Ce este Europa-un spatiu geografic,un dispozitiv economic,sau o viziune politica?Conform lui Edgar Morin,"Europa(pe care el o numea"comunitatea destinului nostru"),cu siguranta nu reiese dintr-un trecut care il precede.Reiese (apare)cu timiditate din prezentul nostru pentru ca viitorul este cel ce il cere". Din aceeasi perspectiva Ulrich Beck afirma ca" ceea ce este Europa,sau ce ar trebui sa fie,nu poate fi invocat din trecut;trebuie sa fie dezvoltat ca un raspuns politic la intrebarile din viitor,in orice domeniu,cum ar fi piata de munca,ecologia si statul social,migratiile internationale,libertatatile politice si drepturile principale(de baza)" si sugereaza ca,"primul si cel mai important fapt este ca fara Europa nu poate fi vorba de globalizare."
Logica constructiei europene este integrata intr-un proces mai mare de globalizare ,construit pe doua nivele:la Statele Membre si la un nivel European extins.Asadar provocarea pentru state este sa manuiasca paradoxurile dintre competitia intre state pentru cel mai bun"loc in ierarhia internationala" si cresterea sentimentelor nationaliste in timp ce fac parte dintr-o mare constructie politica care se numeste Uniunea Europeana(UE),cat si legatura dintre national si transnational care umbreste granitele.
De fapt,procesul de europenizare,asemenea procesului de globalizare,necesita-in ciuda integrarii in economia globala-o aliniere politica,sociala si culturala ,intre natiuni,si este o sursa de neliniste a identitatii.Europa,ca un proiect politic someaza fara indoiala statul national- o structura politica "inventata" in Europa secolului al XVIII-lea,bazata pe asemanari teritoriale,culturale,lingvistice,in unele cazuri chiar si pe unitatea religioasa.Provoaca relevanta acesteia din cauza cresterii interdependentei dintre state si institutiile supranationale,cat si retelele transnationale din miezul procesului de Europenizare,si, la o scara mai larga ,globalizarea.Institutiile supranationale impun statelor nationale norme,valori,dizertatii.Organizatiile transnationale creeaza un spatiu pentru participarea politica care merge dincolo de teritoriile nationale.Impreuna, acestea reorganizeaza territorial o "comunitate politica",Europa.S-au iscat multe intrebari cu privire la calitatea de membru,chiar din aceste transformari.Ce reiese din relatia dintre: cetatenie,nationalitate si identitate;teritoriu si statul national;drepturi si identitati;cultura si politica;state si natiuni?Toate acestea sunt concepte interconectate in statul national si separate in contextul constructiei UE,similar proceselor de globalizare.
Europa,ca unitate politica provoaca istoria statelor nationale,traditiile lor politice,si practicile lor guvernamentale si starneste discutii referitoare la constituirea unei noi entitati.Statele membre angajate in acest proiect depun multe eforturi pentru a demonstra "vointa lor de a trai impreuna".Similar,istoricii cauta un trecut comun,asa cum a fost validat de istoria civilizatiilor cat si de procesele de modernizare politica si dezvoltare economica.Avand in vedere programa educationala din Europa,de exemplu,cerceteaza maniera in care pot transmite generatiilor tinere o identitate europeana,luand in considerare rolul istoriei si cum este instruit in definirea natiunilor si viitorului lor,si,in cazul Europei,viitorul unei noi identitati ce urmeaza a fi definite.
Incertitudinea transforma trecutul intr-un refugiu,in identitati construite si elaborate in timpul procesului de formare a statelor nationale.De aici,nenumaratele dezbateri si intrebari in jurul implicatiilor unui nou spatiu politic pentru identitati care sunt nationale,regionale,lingvistice,religioase-si unei identitati europene ce ar putea inconjura intregul.Cum poate fi combinata o ideologie universalista a statului national,cu particularitatile culturale si istorice,care caracterizeaza pe fiecare dintre aceste natiuni?Cum se poate alege intre interesele economice si vointa politica comuna pe de o parte,si suveranitatea statelor si traditiilor politice, pe de alta parte?Cum poate fi unificat simtul pluralist si complex de avut de catre indivizi,grupuri,si oameni,pentru a construi o identitate politica ,sau mai degraba pentru a starni identificarea cu Europa,ca un nou spatiu politic de actiuni si cereri?Cercetand opinia lui Rawls asupra distinctiei dintre identitatea publica individuala si cea institutionala in opozitie cu identitatea morala,sau noninstitutionala,cum poate fi formata o identitate publica europeana insotita de identificarea cu "o cultura politica europeana",in cadrul careia alte identitati-etnice,religioase,regionale,chiar si nationale- ar fi considerate identitati particulare?
