Intelectualii si „teroarea istoriei”. „cazarma scriitorilor” – doar o „cazarma cu fictiuni?





„Hermeneutica” istoriei. Istorie si fictiune. Istorie //vs// memorie? Memorie individuala si memorie colectiva. Patologii ale memoriei in spatiul romanesc totalitar

Raportul dintre individ si istorie (indeosebi acela dintre intelectual si istorie), supratema care bantuie obsesiv romanul politic al ultimelor doua decenii de dictatura, nu este, in realitate, un cliseu sortit pieirii o data cu formula fictionala careia i-a asigurat succesul intr-o epoca in care lectura literaturii „subversive” devine, pentru lumea intelectuala, principala modalitate de defulare. Fara sa poata fi desprinsa catusi de putin de respectivul context politic, tema revine in discursul istoriografic si in acela al criticii si al istoriei literare posttotalitare, dezvaluindu-si statutul de obsesie trecuta si prezenta a unei intelectualitati care a experimentat tenebrele si incearca sa se ridice la lumina.


Problema „angajamentului” intelectualului in istorie, unul din spectrele Europei central-orientale (dar si ale celei occidentale), reprezinta o structura redundanta in imaginarul socio-cultural al spatiului autohton postbelic si, indeosebi, postrevolutionar. Acum, ca si la inceputurile comunismului romanesc (cel institutionalizat, nu cel confectionat de hagiografii de serviciu ai regimului dictatorial), pentru ca „noua geneza” sa poata fi desavarsita, e nevoie de un sacrificiu fondator. In cautare de „tapi ispasitori”, noua (?) comunitate intelectuala, constienta de necesitatea recursului la memorie intr-un context al deconstructiei pseudomitologiilor substituite „istoriei” in anii dictaturii, cauta adesea adevarata istorie in spatiul literaturii, iar vinovatii – mai cu seama in acel segment, privilegiat candva, al elitei scriitoricesti. Literatura de fictiune, nu numai aceea memorialistica, de frontiera, devine un teritoriu fertil pentru cautatorii actuali de adevar. Dar unde se afla adevarul in acest spatiu in care memoria individuala si, prin intermediul ei, memoria colectiva, isi da intalnire cu istoria, spatiul in care Artistul rescrie pe cont propriu istoria falsificata de regim, punctul de intersectie al celor doua utopii - a puterii si a artei?
Inainte de a incerca sa raspundem acestor intrebari, se impun cateva clarificari referitoare la raportul dintre istorie si memorie, pe de o parte, si la acela dintre istorie, memorie, mit si utopie – ca teritorii revendicate de „literatura”, pe de alta parte. Nu poti stigmatiza, de pe pozitia criticului de specialitate, un gen literar, acuzandu-l de falsificare a istoriei, „proces” in care adevaratii condamnati vizati ar fi scriitorii, adica niste „fictionari” prin vocatie. Nu o poti face nici macar de pe pozitia istoricului: acum cand era pozitivismelor a trecut, istoria se cuvine inteleasa, si la noi, in dimensiunea ei umana.
Paul Ricoeur fundamentase in anii ’80, dintr-o perspectiva filosofica, o fenomenologie a istoriei privita ca „fabricatie” (ideea unei epistemologii mixte, a unui amestec de subiectivitate si obiectivitate in demersul / discursul istoriografic, fusese avansata cu mult inaintea publicarii „trilogiei” Temps et recit, prin anii ’50). Comentandu-l pe Ricoeur intr-un studiu publicat in Conferences de l’Ecole des chartes, Francois Dosse sublinia meritele acestuia in configurarea unei noi viziuni asupra istoriei (si istoriografiei): „Ricoeur recuse la fausse alternative, qui va devenir de plus en plus pregnante dans l’operation historiographique, entre l’horizon d’objectivation, avec son ambition scientiste, et la perspective subjectiviste avec sa croyance en une experience de l’immediatete quant a la capacite a proceder a la resurrection du passe. L’objet est de montrer que la pratique historienne est une pratique en tension constante entre une objectivite a jamais incomplete et la subjectivite d’un regard methodique qui doit se dependre d’une partie de soi-meme en se clivant entre une bonne subjectivite, « le moi de recherche » et une mauvaise, « le moi pathetique ».(s. n.)”
Istoricul nu poate aspira, asadar, la o obiectivitate absoluta, conditionat fiind fiind de o serie de factori subiectivi, intre care o judecata de valoare care decide asupra importantei evenimentelor in ordinea istoriei si, deci, asupra selectiei acestora in constructul istoriografic preconizat. In al doilea rand, aportul sau subiectiv se poate citi in „intriga” construita care apropie textul „istoric”(ca „naratiune purtatoare de scheme de explicatii” ), asa cum a aratat Ricoeur in Temps et recit, de textul narativ literar. (Despre aceasta „inrudire” a istoriei cu fictiunea si despre panta pe care aluneca ea, sub presiunea comandamentelor ideologice, in culturile totalitare, vom mai avea prilejul sa vorbim.) O alta determinare subiectiva a discursului istoriografic tine de distanta temporala responsabila de punerea in functiune a mecanismului imaginatiei istoricului, care trebuie sa faca trecutul „lizibil” pentru contemporanii sai. In fine, o a patra dimensiune a subiectivitatii puse in joc in demersul istoriografic este rezultanta „misiunii” asumate de disciplina in cauza: „Ce que l’histoire veut expliquer et comprendre en dernier ressort, ce sont les hommes.”


