Intelectualii fata cu puterea. de la „facerea lumii” la „dinastia” ceausescu. ce spune istoria?






Discursurile istoriografice actuale sunt dominate de un spirit al deconstructiei care, dincolo de indatorarea fata de paradigma culturala contemporana, trebuie pus in relatie cu traumatismele epocii totalitare. Culpa difuza care marcheaza un segment important al intelectualitatii romanesti exacerbeaza vanatoarea de „tapi ispasitori”, elita politica isi spune cuvantul acum, ca si atunci, unul adesea hotarator pentru „ingroparea” fostilor actori importanti ai scenei culturale si politice, „rezistenta prin cultura” devine obiect al deriziunii (atunci cand e pusa in relatie cu anumite personaje ale lumii literare postbelice), iar adevarul ramane un mister (Ceea ce e „normal”, in masura in care unicul adevar „verificabil” postuleaza inexistenta unui adevar unic, imuabil) Adoptand, in punctul de plecare, perspectiva lui P. Ricoeur asupra naratiunii istoriografice si asupra „constiintei structurante” a acesteia, dublu determinate (obiectiv si subiectiv), vom incerca sa schitam contururile unei epoci in care se afla, poate, izvorul marilor greseli si al marilor traume. Vom urmari intotdeauna, in relatie cu contextul social-politic, spatiul, presarat de ispite, compromisuri si abjurari, al literaturii.


Evenimentele dramatice din perioada imediat urmatoare „eliberarii” din 1944, o perioada posttraumatica, in care, dupa experienta razboiului si a celor doua dictaturi – carlista si antonesciana -, lumea romaneasca parea sa fi revenit pe un fagas normal (alaturi de aliatii sai „traditionali”), au jucat un rol hotarator in configurarea peisajului cultural postbelic. Ascensiunea rapida (mediata de interventia brutala in treburile statului roman a „marelui prieten de la Rasarit”) a cvasi-necunoscutului – in anii interbelici – partid comunist atragea dupa sine, calchiata dupa modelul sovietic, o uriasa transformare de paradigma culturala. Trei ani dupa incheierea celui de-al doilea razboi mondial, fostul „ ilustru necunoscut” Mihai Novicov schita, de pe o pozitie extrem de „comoda” (director in Ministerul Artelor), noua directie pe care urma sa se angajeze, sub presiunea comenzii ideologice, arta autohtona: „Daca arta este ideologie, iar artistul isi proclama hotararea de a se incadra in eforturile maselor populare conduse de clasa muncitoare si partidul ei, atunci este evident ca niciodata el nu va putea raspunde acestei sarcini fara sa patrunda adanc ideologia clasei muncitoare, fara sa-si insuseasca principiile teoretice care calauzesc clasa muncitoare in munca si activitatea ei de zi cu zi.”
Parte a strategiei de stalinizare prevazuta de U. R. S. S. pentru tarile Europei de Est, transformarea culturii in scopul distrugerii societatii civile (in conformitate cu interesele Moscovei) a insemnat, in primul rand, inregimentarea intelectualitatii: „In domeniul vietii intelectuale, observa V. Tismaneanu, intr-o carte deja celebra, scopul partidului comunist a fost acela de a anihila orice forma de creativitate autentica: literatura, istoria, arta si filosofia trebuiau sa se subordoneze ideologic sferei politice. Intreaga traditie culturala a fost reinterpretata pentru a se conforma noilor dogme: principalele personalitati din literatura romana au fost eliminate din publicatiile oficiale, cenzura a fost aplicata drastic pentru a elimina orice aducea a « nationalism », « cosmopolitism », « obiectivism » sau alte forme de « decadenta burgheza ».” Intre factorii determinanti in dezlantuirea „reeducarii”si „prigoanei” intelectualilor, dincolo de presiunea exercitata de modelul Gulagului sovietic, credem ca un rol important l-a jucat si complexul de inferioritate al „elitei” politice autohtone, complex partial responsabil, in viziunea aceluiasi V. Tismaneanu, pentru luptele interne din partid (soldate cu eliminarea unor intelectuali de marca de talia lui Lucretiu Patrascanu).
