ISTORIA TARII ROMANESTI DE LA OCTOMBRIE 1688 PANA LA MARTIE
1717 - Cunoscuta si sub numele de Anonimul brancovenesc, cronica s-a pastrat intr-un numar de cinci manuscrise, aflate in Biblioteca Filialei Cluj a Academiei Romane (ms. 53, socotit cel mai bun), Biblioteca Academiei Romane din Bucuresti (msse. 441, 3417 si 3441) si Muzeul Romano-Rus din Bucuresti (ms. 718), si a fost publicata pentru prima data in "Magazin istoric pentru Dacia", t. V, 1847.
Textul, atribuit pe rand lui Radu Popescu, Teodor Corbea si spatarului Preda Buzescu (Parscoveanu), dar al carui autor n-a putut fi stabilit cu certitudine, se refera la domniile lui Constantin Brancoveanu, Stefan Cantacuzino si Nicolac Mavrocordat si la inceputul domniei lui Ion Mavrocordat in Tara Romaneasca. Din acest punct de vedere, el este vadit asimetric (de altfel se si considera ca a fost alcatuit in doua etape, o prima parte inainte de 1711, a doua dupa 1716), domnia lui Brancoveanu fiind evident obiectul principal, iar celelalte tratate foarte sumar.
Povestirea e scrisa din punctul de vedere al unui partizan al lui Brancoveanu si dusman al familiei Cantacuzino si are caracter memorialistic.
Ca si celelalte cronici muntene, Istoria Tarii Romanesti nu are nici ea o predoslovie in care autorul sa-si expuna intentiile sau sa dea indicatii asupra ideilor generale care l-au calauzit. Functia acesteia este indeplinita de prima fraza, care ar aseza cronica sub semnul exclusiv al spiritului encomiastic, fara ca lucrurile sa stea totusi asa (comparatia cu cronica lui Radu Greceanu e, din acest punct de vedere, graitoare). Parcurgerea integrala a cronicii demonstraza si o lipsa a inclinarii "filosofice"; desigur, anumite reflexii morale nu lipsesc, dar ele sunt totdeauna urmarea, eventual sinteza, unei situatii concrete date si nu nazuiesc sa formuleze o conceptie generala despre lume si viata, care sa prezideze intreaga relatare a evenimentelor, asa cum se intampla, de pilda, la Gr. Ureche sau Miron Costin. In schimb, din cronica munteana se pot deduce cu oarecare precizie principalele concepte politice ale vremii si macar o parte din solutiile preconizate pentru depasirea unui moment de criza evidenta.
Domnia lui Brancoveanu pare a realiza, cel putin temporar, un oarecare echilibru, dar acesta e mereu pus in cauza de uneltiri interne, de comploturi urzite la Poarta, de schimbarea demnitarilor otomani si de lacomia lor fara margini, de evenimentele din tarile vecine. Domnul este nevoit sa duca o politica pe muchie de cutit, alternand darurile si amenintarile, rezistenta si supunerea, promisiunile si retractarile. Duplicitatea proverbiala a epocii reiese foarte bine din scrierea cronicarului anonim, care pentru cititorul actual are o "culoare" a timpului remarcabila. Relatiile cu Poarta Otomana ale domnului si boierilor au aerul unui balet tragic, cu avansuri si retractari, inclinari gratioase care - ce e drept - se transforma uneori in adevarate temeneli orientale, si aparente redresari mandre, un dans in care partenerii se schimba adesea, iar piruetele se termina nu o data in dramatice "descapatanari" ale protagonistilor.
Sentimentul de instabilitate care se degaja din cronica nu priveste insa numai raporturile externe ale tarii, ci si relatiile stabilite intre diferite clase, paturi sociale si indivizi in interiorul ei. inclinatia politica, deci mult mai concreta, a autorului (ca a tuturor cronicarilor munteni de altfel) face ca problemele "conditiei umane" sa cedeze pasul in fata realitatilor sociale ale timpului, iar personajele sa nu ilustreze ipostaze tipice ale destinului, ci sa-si joace propriul rol istoric particular, in ciuda faptului ca insista mai ales asupra primei parti a domniei lui Brancoveanu, cand domnului par sa-i mearga toate din plin iar tara "infloreste" sub stapanirea sa, cronicarul anonim ofera o imagine foarte putin idilica asupra realitatilor epocii. Nefiind un stilist, in sensul in care fusesera scriitorii moldoveni, sau chiar Stoica Ludescu, el are in schimb un acut simt de observatie si o remarcabila indemanare in redarea "culorii epocii". Este unul dintre cronicarii cei mai atenti la detaliile vestimentare si de ceremonial, la gesturile devenite rituale in imprejurarile date, la aspecte ce ilustreaza nu numai existenta publica a puternicilor lumii acesteia, ci si mentalitatea ceasurilor de ragaz si voluptatile lor de indivizi particulari.