Istoricul, ca mediator intre evenimentele trecutului si re-crearea acestor evenimente in prezent, isi asuma (dincolo de pretentiile obiectivitatii absolute) rolul unui hermeneut care „citeste realul ca pe o scriitura al carei sens se deplaseaza pe firul timpului in functie de diversele sale faze de actualizare”. Discursul care da forma si chip istoriei ar fi unul „de gradul doi”, povestirea istoricului functionand ca articulatie intre memoria faptelor trecute si proiectia acestora in istorie. „Notre hypothese de travail revient ainsi a tenir le recit pour le gardien du temps, dans la mesure ou il ne serait du temps pense que raconte.”
Istoria re-creata prin povestire se configureaza la intersectia dintre un „spatiu de experienta” si un „orizont de asteptare”, care se conditioneaza reciproc. Primul tine de trecut, al doilea de prezent: acesta din urma citeste trecutul reinvestindu-l cu sensuri. Rezumand, orice hermeneutica a istoriei isi asociaza un coeficient de „fictionalitate” care trebuie pus in relatie si cu valorificarea, in discursul istoriografic, a „urmelor” memoriei. Atunci cand „arhivele tac”, istoricul va apela la documentele subiective situate la granita dintre istoria „reala” si fictiunea autobiografica. Ca spatiu constituit in baza a doua tipuri de pact – „pactul cu istoria” si „pactul autobiografic” , lumea revendicata de „genurile biograficului” va purta amprenta a doua randuri de urme memoriale: memoria individuala si, insinuata in profunzimile acesteia, memoria colectiva. P. Ricoeur a aratat, pe urmele practicii psihanalitice, ca in memoria individuala se intretese „privatul” cu „publicul”. Orice istorie individuala, orice povestire prin intermediul careia se construieste o identitate personala este „enchevetree dans des histoires” .
Intre istorie si memorie (individuala si colectiva) nu poate fi vorba, asadar, de opozitie, in sensul distantei dintre o reprezentare fidela, absolut obiectiva, a trecutului si o suma de reprezentari subiective, mediate de constiinta individuala sau colectiva, predispuse mai mult sau mai putin spre „fictionalizare”. Fictiunea se insinueaza, asa cum s-a putut observa, in ambele tipuri de recontructie a trecutului. Atunci cand travaliul de reconstituire a istoriei (y compris dimensiunea „hermeneutica”) revine unui grup aservit comandamentelor unei puteri discretionare, care pune demersul istoriografic in slujba propriilor interese legate de construirea unei mitologii autolegitimatoare, istoria gliseaza din ce in ce mai mai mult spre fictiune, lasandu-se aglutinata, inglobata si, in cele din urma, ocultata.
Este, fireste, cazul societatilor totalitare, in cadrul carora rescrierea istoriei ca mitologie a puterii in exercitiu isi asociaza un travaliu de anihilare a memoriei colective, nemaivorbind despre presiunea exercitata sub teroare, devenita „instrumentul metaistoric de conditionare a omului” , asupra memoriei individuale. Sub presiunea avalansei de constructii mitologice care ajung sa se substituie istoriei (si aici nu trebuie neglijat deloc rolul paraculturii ideologice, de la literatura in mod evident „angajata” la romanele „istorice” si istoriile „pilduitoare” doar aparent inofensive din manualele scolare sau la filmele in care propaganda se insinueaza discret, imperceptibil pentru consumatorii neavizati ), memoria individuala si, fireste, cea colectiva sufera o serie de transformari cu semnificatie patologica si efecte de o amploare de nebanuit pe termen lung.
Singura istorie „legitima” acceptata de puterea totalitara va fi aceea care o legitimeaza: aceasta din urma, investita cu semnificatii din sfera sacralitatii, va fi constituita in baza scenariilor care dau chip visului mesianic: „Recunoasterea totalitarismului si a stramosului sau, utopia, s-a petrecut mai intai pe taramurile mesianismului secularizat: marxismul nu mai era carticica trandafirie a revolutiei comuniste, ci un Leviathan anonim si viclean.” Eschatologia totalitara in varianta lenino-stalinista, asumata si reciclata la noi pe parcursul celor doua dictaturi, prevede in scenariul sau o istorie pusa sub semnul intunericului, al decadentei si al putrefactiei si condamnata, de aceea, sa se sfarseasca si una aflata, fireste, la inceput, „rod” al activismului prometeic al „omului nou”, o istorie sacra a „facerii” cetatii ideale care aluneca in utopie. Singurele „vestigii” ale trecutului acceptate in istoria oficiala sunt cele susceptibile de a se mula, gratie unei re-lecturi recuperatoare in beneficiul puterii, pe interesele acesteia din urma.