In mod cert,inca de la inceput,o Europa unita apare intr-adevar dintr-un pluralism de drept :diversitatea lingvistica si diversitatea culturala(nationala si regionala,majoritara si minoritara),cat si diversitatea institutionala in care fiecare aduce o cultura puternica si traditii politice.Proiectul politic European nu poate ignora aceasta pluralitate intrinseca pe care culturile nationale o exprima cu necesitate.Intreband despre un nou spatiu politic si de constituirea unui nou model de societate-un model de societate pluralista,desigur,fondat pe principiile redefinite de absorbtia de la diferite nationalitati sau/si culturi minoritare care pretind nationalitate pentru a forma o cultura Europeana comuna.Acest lucru ne conduce la intrebari despre modalitatilor de participare si reprezentare a indivizilor si grupurilor si despre modalitatilor de exprimare ale tuturor identitatilor colective,oricat de complexe sau eterogene ar putea fi.Mai mult decat atat,ce poate fi facut in priviinta strainilor "non-europeni" ,rezidenti in Europa?Desi politele de imigrare si integrarare apartin domeniilor nationale,populatiile care rezulta din imigratii care proclama alte tipuri de bunuri in afara de statul national al resedintei lor, gasesc sprijin in noul spatiu politic construit,desi identitatea acestuia este incerta,promovand identitati colective adesea etichetate "etnic",ori religios,sau national.Slabirea -daca nu disparitia-unor identitati nationale,combinate cu implementarea unor proiecte politice comune,atrage dupa sine mobilizarea reprezentarii identitatilor"minoritare", in spatiul European cautand noi puncte de referinta.
Cum sa transformi aceasta diversitate culturala si nationala intr-un drept bazat pe egalitate si in acelasi timp sa pastrezi diferitele identitati teritoriale si culturale ca marci politice?De fapt,tinand cont de multitudinea de culturi teritoriale ( natiuni si regiuni) si ne-teritorialiale(minoritati si imigranti stabiliti in diferite tari organizate , in spatiul European),care este potentialul cadru al analizei identitatii europene aflate in constructie?
Acest capitol va incerca sa raspunda la aceste intrebari prin:
1.cercetarea naturii proiectului European insusi in termenii nasterii comunitatii politice.Care sunt rolurile institutiilor supranationale in formarea unei astfel de comunitati?
2.urmarind nasterea spatiului public European prin angajamentul unor actori sau organizatii politice care sunt transnationale.Care sunt implicatiile unei astfel de evolutii in definirea sau intelegerea cetateniei europene?
3.punand un model politic pentru UE.
Proiectul politic European
UE,ca si spatiu politic implica un model nou de societate,o noua intelegere a unei societati politice in care diversitatea este recunoscuta in mod reciproc.Intrebarea este cautarea unei culturi politice comuna tuturor natiunilor cuprinse in aceasta noua entitate si a tuturor statelor membre ,fiecare cu propria sa istorie,traditii,si valori-pe scurt,despre definirea unei identitati publice, pentru a folosi expresia lui Rawls,despre unitatea "Popoarelor Europene".De aici,principala sarcina a Europei poate fi definita ca administrarea unei diversitati de culturi politice cuprinse in cadrul democratiei universale,o democratie care ,asa cum spera Jaques Lenoble," ar putea subscrie atat scopul universalistic cat si radacinile identitatii noastre."
Diferite abordari-atat functionaliste cat si liberale-au incercat sa defineasca o viziune politica miscandu-se in aceasta directie.Totusi, consideratiile teoretice au provocat discursuri normative despre un model de societate pe masura ce constructia europeana avanseaza ,si obiectivele sale devin concrete.Comunitatea a 6 tari intr-o Uniune care include 15 State Membre,au pus problema nationala de la inceput.Acea schimbare de terminologie contine un mesaj despre sensul proiectului European ,unde conceptul de comunitate este relationat cu valorile comune,si un parteneriat comun ,si Uniunea ,care conform lui Marc Abeles" aduce conotatii voluntare si politice".Este clar ca ,de la inceput,noile state membre care au intrat in UE in mai 2004,au imbratisat intelegerea politica si voluntara a Europei.
Renan s-a bazat pe idea de voluntarism pentru a defini natiunea ca pe o unitate politica.Sentimentul de apartenenta atasat la intruchiparea unei cetatenii care trece dincolo de diversitatea antropologica a unor societati nationale ,unitatea sa politica fiind garantata de stat si de institutiile sale.Poate constructia politica a Europei sa reproduca modelul formarii statului-national?Bineinteles realitatea despre Europa nu corespunde cu cea a statului national.Aceasta structura politica emanata din modernitate in secolul 18 se bizuie pe o coincidenta necesara intre teritoriu,limba si cultura, aflata sub controlul unei administratii centrale,avand in vedere ca este imposibil sa vorbesti despre unitate nationala in constructia Europeana.In mod evident,Europa nu poate ignora multitudinea de limbi,diversitatea traditiilor,si pluralitatea culturilor care impreuna pun la incercare integrarea politica a Europei si a identitatii sale.