In termenii mitanalizei lui Ioan Stanomir din Explorari in comunismul romanesc, inferioritatea intelectuala a elitei comuniste „este metamorfozat(a) in capital simbolic: de partea progresului se afla fortele cu adevarat vii ale natiunii, muncitorimea in alianta cu taranimea saraca.” „Alibiul” pentru teroarea dezlantuita impotriva „reactionarilor”: generoasa constructie utopica in care intelectualului „initiat” i se rezerva o pozitie privilegiata de profet al noii lumi, ctitor, prin contributia la edificarea artei intelese ca ideologie, al cetatii ideale
Intre 1948 si prima jumatate a deceniului al saptelea (1962 – 1965 – perioada de transformari in planul ideologiei si al strategiei politice dejiste in sensul abandonarii pozitiei prosovietice pentru una ostentativ nationalista), stalinismul romanesc face revagii in randurile intelectualitatii „reactionare”. Exceptie face, intr-o oarecare masura, scurta perioada de dupa moartea lui Stalin (1954 – 1956, interval in care sunt eliberati din inchisori o parte dintre reprezentantii elitei intelectuale „burgheze”), cand, „intervenind o relaxare in raporturile elitei guvernante cu societatea, gradul de toleranta fata de elitele profesionale creste. Accentul se muta, de pe anihilarea si marginalizarea lor, spre stabilirea unei colaborari in conditiile dictate de regim si in zonele alese de acesta.”
Incepand cu 1957 si pana spre 1960, se desfasoara o noua ofensiva dogmatica si, implicit, o reluare a practicilor staliniste orientate impotriva unei societati deja marcate de dezechilibre grave. Pana la „mica primavara ceausista” care aduce cu sine, indeosebi in tabara tinerilor scriitori, speranta (si iluzia) unei destinderi culturale, daca nu cumva a unei transformari radicale a culturii si a societatii romanesti in ansamblul ei, elita intelectuala romaneasca traverseaza treptele unei coborari in infern urmate de un moment al „iluminarii”. Sensul atribuit acestei experiente „revelatorii”, de la convingerea (?) ferma ca „lumina vine de la Rasarit” (si, dupa renuntarea la prosovietism, de la „soarele” national(ist)) si pana la asumarea conditiei tragice si lupta, sub diverse forme, impotriva aberatiilor sistemului, masora distanta de la intelectualul inregimentat - „tradatorul” - la „rezistentul prin cultura”.
Inainte de a analiza natura „rezistentei” romanesti din anii comunismului, ne vom intoarce, pe urmele Anei Selejan, la scurtul interval care a inregistrat, in contextul posttraumatic amintit, fenomenul „tradarii intelectualilor”. Oprindu-se (cu infinita rabdare) asupra publicatiilor culturale ale vremii (perioada 1944 – 1948), mai mult sau mai putin inregimentate politic in sensul aderarii explicite sau mascate la una din cele doua „platforme” – una a partidelor istorice aflate in proces de disolutie si una a blocului partidelor „democrate” in ascensiune -, autoarea studiului Tradarea intelectualilor. Reeducare si prigoana descopera printre factorii determinanti ai transformarii nefaste a paradigmei culturale postbelice o serie de campanii de presa orientate mai ales in directia „aservirii” ideologice a artei. „Asa au fost, observa Ana Selejan, campaniile privind « cultura pentru mase » si impotriva literaturii « turnului de fildes » (1944 – 1945), apoi campania privind « tradarea intelectualilor » (1946), apoi campania impotriva « crizistilor » (1946 – 1947), apoi campania pentru implementarea modelelor culturale si impotriva decadentismului si altor « isme » (1947 – 1948) si, in fine, campania impotriva ultimelor ramasite, acei « scriitori dusmani ai poporului » (1947 – 1948). Suntem de-acum in plin an 1948, in deplin triumf al dictaturii proletariatului, al « culturii in sens unic ».”


In tot acest rastimp, disparitia treptata a revistelor de cultura si a ziarelor necorespunzatoare din punctul de vedere al pozitiei in raport cu ideologia noii „elite” politice (sa amintim, impreuna cu Ion Istrate, Tribuna Poporului, Revista Familiei, Academia, Universul Literar, Femeia, Timpul etc.) conduce la „moartea libertatii de expresie” . Concomitent, multiplicarea publicatiilor „pe linie”, deschise masiv catre noua paradigma a „artei realist-socialiste”, importate din acelasi spatiu rasaritean, face ca presiunea ideologica exercitata asupra culturii romanesti postbelice sa se manifeste din ce in ce in ce mai violent: un rol care nu poate fi neglijat il au, in aceasta campanie, „manifestele” publicate in paginile unor reviste ca Orizont, Flacara, Frontul Plugarilor sau Revista Literara. Primul numar din Orizont se deschide, de pilda, cu un Manifest a carui orientare dogmatica este explicita: in contextul „lupt(ei) pentru cucerirea drepturilor si respectarea obligatiilor sociale si culturale fata de popor, () scriitorul trebuie sa fie luptatorul in mana caruia sta condeiul, arma temerara, menita sa lumineze si sa incante mintile.”