Rescrisa in conformitate cu dogma politica, istoria mai indepartata se inscrie in tiparele – reconfigurate - ale miturilor intemeietoare, ale miturilor eroice reinvestite cu semnificatiile luptei de clasa, in timp ce aceea contemporana se suprapune peste utopia totalitara : „Totalitarismul este imaginea temporala a cetatii utopice.” Impactul „istoriei sacre” asupra memoriei individuale si colective este urias. Un sondaj / test aplicat unui esantion de populatie care a trait experienta dictaturii ceausiste (de la „mica primavara” la anii ’80) ar fi in masura sa arate gradul in care romanii au interiorizat istoria confectionata de putere si servita pe toate caile (de la manualul de scoala la marile spectacole propagandistice).
Sorin Antohi aseaza la originea fragmentarii societatii romanesti posttotalitare, „fragmentarea memoriei” colective: „Exista intotdeauna si in toate societatile o lupta pentru un canon al trecutului sau pentru un trecut canonic. () In Romania, () avem de-a face cu un fel de pseudomemorie nationala, construita la nesfarsit prin repetarea cliseelor vulgatei ().” Cauzele fenomenului de „hipomnezie” colectiva ar trebui cautate „in anii tarzii ai comunismului, [cand] s-a produs o ruptura in imaginarul social, intre viziunea individuala si populara despre prezent, despre viitor, despre trecut si ceea ce stiintele istorice reusisera sa produca, sa genereze, sa colporteze inainte. Astfel incat, astazi ne gasim in fata unei situatii publice in care canonul memoriei nationale este definit de supravietuitorii si continuatorii national-comunismului.”
O hermeneutica a raportului dintre presiunea politicului ca factor structurant al discursului istoriografic comunist si pseudomemoria noastra nationala ar fi in masura sa stabileasca configuratia patologica a acesteia din urma. Interiorizata, utopia totalitara este responsabila de schizofrenia sociala, vazuta de T. Todorov ca o modalitate de aparare impotriva raului totalitar. Pe urmele lui Freud, care identifica intre efectele curei psihanalitice un „travail de souvenir” (traumatizant si responsabil de o serie de blocaje ale memoriei) dublat de un „travail de deuil” (cu rol compensatoriu in raport cu primul), Paul Ricoeur urmareste efectele traumatice ale presiunii politicului asupra memoriei colective manipulate in societatile totalitare: „Le travail de l’histoire se comprend comme une projection, du plan de l’economie des pulsions au plan du labeur intellectuel, de ce double travail de souvenir et de deuil.”
Hipomnezia programata de partidul-stat sfarseste prin a intalni, in inconstientul colectiv, nevoia de uitare, de detasare (acel „travail de deuil”) aflata la originea pactului societatii cu puterea. Minciuna institutionalizata sfarseste prin a fi asumata de o colectivitate rinocerizata: ea devine minciuna despre sine si ajunge sa dea nastere unei culturi a „dedublarii”, a „duplicitatii”: Ea apare, in societatea romaneasca totalitara, „() ca instrument terorist, birocratic-politist, pe de o parte, ca masura de protectie pe de alta” Lumea totalitara cultiva jocul dublu: spectacolului pus in scena de putere colectivitatea ii da replica prin propriul joc teatral, perfect constient, raspunzand mistificarii prin mistificare. „Succesul in joc devine sursa de satisfactie, observa C. Milosz. () Omul se apara in sanctuarul lui interior, care este cu atat mai frumos cu cat trebuie sa plateasca un pret mai mare pentru a interzice accesul celorlalti la el.”


