Expansiunea circummediteraneana a Romei a avut drept principala consecinta criza profunda a regimului politic aristocratic pe care republica il reprezenta.
Roma integrase politic si militar, intr-o perioada relativ scurta de timp, teritorii imense, teritorii care aveau o structura culturala, etnica si traditii politice extrem de variate. Inventivitatea institutionala si, mai ales, adaptabilitatea clasei politice romane au permis, in aceste conditii speciale, supravietuirea statului roman intre noile sale limite, impunand insa reasezarea formulelor de exercitare a puterii, altfel spus, instaurarea monarhiei.
Statul roman cunoscuse inca din secolul al II-lea i.Hr. semnele evidente ale unei acute crize sociale, rezultat al unei tot mai accentuate polarizari a societatii.
Pe de alta parte, razboaiele erau eficiente, aducand prazi extrem de bogate (in primul rand comandantilor), integrand noi teritorii cu statutul de ager publicus, teritorii parcelate si acordate spre utilizare (cu drept de posesie doar) membrilor elitei senatoriale si unor cavaleri romani, aducand pe piata romana un mare numar de sclavi, concentrati si ei in proprietatea unui numar limitat de familii.
Semnele acute ale unei accentuate crize agrare sunt vizibile in Italia, criza ce afecteaza in egala masura pe cetateni si pe aliatii lor italici, criza care determina prabusirea proprietatii mici si a celei mijlocii, nelucrata de atata vreme datorita campaniilor indepartate pe care proprietarii lor le purtasera in beneficiul republicii romane. Aceste parcele nelucrate sunt o prada sigura pentru domeniile vecine, mai bogate si mai atent (si consecvent) lucrate.
Criza sociala, asa cum mentionam deja, este accentuata de patrunderea masiva pe piata romana a fortei de munca servile, rezultat al razboaielor mediteraneene ale Romei. Aceasta este o realitate noua pentru lumea mediteraneeana; pana atunci sclavii existasera fara ca ei sa fi reprezentat numeric si ca importanta sociala o realitate determinanta.
Acestei polarizari spectaculoase a averii in lumea romana, polarizare care are ca efect imediat concentrarea unei imense mase de pauperi in orasul Roma, grup ce va juca un rol determniant in desfasurarea crizei veacului I, i se adauga imensele dificultati institutionale ale statului roman. De fapt, criza sociala si cea institutionala sunt direct legate. Atunci cand Tiberius Sempronius Gracchus incearca reformarea unor echilibre sociale la Roma (133 i.Hr.), sursele antice nu sunt foarte clare asupra motivatiilor acestei tentative, de natura pur sociala sau de natura militara.
In ceea ce priveste incercarea de reforma a fratelui sau mai mic, Caius Sempronius Gracchus (123 i.Hr.), actiunea pare a avea un caracter mai degraba social.
De fapt, la Roma dreptul de a fi recrutat nu il aveau decat cetatenii contribuabili si nu cei lipsiti de proprietati (pamant). Prin improprietarire, reformatorul determina si o crestere a numarului contribuabililor si, implicit, a masei de recrutare, dincolo de detensionarea societatii.
Daca problema sociala nu va fi, de fapt rezolvata, C. Marius va reusi o reorganizare eficienta a armatei romane (107 i.Hr.), transformand-o, de fapt, intr-o armata de mercenari si punand-o la dispozitia directa a comandantilor sai. Astfel, Marius a creat premisa "tehnica" a razboaielor civile.
Dificultatile institutionale ale statului roman sunt insa cu mult mai mari, atata vreme cat institutiile republicane fusesera, de fapt, programate pentru administrarea unei cetati si nicidecum a unui imperiu.
Pericolele externe nu sunt nici ele mai putine - de la cimbri si teutoni (la sfarsitul veacului la II-lea i.Hr.) la regele numid Iugurtha sau la Mithridates al VI-lea al Pontului (in veacul I i.Hr.).
Dificultatile sociale nu erau mai putine in orasele italice aliate Romei si, pe langa acestea, elita oraselor aliate se simtea nedreptatita de neacordarea drepturilor cetatenesti, in conditiile in care aliatii participasera eficient la integrarea Mediteranei in statul roman. Rezultatul a fost "razboiul aliatilor" (9l-89 i.Hr.) cu toate implicatiile sale militare si sociale.
Pe de alta parte, noile concentrari de sclavi vor avea si efecte "agresive" pentru statul roman - cele doua razboaie servile din Sicilia si razboiul lui Spartacus, in Italia.
