Despre „dileme, nevroze si utopii” in mentalitatea romaneasca





In contextul social social-politic si cultural actual, marcat de experienta initiatica a intrarii in Europa, lumea romaneasca pare mai mult decat oricand „presata” sa-si regleze conturile cu gloriosul trecut comunist. Un trecut care, in ciuda unor tentative mai mult sau mai putin disimulate de a-l eticheta ca „mort si ingropat”, apasa asupra colectivitatii romanesti – „de la vladica pana la opinca” – ca hybris-ul stramosesc asupra stravechilor case ale Atrizilor si Labdacizilor, actionand asupra prezentului intr-o maniera similara. Una dintre cele mai periculoase consecinte ale acestui ansamblu de „greseli tragice” care se afla la originea dilemelor identitare trecute si prezente ale societatii noastre si care afecteaza in primul rand elita intelectuala este automistificarea. Automistificarea este numele unui trecut situat sub semnul „gandirii captive” de care incercam sa ne debarasam (o conditie sine qua non a „aderarii”), dar care „se intoarce” si ne anihileaza ca o otrava nestiuta, intr-un mod lent si pervers.


Fireste, nu e vorba intotdeauna despre o actiune de suprafata, manifesta, ci, de cele mai multe ori, de o eroziune subterana, cu mult mai periculoasa, care submineaza orice tentativa de regenerare a societatii romanesti, dincolo de fardurile si vesmintele poleite menite sa ne asigure primirea in cetatea ideala numita Europa (nemaivorbind de participarea la constructia acestei frumoase fictiuni). Ideea unei societati romanesti „europen(izat)e” pare sa fascineze cu atat mai mult cu cat ea presupune si inlesneste o transformare identitara investita cu functii purificatoare. In termeni mitanalitici, traseul initiatic la capatul caruia se afla taramul fagaduintei implica un scenariu sacrificial a carui miza este, fireste, exorcizarea demonilor unui trecut pus sub semnul intunericului, al neputintei, al umilintei etc.
Ca in orice rit sacrificial, victima este (trebuie sa fie) una incapabila sa se razbune: expresia „mortii sunt vinovati”, care bantuie discursul autopersiflant al lumii politice si culturale posttotalitare, mascand doar pe jumatate un adevar cumplit despre noi insine (despre mentalitatea noastra inca totalitara), nu este, evident, una intamplatoare In acest sens, al poverii ramasitelor mentalitare „de trista amintire”, ramanem niste „barbari”, oricat am incerca sa mascam aceste atavisme in fata (auto)proclamatei lumi civilizate.
In termenii lui Rene Girard, „intr-un univers in care cel mai mic conflict poate antrena dezastre (), sacrificiul polarizeaza tendintele agresive asupra unor victime reale sau ideale, insufletite sau neinsufletite, dar intotdeauna nesusceptibile de a fi razbunate, in mod uniform neutre si sterile pe planul razbunarii.” Spatiul romanesc (inca) totalitar s-a construit la capatul unui proces de „purificare” a carui consecinta majora a fost o reforma identitara soldata cu uitarea de sine: un fel de „moarte psihica”. Reeducarea, cred unii dintre cercetatorii preocupati de dinamica imaginarului social al epocii, nu s-a incheiat o data cu „experimentul” Pitesti. In fapt, „pitestizarea”, definita ca „un efort programatic de a transfera experienta dobandita in penitenciarele comuniste intr-un program amplu de indoctrinare si alterare a imaginarului romanesc”, demers soldat cu „distrugerea identitatii colective prin subminarea celor mai profunde structuri ale imaginarului nostru” , continua sa marcheze mentalitatea noastra colectiva. In tentativa de suprimare, de „inselare” si de „purificare” a violentei colective (care mocneste in sanul oricarei societati supuse terorii, amenintand sa distruga echilibrul precar al raportului dintre mase si putere), victimele „emisare” au fost si sunt insisi membrii colectivitatii romanesti in ipostaza, culpabila si deci generatoare de traume, de „supusi” totalitari.