Dar,ca si stat national,UE este prezentata ,cel putin cazul Statelor Membre,ca expresie a"vointei de a trai impreuna",folosind formularea lui Renan,sau, mai degraba vointa din partea statelor pentru a face impreuna o Europa .Mai presus de toate ,raspunde la vointa de a renunta la violenta pentru a rezolva conflicte.Europa este integrate din infiintarea unei jurisdictii comune garantata de Curtea Europeana de Justitie si de o comunitate larga , jurisprudenta,independenta de orice lege internationala.De la inceputuri,institutiile supranationale au actionat asupra statelor ca institutii nationale datorita natiunii.Mai presus de toate, ca situatie de socializare,aceste institutii sunt sursa formarii politice a "practicienilor Europei",in cuvintele lui Marc Abeles,oamenii care se regasesc in ciuda diferitelor nationalitati unite de un interes European acum redefinit ca un interes general.
Integrarea europeana pare a se concretiza prin intermediul constructiei sale juridice.UE-conform Actului Singular European din anul 1986-reprodus in proiectul Constitutiei Europene,este definit ca spatiu European,"un spatiu fara frontiere interne in care este garantata libera circulatie a marfurilor ,bunurilor si capitalului."Actul introduce proceduri legislative de fapt care influenteaza luarea deciziilor ce rezulta din cooperarea dintre state.Retelele tratatelor bilaterale si multilaterale ,si de asemenea si conventiile colaterale ,conduc la elaborarea unei intelegeri-cadru prin care toate statele se obliga sa respecte sau sa exemplifice principiile care asigura protectia minoritatilor nationale.Similar,convergenta legislatiei asupra imigratiei si dreptul de azil politic,si asupra intrebarilor despre securitate si servicii de politie ,toate contribuie la constructia unui spatiu juridic comun.
Institutiile supranationale,ghidate de principiile traditiilor statelor si de armonizarea politica si juridica,sunt impuse statelor in numele "interesului general" protejat de catre Curtea Europeana de Justitie.De fapt,cel mai tarziu s-a aratat,sub presiunea curtilor nationale,arhitectura legislativa a protectiei legale a drepturilor omului si de asemenea a exercitat ceea ce Joseph Weiler numeste"efect direct" a clauzelor fondatoare si tratatelor in asa fel cat sa garanteze respectul drepturilor fundamentale la nivelul Comunitatii .Este acest lucru suficient pentru noi pentru a prevedea un sistem European legal care ar putea evolua asa cum au facut-o granitele Curtii Supreme a US,astfel apropiindu-se de modelul unei institutii federale care unifica o natiune?
Dar Europa nu este nici o natiune,nici o supernatiune.Europa nu este nici stat,desi Constitutia Europeana poate conduce la intelegerea UE ca stat.In obiectivele sale ,Europa nu pretinde sa concureze cu state si natiuni,si,potrivit lui Jean Marc Ferry chiar si constituirea sa nu trebuie sa fie legata de forma clasica a statului de drept .Pana acum,constituirea Europeana introduce "un supranationalism normativ" care depaseste cadrul natiunii-stat ,in timp ce reproduce la nivel European aceleasi principii ca natiunile stat,dar care se aplica in cele din urma statelor insele.In timp ce probleme ale drepturilor omului,imigratiei,si drepturile minoritatilor raman in domeniul exclusiv al statelor,ele se vad constranse sa accepte noi reguli legale insituite de institutiile europene.Conventia Eurpeana a Drepturilor Omului,de exemplu,autorizeaza cetateanul European(in acest caz,unul care are o nationalitate a unui stat care a acceptat integrarea individuala)sa apeleze direct la Consiliul Europei,in timp ce un strain(care nu are nationalitatea unui stat din UE) trebuie sa apeleze la Curtea Europeana A Drepturilor Omului.Pe scurt,constructia juridical a unei Europe Unite duce la o reinterpretare a conceptului de universalitate atat pentru drepturile omului cat si pentru cetatenie.
UN SPATIU PUBLIC EUROPEAN
Intrebarea care insoteste legatura dintre Comunitatea Europeana si UE ,ca o constructie politica se refera la cetatenie si spatiu public.Este constructia institutionala a Europei suficienta sa creeze un spatiu public unit,un spatiu de productie a puterii politice si cetateniei europene,si un spatiu public European?Evident cooperarea guvernamentala este evidentiata de efortul de a se armoniza diferentele culturale,politice si legale dintre istitutiile europene, si asta de fapt rezulta intr-o convergenta intre state,cel putin in unele domenii .Supranationalismul,in el insusi prefera notiunea de formarea unui spatiu p[olitic unit sau oarecum standardizat.Dar in ce masura pot institutiile supranationale sa activeze vointa populara,sa garanteze participarea "poporului",sa strarneasca o identificare comuna ,sa asigure loialitatea,pe spurt sa produca o cetatenie care ar transforna constructia europeana intr-un proiect democratic?
