Extinderea si transformarea comunitatii europene (1972–2007)
Comunitatea Europeana, fondata de „Cele Sase“ state semnatare ale tratatelor CECO, CEE si EURATOM, a cunoscut un continuu proces de extindere inceput in 1972, o data cu aderarea Regatului Unit, Danemarcei si Irlandei, proces ce s-a accelerat o data cu caderea comunismului care a pus capat fragmentarii continentului.
Totodata, in anul 1992, prin Tratatul de la Maastricht ia fiinta Uniunea Europeana.
A. Europa „Celor Doisprezece“ – Primele extinderi (1972-l986)
Prima extindere a deplasat centrul de gravitate al Europei „Celor Sase“ catre nordul continentului. La 20 ianuarie 1972, la Bruxelles se semneaza Tratatele de aderare intre „Cei Sase“ si alte patru state europene : Danemarca, Irlanda, Regatul Unit si Norvegia .
In urmatorul deceniu (198l-l986) are loc a doua extindere, prin aderarea celor trei tari mediteraneene – Grecia (1981), Spania si Portugalia (1986) – care, la sfarsitul anilor ’60, au iesit dintr-o lunga perioada de regim autoritar. Aceasta miscare a intarit caracterul democratic al CEE, dar a pus-o in fata rezolvarii unor probleme de dezvoltare a economiilor mai putin avansate.
B. Actul Unic European (1986)
Intre 17-28 februarie 1986 se semneaza, la Luxemburg si Haga, Actul Unic European (AUE) care modifica tratatele de baza ale Comunitatii (Tratatele de la Paris si de la Roma). El relanseaza constructia europeana care avea nevoie de un nou imbold:
• atat economic (desavarsirea pietei unice, punerea in practica a unei politici de cercetare si tehnologizare, intarirea Sistemului Monetar European etc.),
• cat si institutional (extinderea votului majoritatii calificate, cresterea rolului Parlamentului European etc.).
C. Constituirea Uniunii Europene (1992)
Tratatul de la Maastricht, semnat la 7 februarie 1992 , este tratatul de constituirea Uniunii Europene . Dupa AUE, el reprezinta cea de-a doua revizuire fundamentala a Comunitatii, oferind un cadru juridic unic celor trei comunitati – CECO, EURATOM si CEE.
Acest tratat a decis redenumirea in mod formal a Comunitatii Economice Europene (CEE) in Comunitatea Europeana (CE), transformand-o dintr-o entitate doar economica, intr-o uniune ce dispunea de competente politice.
Din punct de vedere structural, tratatul poate fi comparat cu un templu sprijinit de trei piloni si dominat de un fronton:
• Frontonul indica obiectivele UE: cetatenie europeana, piata unica, integrare economica, politica externa comuna.
• Pilonul central este format din cele trei comunitati europene initiale (CECO, EURATOM si CEE) si include piata interioara, politicile economice comune (sociala, regionala, agricola, a mediului, educationala si de sanatate), precum si Uniunea Monetara.
• Pilonii laterali au in vedere politica externa si de securitate comuna, respectiv cooperarea in domeniul justitiei si afacerilor interne.
Figura nr. 1.1. Structura Tratatului de la Maastricht
Tratatul a instituit principiul subsidiaritatii, conform caruia deciziile trebuie adoptate de catre autoritatile publice cele mai apropiate de cetateni. Acest principiu incearca sa evite adoptarea unor decizii centralizate si lipsite de realitate.
Articolul 3, aliniatul b al Tratatului de la Maastricht stipuleaza: „Comunitatea actioneaza in limitele competentelor care ii sunt conferite si a obiectivelor care ii sunt atribuite prin tratat. In domeniile care nu fac parte din competenta sa exclusiva, Comunitatea nu intervine, conform principiului de subsidiaritate, decat in masura in care obiectivele de actiune avute in vedere nu pot fi realizate intr-o maniera satisfacatoare de catre statele membre“.
Tratatul stabileste, totodata, obiectivele si competentele UE. Uniunea Europeana isi propune urmatoarele obiective:
• dezvoltarea in mod permanent a unei uniuni mai stranse a popoarelor europene;
• promovarea progresului economic si a echilibrului social, in special prin crearea unui spatiu fara frontiere interne, prin intarirea coeziunii economice si sociale si prin crearea Uniunii Economice si Monetare (piata unica a fost instituita in anul 1993, iar moneda unica Euro a fost lansata in 1999);
• afirmarea identitatii sale pe scena internationala prin punerea in practica a unei politici externe si de securitate comuna, inclusiv a unei politici comune de aparare;
• intarirea protectiei drepturilor si intereselor cetatenilor statelor membre prin instituirea unei cetatenii a Uniunii (care nu inlocuieste cetatenia nationala, ci o completeaza, conferind un numar de drepturi politice si civile cetatenilor europeni);
• dezvoltarea unei cooperari stranse in domeniul justitiei si afacerilor interne.
