatoare ale unor fictiuni identitare: „Ecran, la fiction l'est aussi au sens ou elle masque quelque chose, ou elle travestit un desir de dire plus directement. Elle se doit donc d'etre relayee par une autre ecriture qui en denonce peu ou prou l'inadequation. C'est finalement entre les deux regimes qu'une parole complete se cherche. C'est entre les deux, dans le silence qui existe entre les deux que doit s'entendre ce qui ne peut pas se dire.”