Clifford Geertz ar raspunde la aceasta serie de intrebari prin a-si reaminti ca "procesele politice sunt foarte profunde si vaste incat institutiile formale garanteaza regularea lor.cele mai critice decizii cu privire la organizarea legii publice nu sunt luate in parlamente; ele sunt luate intr-un domeniu facut uniform de constiinta colectiva"In cadrul unei UE,ridicarea ancorelor afective dincolo de link-urile instrumentale intr-un spatiu economic,la definirea unor noi solidaritati intre natiuni si intre cetateni,la imaginarea unei cetatenii care ar putea fi motorul unei identitati europene.
Aceasta serveste la definirea spatiului European unde "interesul general" este definit dincolo de scopurile particulare- acestea sunt fie nationale,fie etnice.Pe de alta parte,constructia europeana nu a produs o constiinta nationala dincolo de bunurile nationale.Din aceasta cauza unii savanti resping idea unui spatiu European ca un spatiu a unei productii politice ,datorata lipsei mizei politice si experientei dezbaterilor politice intre statele membre;in consecinta,toate retelele tind sa formeze un "spatiu simbolic".Cat pentru un spatiu public care reprezinta interese collective,se limiteaza doar la proiecte institutionale si la lumea administrative.Deci ,Europa este construita ca o lume a elitelor,nu ca o expresie a vointei populare,si datorita suportului dat de populatiile europene ca un intreg,dar asta riduca totusi intrebarea daca spatial public European poate fi spatial participarii politice si al reprezentarii,cat si un spatiu al cetateniei(care ramane nationala in acest moment dat).Este insasi aceasta absenta a "cetateniei",nascuta dintr-o cultura politica comuna,care da continut si pertinenta acestui concept "deficit-democratic" in constructia europeana.
Pe de alta parte un spatiu public European de alta natura este vizibil;se numeste transnational.Logica asupra nationalitatii produce o societate civila europeana in care retelele transnationale intra intr-o competitie si in cele din urma tranforma spatiul European intr-un "spatiu al comunicarii",ca sa folosim fraza lui Habernas.Retelele de informatie si de schimb,retelele institutiilor si retelele de solidaritate si interese- fie prezentate ca economice,politice,culturale,fie ca identitati orientate - constituie totusi materilalul pentru spatial politic European.
De fapt,un numar important de retele-unele formale,unele informale,unele bazate pe identitate,altele pe interese,altele bazate pe amandoua-cele ca retelele corporatiilor profesionale,traverseaza barierele nationale si formeaza o panza de paianjen care acopera spatiul European .O data cu proiectele constructiei unei europe politice aceast spatiu devine unul unde organizatiile transnationale ca asociatiile de orice fel (culturale,politice,etnice,religioase) combina activitatea lor de-al lungul granitelor nationale si emit o cerere pentru reprezentarea la un nivel European inainte de Comisia Europeana de la Bruxelles,sau a Parlamentului European de la Strasbourg.
"Imigrantii" cu statutul de rezidenti permanenti sau cetateni legali ai unui stat membru hranesc solidaritatea retelelor de-a lungul granitelor nationale pe baza uneia sau a mai multor identitati facand legatura intre tara-mama si statul de rezidenta si cu un spatiu European extins.In ciuda faptului ca politica imigratiei si integrarii vine odata cu puterea in stat,acest timp de organizatii transnationale au ca scop sa ceara recunoasterea unei identitati colective de catre institutiile supranationale europene.Evolutia subliniaza multiplele interactiuni dintre societatile nationale(incluzand tarile- mama)si spatiul larg European,intre institutiile nationale si supranationale si intre statele membre ale UE creaind o implicare sociala culturala economica si politica comuna.
Incurajati de institutiile supranationale,actorii implicati in punerea bazelor unei astfel de retele incearca sa actioneze direct prin comisia de la Bruxelles,in consecinta dincolo de statele-natiune.Astfel apare un nou mod de participare politica prilejuita de un spatiu deschis la cererile atat intereselor si identitatilor cetatenilor cat si rezidentilor .Asta le permite lor sa-si afirme autonomia in relatia cu sistemele statale definite teritorial.Urmarind acelasi tipar activitatea transnationala intareste cererea populatiei rezultata din imigratie acum rezidenta in tarile europene pentru egalitatea drepturilor si egalitatea tratamentului la nivel European cat si pentru lupta impotriva rasismului;devine o modalitate de a circumscrie efectele omogenizarii statului-natiune.O retea rezulta pe baza construirii pe interesul comun care este definit la nivel European si formulat in termeni de egalitate a drepturilor facute sa "elibereze" imigrantii de politica tarilor gazda(cat si tarii mama)si sa exprime cererile dincolo de amblele natiuni-stat.Cat pentru liderii lor,ei dezvolta un discurs pe egalitate si pe universalitatea drepturilor omului ,vazand efortul transnational ca un mediu de a lupta impotriva rasismului si xenofobiei globale.