In contextul expansiunii realismului socialist (fenomen inregistrat, chiar in perioada interbelica , in toate tarile europene aflate nu neaparat sub „tutela” politica a U. R. S. S., ci sub presiunea fascinatiei exercitate de noile metanaratiuni „democratice” de extractie lenino-stalinista, tot atatea istorii cosmogonice despre sfarsitul unei lumi nedrepte si nasterea „regatului dreptatii”), „calea regala” a literaturii si, in general, a artei romanesti postbelice se suprapune, (din nou) sub presiunea factorului politic, celei dictate de aservirea neconditionata a societatii intereselor U. R. S. S..
Noua lume aflata in „durerile facerii” privilegiaza ascensiunea pe scena culturala a intelectualilor care si-au inteles rolul de „luminatori” ai maselor (sa nu uitam de unde vine „Lumina”). In „cazarma scriitorilor”, optiunile formulabile in termenii „compromisului” sau ai „rezistentei” decid, fireste, asupra destinelor sociale ale proaspetilor actori (cu sau fara voie) ai scenei politice. De o parte a baricadei se afla „initiatii”: intre acestia, foste glorii ale literaturii interbelice de talia lui Mihail Sadoveanu (primul recuperat in (pseudo)canonul literaturii dogmatice, prin romanele proletcultiste deja celebre), Camil Petrescu, G. Calinescu, Cezar Petrescu, Ion Marin Sadoveanu, Felix Aderca, Geo Bogza, dar si Marin Preda sau Laurentiu Fulga etc. Li se alatura tinerii (sau batranii) care vor asigura primplanul scenei realismului socialist, „viitorii corifei ai proletcultismului romanesc”: Nina Cassian, E. Jebeleanu, Eusebiu Camilar, Veronica Porumbacu, Eugen Frunza, Al. Jar, Ion Vitner, Vladimir Colin, sprijiniti, in paginile revistelor gen Flacara, Contemporanul sau Orizont de un aparat critic aservit, in egala masura, comandamentelor ideologice, asigurat de specialisti ca Paul Cornea, Paul Georgescu, N. Tertulian, Savin Bratu, Dumitru Micu, Ov. S. Crohmalniceanu etc. Articolelor critice si cronicilor semnate de autorii citati li se aduga interventiile „doctrinare” ale unor G. Ivascu sau Ion Vitner.
In lista citata se afla, asa cum s-a putut observa, o serie de maestri ai literaturii si criticii postbelice: in spatiul prozei, tanarul Preda, devenit ulterior „figura tutelara” a generatiei ’60, iar in acela al criticii, nume importante care vor participa, in contextul „destinderii” din deceniul al saptelea la procesul de reconstructie dictat de necesitatea asumata a „recastigarii esteticului”. Sa nu-i uitam, in aceeasi lista a „maestrilor”, pe „batranii” autori reprezentativi ai epocii interbelice.
Declansarea, aici, a unui „proces” al „tradatorilor” ni se pare prematura: scopul acestei secvente, circumscrise uneia din etapele demersului nostru, a fost si ramane prezentarea, prin apelul la diverse surse documentare (istoriografice si istoric-literare, indeosebi), a contextului care a facut posibila inregimentarea, transformarea in „tovarasi de drum” a unor intelectuali de marca, incapabili sa vada, dincolo de istoria sacra generata de putere (cu aportul lor!) tentatia totalitara. Incapabili nu neaparat in sensul unei „orbiri”tragice, ci si in sensul unei lasitati nemarturisite, generatoarea acelei culpabilitati difuze care da chip, in structurile latente ale imaginarului literar, unui „complexe du salaud”, intim legat, credem, de raportarea la adevaratele destine tragice, asumate in numele unui eroism poate quijotesc, ale confratilor „reeducati” sau ucisi in inchisorile staliniste.