E interesant de remarcat ca portretul propriu-zis ocupa un loc secundar in cronica, fiind consacrat doar personalitatilor de a doua mana si devenind astfel un mod al expresiei rezumative si nu al reconstituirii personajului. Lipseste un portret al Iui Brancoveanu, fiindca figura domnitorului se incheaga din intreaga cronica, asa cum se intampla cu personajele literaturii epice moderne, din gesturi si replici, din ganduri si reactii, din hotarari si dubii, din tribulatiile politice si omenesti, sau prin decorul si oamenii inconjuratori. Trasatura specifica a talentului scriitoricesc al autorului Istoriei Tarii Romanesti este capacitatea creatiei de scene; el este prin excelenta un observator al comportarii si al vorbirii oamenilor, personajele sale se definesc prin manifestarile lor exterioare, direct sesizabile, prin rare dar graitoare indicatii de joc de scena si prin dialog sau prin vorbirea directa.
Cronicarul intarzie cu predilectie asupra a tot ceea ce in realitatea vremii sale e spectacol sau poate fi interpretat ca atare. Ilustrative din acest punct de vedere sunt relatarea rafuielii lui Brancoveanu cu clucerul Constantin Stirbei sau cea a judecarii boierilor tradatori, in frunte cu paharnicul Staico si Preda Prooroceanul.
De fiecare data, domnitorul nu se multumeste sa pedepseasca, ci se razbuna, prelungind chinurile vinovatilor prin incertitudine, iar in al doilea caz montand, la aducerea lor in divan, o adevarata reprezentatie. Si in alte cazuri cronicarul are tendinta de a traduce intamplarile sau evenimentele cu rasunet politic in dialog sau "tablou vivant". Asa, tratativele lui Brancoveanu cu austriecii sunt rezumate in cele din urma intr-un dialog intre Radu Popescu si generalul Heissler, iar discutia cu privire la tratatul planuit de Serban Cantacuzino, continuata de Brancoveanu, devine si ea o confruntare intre niste interlocutori neindividualizati, dar ale caror pareri opuse sunt organizate de cronicar tot sub forma schimbului de replici. Cu mijloace vadit teatrale este descrisa si urcarea pe tron a lui Brancoveanu sau, mai precis, ceremonia inscaunarii. Scriitorul indica pozitia si gesturile rituale ale principalelor personaje: domnul, mitropolitul, trimisul sultanului, boierii; da succinte indicatii cu privire la decor; reproduce discursul domnitorului, adevarata capodopera de diplomatie. Nu lipseste nici detaliul anecdotic, cu rol premonitoriu. O sensibilitate teatrala pentru decor si culoare dovedeste si scena incoronarii regelui polon August de Saxonia, care sta toata sub semnul fastului si rafinamentului vestimentar. Relatarile de lupte, nu foarte numerose, sunt, totusi, si ele destul de izbutite.
Cronicarul anonim impleteste imaginile de ansamblu cu detaliile surprinse in miscare vie si, din nou, in expresia verbala a combatantilor. Dinamismul acestor pasaje, ca si al celui care descrie pestera din care iese musca columbaca sau al celui care relateaza o furtuna, adauga noi dovezi la afirmatia privitoare la deosebitul simt de observatie si de redare a miscarilor vietii pe care il poseda cronicarul. Acesta se reflecta si in tipul de fraza utilizata: raporturile sintactice lineare nu mai sunt net precumpanitoare; autorul foloseste din ce in ce mai mult constructiile cu subordonate, uneori arborescente, adesea stangace, dar denotand un progres al viziunii dinspre simpla inregistrare spre intelegerea cauzala si circumstantiala a fenomenelor vietii oglindite prin limbaj.