Care sunt implicatiile transnationalitatii in cadrul identitatii europene si cetateniei?
Transnationalitatea, datorita interactiunilor crescande printre actori din traditii diferite- nationale, regionale sau etnice- ar putea chiar sa devina un mijloc de socializare si instruire intr-o noua cultura politica pe care cineva ar putea-o cu adevarat numi europeana, pasul anterior fiind o socializare politica la nivel national. De fapt, « aculturatia politica » a lor la un nivel national a devenit un passage oblige pentru un angajament politic la nivel european. Astfel de participare poate fi considerata drept al doilea stadiu al unei socializari politice pentru actorii europeni si spatiul european, un spatiu politic unde ei exercita cetatenia dincolo de teritoriile politice ale statului. In aceasta perspectiva, conducatorii asociatiilor de imigrare de exemplu, cetateni legali ai unui Stat Membru sau nu, actioneaza impreuna in acest spatiu nou, facandu-l un spatiu obisnuit al interactiunii politice si al folosirii puterii.
Retelele transnationale confera actorilor care participa in elaborarea lor un « drept » de a participa in formarea Europei si initiaza activisti intr-o « cetatenie europeana ». In aceasta perspectiva, cetatenia deriva in principal din participarea politica la viata publica. Este exprimata prin angajamentul indivizilor in politici si participarea lor directa sau indirecta la binele public. Asemenea identificare politica duce la confuzie in definirea unui status legal cu privire la dualitatea cetatenie/nationalitate. Pentru imigrantii cu cunostinte non-europene, cetatenia europeana scoate in relief complexitatea realitatii si aduce un paradox in analiza. Stimuland implicarea lor in « binele public » pe care il reprezinta UE pentru ei, institutiile supranationale extrag imigrantii din « legaturile lor primordiale » tinandu-i la distanta de orice actiune politica direct spre casa lor si tarile gazda si ii aduc intr-o identificare comuna definita de un interes comun care este european. Dar destul de paradoxal, cetatenia europeana ca un concept global de apartenenta decat statele-natiuni introduce supunerea imigrantilor fata de tara lor natala in procesul negocierii in acelasi fel in care isi exprima supunerea fata de statul lor de rezidenta si fata de comunitatea transnationala in care ei sunt implicati. Cetatenia este conceputa apoi dupa cum sugereaza Habermas : « pe modelul apartenentei la o organizatie care garanteaza o pozitie legala si localizeaza individul in afara statului ».
Transnationalitatea astfel introduce o practica a « co-cetateniei europene », conform lui Etienne Tassin. Dar un spatiu public transnational, contrar cu statul-natiune, nu trebuie exprime o identitate presupusa si o vointa comuna ». Ca efect, stabilirea acestor retele este in mare parte produs al institutiilor europene si nu rezultatul unei vointe generale europene. Dar nimeni nu poate ignora angajamentul actorilor in consolidarea solidaritatii de-a lungul frontierelor. Acest angajament da marturie unei vointe ex post facto de a participa la formarea unei identitati europene care transcende identitatile nationale.
Angajamentul de asemenea lanseaza chestiuni de apartenenta, supunere, si in consecinta, cetatenie. Numeroase dezbateri despre cetatenie, nationalitate, si identitate europeana au acompaniat transformarea graduala a pietei comune intr-un spatiu politic, solicitand multiplicitatea referintelor identitatii in formarea unei Europe politice. Jean-Marc Ferry propune un model « postnational » pentru a descrie depasirea « principiului nationalist » implicat in constructia unei Europe politice. Habermas, pentru opinia sa, dezvolta conceptul de « patriotism constitutional »pentru a sublinia separarea dintre sentimentul apartenentei implicat de cetatenia nationala si practica sa legala in sfere dincolo de statul-natiune. Pentru el, cetatenia este perceputa pe modelul afilierii la o organizatie care asigura o pozitie legala si care situeaza individualul in afara statului. Ferry merge mai departe decat o face versiunea clasica a patriotismului institutional atunci cand el propune ideea de politica drept cultura, dincolo de un consens bazat pe principiile fundamentale ale democratiei si domnia legii datorita unui standard, unui simt comun operativ politic- in contrast cu un consens, chiar autentic- despre diversele principii fundamentale ale valorilor universaliste. Cu alte cuvinte, referitor la populatiile non-europene aparute dupa imigrarea din 1960, Yasemin Soysal defineste ca « postnationala » adoptarea normelor internationale cu referire la persoana sau resedinta si nu la cetatenia legala.