Vom avea prilejul sa revenim asupra punctelor in care mitologia artistului intersecteaza imaginarul puterii, asupra pozitiei rezervate de aceasta din urma scriitorului in constructia utopiei totalitare, precum si asupra modului in care scriitorul isi asuma acest rol in scenariul partinic. Deocamdata ne limitam la constatarea ca, dincolo de comportamentele dictate de vointa de putere mai mult sau mai putin disimulata, pozitia scriitorilor aserviti ideologic, in primii ani postbelici, nu poate fi comentata in afara contextului psiho-istoric. Revenind, intervalul in care, inainte de declansarea salbatica a terorii, se produce „tradarea” unora dintre intelectuali, survine traumelor razboiului, carora li se adauga cele asociate consecintelor nefaste ale orientarii politice din timpul celor doua dictaturi.


O analiza sumara a topicii imaginarului social-politic circumscris perioadei ar fi in masura sa puna in lumina conjugarea nefericita a doua serii de factori in configurarea peisajului cultural postbelic: pe de o parte, existenta unor traume colective si, grefat pe acest „suport” traumatic, asaltul ideologic, dublat de practicile de reprimare de extractie stalinista, al gruparii comuniste in ascensiune.
In tagma scriitorilor, investititi de putere, asa cum s-a remarcat deja, cu rolul unor mediatori simbolici intre comanditarul etatic si dogma legitimatoare, pe de o parte, si colectivitatea deja traumatizata, pe de alta parte, discursul ideologic care venea sa sustina pozitia noii clase politice gasea doua categorii de „adepti”. Unii dintre ei se vor fi lasat sedusi, pana la un punct, de mirajul noii lumi si dusi de valul admiratiei pentru „marile realizari” ale Imperiului vecin si prieten, asa cum au facut-o atatia alti reprezentanti de marca ai intelectualitatii occidentale, pentru ca mai apoi, integrati deja in jocul dramatic al puterii, sa constientizeze participarea la marele mecanism, atunci cand erau deja compromisi. Solutia aleasa a fost, cel mai adesea, continuarea jocului, pana la eliminare: aceasta a fost soarta calailor-victime in toate regimurile totalitare si intelectualii convertiti la atari „religii” politice nu au facut exceptie.
Multi dintre scriitorii reprezentativi ai epocii interbelice si-au manifestat imediat dupa razboi increderea in „lumea de maine”, ba chiar in viitorul luminos pe care il asigura orientarea catre modelul sovietic (M. Sadoveanu, G. Calinescu, F. Aderca, Dimitrie Gusti, P. Pandrea, M. Ralea, Al. Rosetti etc.). Deja celebra (printre istoriografi si analistii imaginarului comunist) carte de interviuri a lui Ion Biberi din 1945 consemneaza aceste sperante si idealuri ale unor „optimisti”, convinsi ca solutiile pentru criza „lumii de azi” nu vor intarzia sa apara in viitorul apropiat, alaturi de observatiile sceptice ale altora: T. Vianu, P. P. Negulescu, Grigore Traian Popa, dar si T. Arghezi caruia refuzul de a participa de la inceput la ctitorirea cetatii ideale i-a adus „prigoana” responsabila pentru schimbarea radicala de directie ulterioara. Vocile sceptice insa aproape ca fac nota discordanta printre cele, mult mai numeroase ale „optimistilor”: „Exponenti ai unei stangi generoase, marii scriitori strabat drumul spree Canossa, recunoscandu-si pacatele trecute. Ei sunt proba tangibila a justetii partinice, triumfand impotriva tuturor obstacolelor, dupa anii intunecati. Evocarea modelului sovietic serveste drept hartie de turnesol. Lumea de maine va fi o lume inspirata de santierul gigantic de la Rasarit.”
O alta categorie ar fi constituita din marginalii, impinsi (pe buna dreptate) pe aceasta pozitie in timpul regimurilor anterioare si dezvoltand, prin urmare, un complex de inferioritate dublat de resentimentul orientat impotriva fostelor elite politice si intelectuale: acesta din urma corespundea perfect aceluia, deja amintit, al „elitei” politice aflate la putere. „Preluand, la inceput, principiile jdanoviste verificate in timp de U. R. S. S., forurile Agitprop-ului dejist (reperist) – chiar folosindu-se de intelectuali renegati, naivi sau fripturisti – au avut in vedere mai cu seama masele semianalfabete, atinse de saracia postbelica, pe obiditi si pe marginalizati (). S-a stiut cu certitudine ca numai in randul acestor mase manevrabile se puteau naste sentimente active, simtul « puterii de clasa » si acea fervoare care naste un « om nou », un fanatic al idealului egalitarist.”