O colectivitate afectata de o nevroza de tip schizoid demonizeaza propria aservire, responsabila de perpetuarea „nemasurii totalitare” si o „sacrifica” in cadrul unui joc dramatic intemeiat, fireste, pe autoiluzionare. Victimele sacrificiale suntem noi insine, cei incapabili sa dam replica violentei puterii (si - prin aceasta - propriii nostri calai): acesta este cumplitul secret pe care incercam sa-l refulam, caci, recunoscandu-l, ar trebui sa ne asumam responsabilitatea pentru autosuprimarea morala, „moartea pshica”, sinuciderea colectiva. Ar trebui sa ne asumam, asadar, postura de „calai”: este mesajul, mai mult sau mai putin latent, al atat de blamatului – astazi – roman politic al anilor ’70 - ’80 si, totodata, obsesia lui tematica.
Scenariul pervers al puterii comuniste rezerva victimelor si rolul de calai: o data pus la punct mecanismul care permite mentinerea „echilibrului” in relatiile dintre „elitele” politice si societate (indeosebi elitele intelectuale!), puterea se poate spala pe maini. Victimei-calau ii ramane traseul patimilor: cum sacrificiul cristic ramane o institutie pervertita intr-o lume in care utopia comunista mesianica naste orori, societatea mai mult sau mai putin afectata de rinocerizare ii substituie un alt tip de „sacrificiu”. Rezultatul e obtinerea acelei libertati iluzorii pe care o detectase Tzvetan Todorov la „supusii totalitari” si al carei pret era, in termenii lui C. Milosz, practicarea ketmanului. E libertatea utopistului care refuza realitatea prezenta, optand pentru exilul asumat intr-o „cetate ideala” de productie proprie, refuzand sa vada in aceasta constructie compensatorie germenii autoextinctiei, gratiile poleite, care raman, totusi, gratii
Lumea romaneasca posttotalitara aspira la o metanoia, dar se foloseste inconstient de instrumentele „purificatoare” ale vechiului aparat politic represiv, pe care il poarta inca in sine, in mod ciudat, ca pe un virus. Utopia totalitara comunista se intemeia la nivel mentalitar pe „masacrarea impurilor” : acest scenariu, reperabil gratie demersului mitanalitic (care isi subordoneaza psihanaliza sociala, ca metoda de cercetare), este de altfel, propriu mecanismului oricarei utopii mesianice. „Mesianismul s-ar supune deci unei interpretari freudiene: culpabilitatea fiilor care se revarsa pe ura societatii, in acelasi timp cu disparitia Tatalui permite regruparea intr-o comunitate de frati. () Activismul distrugator va avea deci menirea unui tragic destin oedipian, proiectat asupra istoriei unui grup traumatizat prin aceeasi rana interioara.”
In mod doar aparent paradoxal, asupra societatii / colectivitatii romanesti (a segmentului – majoritar - supus presiunii partidului-stat totalitar) actioneaza si in prezent acelasi mecanism autoanihilant, avandu-si originile intr-un sentiment difuz de culpabilitate care se cere exorcizat (refulat); in egala masura, mecanismul psihic propriu mentalitatii utopice pare sa functioneze, acum, ca si atunci, la nivelul intregului corp social marcat de experienta „nemasurii totalitare”. Aceeasi fragmentare mentalitara, identificata de Tzvetan Todorov ca fiind unul dintre principalele efecte ale presiunii totalitare asupra individului (si una dintre cauzele importante ale perpetuarii raului) functioneaza in societatea romaneasca actuala: „Cand, in zilele noastre, preferam sa ignoram ororile lumii totalitare, () continuam sa ne aparam inca, fractionand lumea in compartimente etanse; toti, sau aproape toti, preferam confortul in locul adevarului.”