Aceste conceptii postnationale ale apartenentei alimenteaza discursurile normative despre definirea necesara a unui nou model de cetatenie . Dar legislatia europeana nu se indreapta intotdeauna in directia acestor discursuri. Din punct de vedere legal, Tratatul Maastricht mentine legatura dintre cetatenia nationala (adica nationalitate) si « cetatenia in Uniune »(Art. 8). Cetateanul UE are dreptul sa circule si sa se stabileasca oriunde pe teritoriul statelor membre, si chiar dreptul sa voteze in alegerile municipale si europene intr-un stat membru, din care nu-si trage originile, doar ca rezident legal. De fapt, aceasta practica introduce o notiune de extrateritorialitate cetateniei si provoaca adaptabilitatea cetateniei nationale in cadrul legal european. De asemenea, registrii de apartenenta si angajare politica arata ca practicarea cetateniei da nastere la o multiplicitate de interese la fel ca si a numeroase feluri de apartenenta si supunere in cadrul european, desprins dintr-o entitate care este exclusiv nationala.
Constructia europeana, bazandu-se pe supranational, este de aceea opusa ideii de postnational. In timp ce ultimul ar implica recunoasterea diversitatii culturale si acceptarea pluralismului ca fundament al apartenentei europene, supranationalul se prezinta ca o proiectie a statului-natiune care este inca apasator asupra statelor. Mai mult, in timp ce slabeste statul-natiune, intareste rolul statelor in constructia unei Europe politice.
Acesta este unul din paradoxurile supranationalitatii si consecvent ale constructiei europene. In efect, institutiile europene sunt o provocare pentru statele-natiuni datorita autonomiei lor in relatie cu institutiile nationale si catre activitatea transnationala pe care o exercita. Dar in acelasi timp, reproducand modelul national in definitia legala a cetateniei, ele intaresc puterea statului. Pe de o parte, consolidarea solidaritatilor transnationale in general urmareste sa influenteze statele din exterior. Chiar daca retelele transnationale contribuie, in anumite privinte, la formarea "comunitatilor transnationale" fie de interes fie de identitate, ultimul apare ca structuri indispensabile pentru negocierea cu puterile publice pentru recunoasterea in contexte care raman nationale. Este mult mai flagrant mai ales in cazul populatiilor imigrante : structura retelelor asociative are scopul pe termen lung sa-si intareasca reprezentarea la nivel european, dar scopul sau practic este de a dobandi o egalitate a drepturilor si de a elimina orice discriminare la nivel national. Nu conteaza deloc ca militantii, chiar si cei mai activi la nivel european, reprezinta statele ca singurii « adversari » cu care trebuie sa aiba de-a face in ultima instanta. Predominanta statului este simtita in dificultatea pe care asociatiile o au in coordonarea activitatilor lor si cerintelor lor cand ultimul provine din propria lor initiativa. Prin urmare o europenizare a activitatii nu conduce in mod necesar la o europenizare a cerintelor- ele raman nationale.
Ce identitate pentru Europa?
Un spatiu public european pare perceptibil in afara statelor-natiuni, cum a fost demonstrat de catre structurarea retelelor si de angajamentul politic al actorilor, desi pentru interesele care sunt a priori particulare. Retelele sunt un semn al europenizarii unei actiuni politice, dar nu europenizarea indatoririlor. Cererile pentru recunoastere si egalitate raman atasate statului ca un cadru practic pentru mobilizare si negociere si un cadru legal la fel ca si unul institutional pentru recunoastere, si natiunea ca sursa de identitate si emotii pentru mobilizare.
Pentru insuficienta unui spatiu politic comun, este in special in intrepatrunderea dintre state si cu UE, acea putere politica si influenta reciproca sunt scoase din discutie, si in interiorul natiunilor, interesul general este exprimat.
Aceasta a condus ca statele sa fie considerate forta structurala a constructiei europene si natiunile ca spatiu politic unde, in ultima instanta, « vointa » si cetatenia sunt manifeste. In acest sens, dupa cum Paul Thibaud considera « Europa ramane un proiect politic indeterminat care n-a reusit sa se legitimizeze pe sine independent de state ». Conform lui, in cadrul UE « natiunile ar trebui sa aiba garantat exercitiul anumitor functii esentiale pentru identitatea lor, in particular solidaritatea sociala si teritoriala si apararea culturilor lor.
Aceasta apare atat in producerea normelor culturale, cat si in producerea normelor legale europene. Cultura europeana nu poate ignora diversitatea culturilor nationale, limbilor si identitatilor teritoriale si non-teritoriale ; si un spatiu european nu poate fi construit doar daca aceste identitati sunt pastrate ca elemente constitutive ale a.)publicului european, b.) comunicarii, c.) reprezentarii, si d.)exercitarii puterii politice. Identitatea europeana nu poate prin urmare sa fie suma acestor culturi variate dar un spatiu in care ele se afla in relatie, iar aceasta aduce forumului principiul identificarii multiple provenind din logica unei Europe politice.