Vointa de putere actioneaza, fireste, intr-un moment sau altul, in cazul ambelor categorii de tovarasi de drum: ea nu este exclusiv apanajul marginalilor „fripturisti”. Pozitia scriitorului in raport cu prima de seductie oferita intelectualului de catre putere incepand cu perioada de dupa 1948, de astadata, este pusa in evidenta de acelasi autor al Literaturii romane sub comunism, E. Negrici: „ pe culoarul recomandat sau sugerat ca obligatoriu de oficialitati, din perspectiva intereselor de moment sau de durata ale partidului, au pasit fara mari ezitari indeosebi cei ce voiau sa se vada tipariti (dupa ani de « interdictii » si « austeritate revolutionara »), sa obtina cat mai repede onoruri, lauri, sa se bucure de avantaje si de o mediatizare copioasa, cum nici nu au visat vreodata scriitorii de dinainte de razboi sau din lumea occidentala.” Alaturi de consacratii, inainte de razboi, M. Sadoveanu, E. Camilar, I. Calugaru, Cella Serghi sau Cezar Petrescu, autorul istoriei citate ii mentioneaza pe „noii veniti, arivisti si cinici” (unii deja citati): Al. Jar, Ion Istrati, Serban Nedelcu, Dragos Vicol, Francisc Munteanu, V. Em. Galan, Stefan Andrei, Dumitru Mircea, Aurel Mihale etc.
O categorie aparte o constituie tagma celor care, dupa o perioada de rezistenta, au cedat presiunii puterii ale carei consecinte ultime erau „ingroparea” totala, eliminarea de pe scena literara si persecutia impinsa pana la condamnarea la inchisoarea politica (cazul lui T. Arghezi, transformat in encomiast al „marilor realizari” ale regimului, recuperat, asadar, in „canonul” constituit pe baze ideologice, si al altor personalitati trecute prin experienta inchisorilor staliniste). Si in acest caz, contextul traumatic decide, in cea mai mare masura, asupra optiunilor elitei intelectuale.
In deceniul al saptelea, ale carui inceputuri marcheaza reforme substantiale in sanul partidului, sub aspectul reorganizarii elitei si al redimensionarilor doctrinare (culminand cu momentul-cheie reprezentat de moartea lui Gheorghiu-Dej si preluarea atributiilor acestuia de tanarul Ceausescu), pozitia elitei intelectuale in raport cu puterea pare sa inregistreze, la randu-i, transformari semnificative. Ne aflam, din nou, intr-un moment de criza sociala determinata de traumele epocii imediat anterioare, situate sub semnul terorii stalinist-dejiste: „cazarma” scriitorilor trecuti, unii dintre ei, prin experienta inchisorilor se resimte puternic de pe urma „reeducarii”. Chipul adevarat al lumii noi (intre timp „lumea de maine” devenise „lumea de azi”) construite, ca scenariu simbolic, in creuzetul artei sovietice, se revelase, pe parcursul „obsedantului deceniu”, in toata monstruozitatea lui: Gulagul era reversul „cetatii ideale”, iar Rasaritul intarzia sa mai apara din nesfarsita noapte totalitara.


Ca de fiecare data in istoria relatiilor dintre intelectualitate si puterea comunista, transformarea mentionata era dictata de interesele celei de-a doua, preocupata mai mult decat oricand, in contextul destinderii hruscioviste, de consolidarea legitimitatii simbolice, fara „sacrificarea” paradigmei staliniste: „Ingrijorati de « al doilea dezghet » al lui Hrusciov, dejistii au incercat sa reziste destalinizarii prin elaborarea unei strategii nationale de atragere a intelighentiei si de creare a unor punti intre elita de partid si populatie. De fapt, conducerea comunista romana a reusit, cu deosebit succes, sa-si construiasca o platforma a antidestalinizarii in jurul conceptelor de industrializare, autonomie, suveranitate si mandrie nationala.” „Stalinism pentru eternitate”, asadar, puternic fardat si mascat de sloganuri nationaliste, care-si asociaza, ulterior, antisovietismul si, in timpul dictaturii ceausiste, tot din necesitati de autolegitimare simbolica, antidejismul.