In cazul elitei intelectuale, traumele sunt cu mult mai pregnante: e suficient sa explorezi in profunzime universurile fictionale ale romanelor epocii (nu neaparat acelea despre obsedantul deceniu) sau, in prezent, discursurile autolegitimatoare care fac parte, acum ca si atunci, din constructia identitara a intelectualului „rezistent”, ca sa descoperi, dincolo de scenariul eroic, vocatia „abjurarii”. Retragerea „intr-o constructie care deculpabilizeaza”, comuna, in termenii lui J.-J. Wunenburger schizofrenului si creatorului de utopie, este mediata de ritul sacrificial amintit, o tortura in efigie care bantuie imaginarul romanelor dictaturii si care „reveleaza” / incifreaza, conform logicii simbolice, dimensiunea profunda a „rezistentei” intelectualilor. Latenta textelor vorbeste despre ceea ce utopistul incearca sa ascunda evadand in inchisoarea sa aurita: este chipul adevarat al oricarei utopii si, din pacate, „fisura” din zidul cetatii ideale a Artistului, pe care acesta o contempla, uneori, cu spaima, atunci cand paseste in spatiul cosmarului, adica pe scena istoriei reale (ca, de pilda, eroul dublu din Apararea lui Galilei).
Culpabilitatea, imposibil de refulat, face parte din sechelele care impiedica insanatosirea societatii romanesti contemporane, (din nou) acum ca si atunci. O culpabilitate pe care fostii actori importanti ai scenei intelectuale (si politice) o marturisesc acum, atragand insa atentia, intr-un context psiho-istoric favorabil deconstructiei tuturor mitologiilor, asupra circumstantelor incheierii pactului cu puterea totalitara: „Da, noi am trait cu adevarat ceea ce se cheama infernul, adica, pentru a glumi amar, putem zice ca nu a trebuit sa mai asteptam judecata de apoi pentru a fi condamnati la supliciile diavolesti! Dar, atentie, un infern in care noi insine am fost martori si eroi, calai si victime, indiferent ca unii care aveau cu adevarat „sarcina de calai” se ascund si isi micsoreaza vina sau o bagatelizeaza de-a dreptul sau, la fel de grav (), declara rece ca, pur si simplu, „au ascultat de ordin”!”


Nicolae Breban, autorul acestor randuri dindaratul carora razbate si sentimentul culpabilitatii si acela, consolator (si „compensator” in raport cu primul, traumatic) al unui eroism pe jumatate, conditionat de circumstantele „infernale” ale epocii, atrage atentia in recentul sau eseu despre „vinovatia romaneasca” asupra unui factor determinant al dezechilibrelor trecute si prezente ale societatii romanesti in general si ale elitei intelectuale, in special. E vorba despre tentativa de mascare a greselilor trecutului, act exorcistic sortit, evident, esecului, responsabil insa de acea „mnemofobie” colectiva despre care vorbea, acum mai bine de un deceniu si jumatate, coordonatorul blamatului „raport” asupra crimelor comunismului, Vladimir Tismaneanu: „Societatea comunista e o societate mnemofobica, in care amintirea este considerata pacat. In ea, pentru ca natura umana sa fie plasticizata ad infinitum, trebuie ca si memoria sa fie complet topita, suprimata. Adversarul numarul unu al comunismului este memoria.” Abtinandu-ne (aici) de la eventualele remarci malitioase referitoare la similitudinea dintre practicile totalitare soldate cu anihilarea memoriei (in scopul rescrierii istoriei sacre) si cele ale elitei politice actuale despre ale carei jocuri (recuperatoare) marturiseste si subtirimea amintitului „raport”, sa constatam ca lumea romaneasca actuala traieste inca sub semnul acestei mnemofobii.
Acelasi scenariu sacrificial pervertit, incapabil sa conduca la descatusare, regleaza mecanismele mentalitare ale societatii contemporane, lansata in cautarea unor solutii pentru „purificarea de trecut”. In aceasta tentativa a eliberarii de istoria demonizata, rolul elitei intelectuale nu se deosebeste, nici el, de acela prevazut in scenariul elaborat de fosta putere comunista. In fata dilemelor identitare actuale, adevarata solutie a iesirii la lumina este, insa, tocmai explorarea acestui trecut, y compris infruntarea lui, care nu se poate confunda cu ingroparea lui in uitare: „Si, fara indoiala, aceste „mine” nu sunt in nici un fel, nici secate si nici „blestemate”: ele pastreaza, cu siguranta, nu numai un depozit formidabil de adevar asupra noastra, atat ca indivizi cat si ca o colectivitate umana aflata la o rascruce dramatica a istoriei, dar si un adevar pur si simplu, asupra individului uman, aflat () intr-o valtoare sociala de mari proportii.” Or, un astfel de demers presupune asumarea responsabilitatii vis-a-vis de mersul istoriei, exercitiu traumatizant in masura in care isi asociaza recunoasterea culpei, pe care acceptarea interpretarii marxiste a istoriei era de natura sa o oculteze.












Copyright © Contact | Trimite referat