Producerea unor norme legale europene, in ciuda luptei pentru universalitate, in special cu privire la respectarea drepturilor umane, arata ca statele raman, in expresia lui Joseph Weiler « limitele fundamentale » in crearea unei jurisprudente europene. Aceste limite se aplica la « principiul prin care anumite puteri sau autoritati desemnate explicit ar garanta asta, in cateva domenii, comunitatile umane ar fi libere sa faca propriile alegeri sociale fara interventii din afara. Chiard aca CEDO defineste un sambure tare universal transcendand diversitatea culturala, « drepturile omului raman rezultatul unui compromis intre fortele sociale care intra in joc intr-un regim politic dar si o balanta data intre interesele competitive ; ele sunt in consecinta definite in cadrul « limitelor fundamentale » si valorilor lor esentiale ».
Similar cu privire la dreptul la protectie a minoritatilor nationale in Europa, de exemplu, o ambiguitate exista in definitia minoritatii nationale si nesigurantele in stabilirea formelor legale pentru recunoasterea ei. In efect, este una desemnand minoritatile culturale, lingvistice, si teritoriale care sunt oficial recunoscute ca atare (precum catalanii si bascii in Spania) sau mai degraba cu referire la minoritatile imigrante care sunt in mode egal oficial recunoscute (ca si in Olanda) ? Definitia oferita de CEDO este foarte larga : « termenul 'minoritate' refera la un grup care este inferior numeric fata de restul populatiei si ai carui membri sunt animati de dorinta de a-si pastra cultura, traditiile, religia sau limbajul ». Dar este conceptul de minoritate dezvoltat in relatie cu realitatile sociale, culturale si politice ale tarilor din Europa Centrala si de Est- unde problema democratiei a aparut inca din 1989 in termenii de recunoastere a comunitatilor- care sta la originea aplicarii drepturilor minoritatilor de catre institutiile europene altor tari ale Europei de Vest. In Franta, termenul « minoritate » este respins, fie cu privire la identitatile regionale sau religioase sau cu privire la entitatile colective exprimate prin populatii imigrante. De exemplu, Consiliul Europei in noiembrie 1994 a elaborat i conventie care sa garanteze libertatile individuale ale minoritatilor fara a leza unitatea si coeziunea statului. Dar Franta nu a semnat-o deoarece Ministrul Afacerilor Europene a considerat ca textul « nu era compatibil cu Constitutia Frantei ». Astfel, diferite declaratii, carte, si conventii au oscilat intre protectia drepturilor individuale si dreptul colectiv, protectia identitatii, in particular a individului, si de acolo la promovarea drepturilor colective, si luand sfarsit luand in calcul contexte nationale si situatii specifice.
Prin politicile azilului sau imigrarii si integrarii forta statului este cel mai puternic simtita, ducand la tensiune intre supranationalitate si interguvernamental, tensiune intre o tendinta de a unifica spatiul european si suveranitatea de stat. Orice norma supranationala legala privind drepturile imigrantilor este intemeiata in jurisprudenta nationala, si faptul ca Statele Membre au refuzat intotdeauna sa isi transfere puterea la Brussels, preferand sa se indrepte in directia cooperarii interguvernamentale asa cum a fost ea institutionalizata de la Maastricht. In semnatura de la intelegerea Schengen despre intrarea si circulatia libera a strainilor in cadrul UE nu semnifica decat stabilirea unei retele administrative in afara Brussels, lipsindu-i puterea centrala a unei federatii pentru supraveghere democratica atenta. Cat despre stabilirea unui spatiu pentru siguranta europeana , statele prefera, spune el, « sa ramana in cadrul unei carcase multibilaterale care nu implica, in mintea lor, abandonarea definitiva a suveranitatii ».
O linie de gandire despre Europa unita duce direct la depasirea « modelelor de state », intelese ca particulare, si la modurile de legare a diferitelor spatii juridice, culturale si politice care o includ. Aceasta presupune o productie a normelor culturale si juridice in care interesele statelor ar fi exprimate, principiile si suveranitatea lor protejate, si identitatea lor reprezentata- pe scurt, un model de societate pluralista cu o Constitutie intemeiata pe principii restructurate de catre recunoasterea diferitelor culturi cu scopul de a forma o cultura politica europeana comuna. Aceasta ar necesita moduri de combinare a pluralitatii culturilor nationale cu unitatea politica necesara pentru a defini o identitate europeana.Noi forme de democratie ar trebui imaginate. Chantal Mouffe a propus o « democratie pluralista » care ar lua in calcul aceasta viziune multiculturala a realitatilor politice, incercand sa gaseasca o noua forma a articularii intre universal si particular.
Dinamica formarii o cultura politica impartasita de catre UE poate opera doar prin confruntare intre diversele traditii nationale. Deja in termeni nationali, relatiile augmentate intre populatiile imigrante care cresc structurate in comunitati purtand identitati specifice, ofera marturia unei « aculturatii politice » (in expresia lui Habermas) in formele lor de participare si aderenta la cultura civica inconjuratoare ; astfel conducand statele la negocieri asupra identitatii care prezinta o provocare pentru traditiile politice de toate partile in speranta dobandirii unui nou compromis istoric.