In aceasta ecuatie, rolul intelectualilor ramane, in esenta, acelasi: strategia puterii se rafineaza, neincetand sa vizeze obiectivele pe care principiile jdanoviste asumate de avangarda politica a clasei intelectuale a deceniilor cinci si sase le prevedeau pentru scena culturala. Reabilitarea scriitorilor interzisi ai epocii interbelice (dirijata de Leonte Rautu, seful directiei de propaganda a partidului), intre care Arghezi, Blaga, Bacovia, Goga, Rebreanu si T. Vianu este doar una dintre miscarile inteligente al elitei politice aflate sub „indrumarea” lui Gheorghiu-Dej, care incearca sa-si construiasca o figura de lider carismatic exorcizand, fireste, demonii trecutului („tradatorii” Patrascanu si Foris, dar mai ales factiunile Pauker – Luca – Georgescu si Chisinevschi – Constantinescu sunt marii vinovati). Urmeaza, in 1964, „eliberarea a mii de prizonieri politici din inchisori si locuri de deportare. Cu toate acestea, relaxarea ideologica avea limite stricte, care erau urmarite cu atentie.”
Aparenta schimbare la fata a lumii politice romanesti incepea deja sa faca victime printre intelectualii convinsi de realitatea „liberalizarii”: traumele trecutului incurajau acel „travail de deuil”, soldat, pana la urma, cu acordarea unui credit substantial, intre 1965 si 1968, cel putin, clasei politice dominate de figura „rebelului” Nicolae Ceausescu. O a doua „tradare” se produce, inconstient, in aceasta perioada a consolidarii rapide a carismei noului sef de stat, fascinatia „mitul(ui) « comunismului national » romanesc, avandu-l pe Ceausescu drept simbol al contestarii dominatiei Moscovei in Europa Centrala si de Est” actionand nu numai in randurile elitei intelectuale autohtone, ci si in mediile occidentale. La scurt timp dupa ascensiunea la putere, tanarul lider avea sa utilizeze exact strategia predecesorului (si modelului) sau in scopul autolegitimarii: criza de legitimitate din partid (una permanenta, de fapt, asa cum au aratat analistii istoriei comunismului romanesc) va fi pusa pe seama erorilor trecutului. Tapii ispasitori sunt acum, evident, fostii calai.
„In aprilie 1968, arata V. Tismaneanu, cu ajutorul oamenilor sai credinciosi din apartul de partid, Ceausescu a lansat o operatiune importanta de substitutie mitologica. Plenara Comitetului Central din 22 – 25 aprilie 1968 a dezvaluit si mai mult intentia lui Ceausescu de a-si consolida legitimitatea printr-o acuzatie grava la adresa abuzurilor comise de predecesorul sau. Facand public rolul jucat de Gheorghiu-Dej in atrocitatile staliniste din anii ’50, Ceausescu si-a cultivat propria imagine de restaurator al libertatii.” Reabilitarea fostilor „tradatori” (Lucretiu Patrascanu) apartine aceluiasi arsenal strategic, ca si fabricarea mitologiei legate de implicarea in „primavara de la Praga”, avand in centru celebrul gest de la balcon, o „mascarada” care insa a functionat perfect, furnizandu-i tanarului lider, pentru prima oara in istoria raporturilor dintre puterea comunista si societatea romaneasca, o aura de „personaj providential”. „Cand in 1968 groaza de a nu fi inlocuit l-a transformat pe conducator in erou si cand a crescut vertiginos, chiar printre prezumtivii opozanti, valul cererilor de intrare in partid, s-a creat, pe fondul antisovietismului nostru funciar si al nationalismului coagulant, o adevarata « baza de mase » pentru o organizatie privita pana atunci cu ostilitate.” Puterea comunista incepea sa capete, la doua decenii de la declansarea terorii, o „fata umana” si, ceea ce e si mai important, legitimitatea simbolica pana atunci absenta. Or, „puterea simbolica” se dovedeste a fi mai eficienta in relatiile cu colectivitatea decat puterea ca entitate „tangibila”: „Le pouvoir symbolique, arata Pierre Bourdieu intr-un interviu din anii ’80, est un pouvoir qui est en mesure de se faire reconnaitre, d’obtenir la reconnaissance ; c’est-a-dire un pouvoir (economique, politique, culturel ou autre) qui a le pouvoir de se faire meconnaitre dans sa verite de pouvoir, de violence et d’arbitraire. L’efficacite propre de ce pouvoir s’exerce non dans l’ordre de la force physique, mais dans l’ordre du sens de la connaissance.” Pentru intelectualii trecuti prin experienta reeducarii, o prima de seductie care sa actioneze cu mai multa eficienta nici ca s-ar fi putut afla.








Copyright © Contact | Trimite referat