Maladia nevrotica descrisa de Tzvetan Todorov si C. Milosz si reperabila la nivelul mentalitatii colective romanesti inclusiv in contextul istoric posttotalitar nu ne singularizeaza in spatiul european: „memoria trunchiata” este una din constantele raportarii Occidentului la experienta totalitarismului lenino-stalinist, a carui istorie tinde sa fie, spre deosebire de aceea a nazismului, cosmetizata, daca nu cumva ocultata. „Marea parada” (care ar putea fi definita in termenii unui spectacol fata de lume si fata de sine) nu este, asa cum a aratat Jean-Francois Revel, doar apanajul puterilor totalitare ale secolului al XX-lea, ci caracterizeaza, inclusiv dupa caderea Cortinei de Fier, jocul puterii intr-un Occident in care „stanga si dreapta deopotriva ii [trateaza] diferit pe criminalii invingatori si pe criminalii invinsi. () Intr-adevar, una din cauzele valului ce a fost aruncat peste crimele comuniste este o lasitate neindoielnica, fiindca e mai usor sa te bati cu regimuri totalitare moarte decat cu regimuri totalitare vii. () Obligatoriu in Occident pentru partizanii sau simpatizantii URSS, acest servilism surprinde prin amploarea sa neasteptata chiar si in randul adversarilor ideologiei comuniste. El a putut fi justificat candva prin invocarea unor motive tinand de realpolitik. Iata insa ca supravietuieste in randul respectivilor adversari si dupa sfarsitul comunismului sovietic si european ().” Dincolo de lasitatea conditionata politic invocata de J.-F. Revel, fenomenul in cauza poate fi explicat, credem, prin actiunea aceluiasi „travail de deuil” freudian: pozitionarea actuala a Occidentului fata de marea „religie” de la Rasarit si, mai ales, fata de crimele savarsite in numele ideologiei care a sustinut-o are in spate un pact din trecut, generator al culpabilitatii care se cere refulata.
Nu altfel stau lucrurile in spatiul romanesc, unde traumele trecutului se intorc, asa cum s-a aratat, redimensionand tipurile de raportare ale clasei politice, ale elitei intelectuale si ale intregii societati la acest trecut. Asumata timp de aproape o jumatate de secol, „marea parada” supravietuieste, mai mult sau mai putin constient, in imaginarul politic si socio-cultural actual, dictand scenariile si distribuind rolurile. In lumea romaneasca postbelica, practica ketmanului in spatiul colectiv are in spate o experienta traumatica acutizata in anii dictaturii stalinist-dejiste si care, interiorizata, supravietuieste si dupa „ameliorarea” metodelor teroriste ale puterii. Analistii contemporani sunt de acord ca, o data realizata reforma identitara colectiva prevazuta in scenariul partinic, nu mai era nevoie nici macar de cenzura, autocenzura functionand cu mult mai eficient: un adevar pe care puterea il intelesese, atunci cand desfiinta institutia oficiala. „Presiunea colectiva totalitara trebuie sa fie expresia corpului social si sa se identifice cu vointa colectiva; ea trebuie asadar sa devina un mecanism orb, impersonal, un soi de justitie si de lege imanente, care sa depaseasca orice vointa intrupata.” In societatea romaneasca trecuta prin experienta primei dictaturi staliniste, acest obiectiv era indeplinit (nu si constientizat de „supusii totalitari”) atunci cand regimul national-comunist ceausist isi rafina strategiile de seductie in scopul transformarii intelectualilor in tovarasi de drum.
Inainte de formularea oricarei judecati asupra „tradarii” si a „tradatorilor” epocii, explorarea respectivului context se vadeste a fi o operatie indispensabila. Un proces onest presupune insa acordarea de sanse egale atat acuzatorilor, cat si acuzatilor. Sunt acestia niste „vinovati fara vina”, victime ale sistemului sau niste oportunisti „pe care nu ii interesa cultura romana”, ci doar „sa se puna personal in valoare” ? In dezbaterea asupra prigoanei politice, asupra tradarii si a „rezistentei”, nici un punct de vedere nu trebuie neglijat.









Copyright © Contact | Trimite referat