Intre timp, in contextul european, exista o nevoie pentru o aculturatie politica reciproca printre state astfel incat sa creeze o cultura politica comuna , toate deoarece spatiul european este spatiul in cadrul caruia toate identitatile sunt in ultima instanta negociate. Fie nationale, regionale, lingvistice, religioase, majoritare, sau minoritare, identitatile sunt redefinite de catre jocul complex al interactiunii si identificarii inauntrul spatiului european. Este exact intregul set al acestor relatii printre UE, Statele Membre, si imigranti (« straini » de identitatea europeana)care conduce la o redefinire a conceptelor de universalitate, particularitate, nationalitate, si cetatenie, concepte care stau la originea formarii unei identitati europene.
Lipsa unei identitati civice europene risca sa conduca la o definire a europeanului « noi » intemeiat pe o ordine sociala ca un bun comun, dar ca un spatiu al prosperitatii si sigurantei intemeiat mai mult pe excludere ( bazata pe criterii etnice si religioase) decat pe includere. Dezbateri anterioare Dezvoltarii si procesul nu schimba continutul dezbaterii despre imigratie care a condus la reputatia de « fortareata », subordonand aceasta imagine a spatiului unificat. Aceasta este cu atat mai mult in referinta cu o « ciocnire a civilizatiilor » in cadrul careia Islamul este considerat a fi o amenintare externa si devine o modalitate de a exclude populatiile musulmane stabilite in Europa, redefinind atat o granita interna cat si una externa care sunt presupuse « de netrecut din motive culturale ». Aceasta poate fi tradusa in respingerea populatiilor imigrante care sunt constituite in diaspore simtind mai multa solidaritate cu externul, in special tarile de origine cum ar fi Africa de Nord sau Turcia. Un astfel de mecanism in definirea identitatii europene este o provocare pentru ambele notiuni de universalitate si multiculturalism in viziunile politice europene.
Incontestabil, constructia europeana se sprijina pe combinatia individualului si multiplului. Experienta juridica, special in domeniul drepturilor omului face vizibila in Europa atat ideea de uniformitate, precum si cea de diversitate : Conceptul de drepturi ale omului ca un « drept fundamental » este un concept universal inca si o sursa de diferentiere printre state. In practica, institutiile europene sunt singurul spatiu politic in cadrul caruia aceasta ecuatie luand nastere dintr-un pluralism de facto apare atat de evident.
Poate « multiculturalismul » oferi compromisul cautat ; un multiculturalism care ar « reconcilia universalitatea cadrului sau legal cu singularitatea identitatilor culturale astfel incat sa constituie o cultura politica comuna ? » Ar putea multiculturalismul ca intemeiere a unitatii politice si care ia in calcul diversitatea culturala, politica, si legala care caracterizeaza Europa sa depaseasca tensiunile si antagonismele printre Statele Membre si dintre Statele Membre si Brussels ( ca gandind despre o Europa Confederationista s-a sugerat) si sa rezulte intr-o unitate politica ce respecta multiplicitatea constitutionala ca si diversitatea de identitati in de-a lungul Europei ? Contrar cu un federalism care se sprijina pe unitate teritoriala si politica si pe vointa oamenilor nativi de a dobandi o Constitutie comuna, multiculturalismul ia ruta opusa, incepand de la multiplu si ajungand la unitate politica, in timp ce cauta sa stabileasca un nou echilibru printre cultura, politica, si teritoriu, starnind eventual o identificare de catre actori in cadrul acestei noi entitati politice.
Europa ca un spatiu al cetateniei, angajarii si participarii, si apartinandu-i ceea ce este atat regional cat si national, chiar etnic si religios, va adauga un nou element la alegerea identitatii individului : gandirii unuia ca european. Multiculturalismul ca baza pentru negocierea multiplelor identitati ar putea rezolva problemele de supunere permitand oamenilor sa priveasca UE nu ca pe un construct ca si statul-natiune ci drept coexistenta printre identitatile care o compun. In aceasta ipoteza, multiculturalismul ar putea fi sursa unei identitati europene. Desigur, ca orice model politic, multiculturalismul se confrunta cu propriile sale limite si chiar cu propriile sale paradoxuri. In efect, multiculturalismul risca, asemeni nationalismului, sa conduca la o fracturare a societatii europene in multiple identitati care o caracterizeaza, divizand UE (ca si natiunile ce o cuprind) in unitati politice si prin urmare intr-un fel de tribalism. Sau intarirea rolului statelor in constructia europeana ar putea duce la un nationalism care lasa putin loc pentru alte identitati in societatile nationaliste. Proiectele europene nu pot ignora faptul ca statele sunt prinse si trase intre « pasiune nationalista si speranta unitariana ». Astfel o abordare multiculturalista a Europei ar putea intr-o buna zi transforma UE intr-un spatiu politic in cadrul caruia paradoxurile democratiei sunt negociate.