In functie de domeniul avut in vedere, UE joaca un rol diferit, clar definit prin tratate:
• fie ea gestioneaza in mod direct sectorul in chestiune (spre exemplu, cazul negocierilor internationale ale GATT);
• fie actiunea sa este limitata la simpla coordonare a politicilor nationale sau la incurajarea cooperarii dintre statele membre, cum este cazul educatiei si formarii profesionale;
• pentru a facilita functionarea pietei interioare, ea poate sa adopte texte de armonizare a legislatiilor nationale existente;
• in anumite domenii de importanta particulara, UE lanseaza „actiuni-pilot“, limitate in timp, ce permit schimbul de experienta la nivel european intre statele membre (de exemplu, schimburile de studenti sau de functionari).
Tratatul de la Maastricht reprezinta o noua etapa de integrare europeana. Astfel, el:
- a fixat un calendar pentru crearea monedei unice, euro, punctul final al logicii procesului de constructie a unei piete fara frontiere;
- a lansat notiunea de cetatenie europeana pentru toti cetatenii statelor membre, prin instituirea unor noi drepturi: dreptul la vot si la eligibilitate in cadrul alegerilor locale si europene, dreptul de petitie, dreptul de recurs in fata mediatorului european;
- a conferit Parlamentului European noi puteri, precum cea de codecizie cu Consiliul de Ministri;
- a introdus doi noi „piloni“ de natura interguvernamentala;
- a extins procedura de vot cu majoritate calificata unor noi domenii;
- a formulat mai multe ipoteze privind viitorul arhitecturii UE:
a. Europa „a la cart“ sau „Europa cu geometrie variabila“:
• este termenul utilizat pentru a descrie o metoda de integrare diferentiata, care tine seama de diferentele ireconciliabile care exista in interiorul structurii de integrare, si care face posibila, prin urmare, o separare permanenta intre un grup de state membre si un numar de unitati de integrare mai putin dezvoltate;
• se refera la situatiile in care grupuri de tari, posibil pe diferite probleme, doresc sa treaca la forme mai adanci de integrare si cooperare pe probleme specifice in timp ce alte state doresc sa ramana in afara acestor initiative;
• in cadrul acestui sistem, statele membre si-ar putea alege politicile in functie de avantajul lor imediat, dar acest lucru ar avea drept efect reducerea rolului institutiilor si limitarea uniunii politice.
b. Europa „cu mai multe viteze“ sau „cercuri concentrice“:
• acest concept presupune ca, intr-o prima etapa, doar unele dintre statele membre ale UE, cele mai pregatite, se vor angaja pe calea unei integrari aprofundate (de exemplu, pentru introducerea monedei unice euro, politica sociala sau crearea unei politici de aparare comuna), in timp ce celelalte tari membre continua cooperarea in limitele de pana atunci stabilite prin Tratat, pana la momentul in care vor decide sa se alature si ele nucleului dur.
• viteza variabila se refera la situatia in care toti membrii sunt legati prin obiective comune, dar unora li se acorda un timp mai indelungat pentru realizarea acestora. In locul mentinerii tuturor membrilor la ritmul celui mai lent, unele state pot opta pentru aplicarea unor politici comune la care celelalte vor adera cand vor fi pregatite.
c. Europa „cu nucleu dur“:
• este organizata in jurul unui numar restrans de tari, strans legate intre ele, conform unui model cvasifederal si care conserva legaturi suple cu celelalte state, care nu ar fi in masura sau care nu ar avea vointa politica de a participa la un grad la fel de inalt de integrare.
• avantajul unei astfel de abordari este acela ca ritmul unificarii europene nu este dictat de statul cel mai lent sau lipsit de entuziasm in avansarea pe calea transferului de competente la nivel comunitar. Teoria nucleului dur prezinta insa si riscul decuplarii unor tari de la ritmul integrarii, cu consecinte asupra coerentei ansamblului, asupra functionarii optime a mecanismelor comunitare si a procesului decizional.
• se prefera formarea unui "nucleu dur" de state membre care decid sa progreseze pe calea integrarii in domeniile in plina dezvoltare (moneda unica) sau in domenii inca embrionare (PESC si JAI). Celelalte state membre subscriu dinainte la aceste obiective, dar ele vor prinde din urma acest "nucleu dur" mai tarziu, cand vor fi pregatite.
Integrarea diferentiata ocupa un loc important in cadrul sistemului comunitar, chiar inainte de Tratatul de la Maastricht (de exemplu, existau perioade tranzitorii prevazute de acordurile de adeziune si numeroase derogari introduse de AUE referitoare la obligatiile unor state membre in cadrul alinierii legislatiilor nationale).
Tratatul de la Maastricht a intarit fenomenul, astfel ca integrarea diferentiata a devenit un element important al constructiei europene. Este clar, insa, ca o integrare diferentiata durabila risca sa aduca atingere uniformitatii dreptului comunitar.