Existau insa si alte semne ale crizei institutionale, cum ar fi pericolul tot mai important pe care piratii il reprezentau pentru Mediterana sau secesiunea hispana a lui Sertorius. Dincolo de aceasta insa, secolul I i.Hr. cunoaste o tot mai accentuata personalizare a puterii, personalizare de cele mai multe ori constituita pe autoritatea militara. Generalii romani victoriosi isi utilizeaza in mod consecvent popularitatea pentru consolidarea autoritatii in stat. Ei devin adevarati "dinasti militari". Puterea este astfel controlata de un grup extrem de putin numeros de cetateni romani, elita care de multe ori functioneaza plecand si de la criterii si aliante matrimoniale.
In interiorul acestei elite are loc disputa pentru deturnarea puterii in interes personal sau in interesul unui grup foarte limitat.
Contextul este cel al unei tot mai acute disfunctionalitati a formularisticii traditionale a puterii in republica romana. Astfel, consulatele repetate ale lui C. Marius, proclamarea dictaturii pe viata a lui L. Cornelius Sulla, aberanta ascensiune politica a lui Cnaeius Pompeius, cel care sare peste trepte ierarhice pana atunci absolut obligatorii sau ajunge consul sine collega in anul 52 i.Hr., ca si institutionalizarea celui de-al doilea triumvirat, constituie toate semnele unei certe blocari a sistemului constitutional al republicii romane.
In acest context, utilizand armate romane impotriva altor armate romane, marsaluind in fruntea legiunilor romane asupra Romei, cei mai abili dintre competitori vor reusi chiar si o concentrare eficienta a mai multor magistraturi deturnandu-le astfel sensul.
C. Iulius Caesar si apoi fiul sau adoptiv, C. Iulius Caesar Octavianus, vor reusi sa rastoarne republica in monarhie, pastrand insa aparentele republicane ale statului roman.
Disimularea autoritatii a reprezentat una dintre preocuparile permanente pentru detinatorii nelegitimi ai puterii. Incercarea de legitimare prin ascunderea celui care detinea cu adevarat puterea in spatele unor institutii mai mult sau mai putin traditionale, mai mult sau mai putin eficiente, reprezinta o tehnica pe care toate epocile istorice au cunoscut-o. Folosirea ansamblului de institutii, comportamente si atitudini politice, tehnici si mituri, pe care statul il reprezinta, cu scopul ultim al disimularii puterii unuia singur in putere colectiva, a atins probabil culmea perfectiunii in cazul unui arhitect politic de geniu, cel care s-a numit la nastere Caius Octavius, prin adoptarea sa de catre Caesar devenind Caius Iulius Caesar Octavianus, pentu ca, in cele din urma, sa se numeasca Imperator Caesar Augustus Divi Filius.
De fapt, Octavianus a ajuns sa controleze integul Imperiu Roman, respectiv bazinul Marii Mediterane, o parte a Asiei si o buna parte a Europei, si aceasta imediat dupa infrangerea ultimului sau competitor, Marcus Antonius si a aliatei acestuia, regina Cleopatra, cu ocazia faimoasei batalii navale de la Actium, in anul 31 i.Hr.
Dar eliminarea advesarului "oriental" al lui Octavianus nu insemna numai disparitia ultimului regat elenistic (Egiptul lagid), pe aceasta cale integrat statului roman, si nici disparitia ultimei armate romane adversara puterii "legitime" pe care Senatul formal o sanctiona (deci, sfarsitul razboaielor civile), insemna aparent si victoria principiilor si ideologiilor traditionale de consistenta republicana asupra incercarilor monarhice, de origine orientala, pe care Marcus Antonius le reprezentase in viziunea opiniei publice romane.
Cu mai bine de un deceniu in urma, o alta tentativa monarhica, cea a lui Caius Iulius Caesar, esuase si ea "cu ajutorul" complotistilor condusi de catre Brutus si Cassius.
Nu numai clasa politica romana, direct interesata, dar chiar intreaga societate, educata secole de-a randul in spiritul ostilitatii fata de regalitate, considera orice pretentie monarhica drept o amenintare directa pentru stabilitatea si prosperitatea statului. Propaganda cercurilor favorabile lui Octavian ii construise lui Marcus Antonius o imagine publica detestabila, utilizand informatii de genul presupuselor mosteniri pe care acesta le lasase fiilor sai si ai reginei Cleopatra - provincii ce apartineau "Senatului si poporului roman". Alunecarea monarhica a generalului il transformase, la Roma, dintr-un personaj extrem de popular, intr-unul detestat.
Dupa infrangerea lui Marcus Antonius, Octavian avea o problema - aceea a tipului de autoritate pe care sa o instaureze fara a provoca reactia negativa a opiniei publice. Solutia pe care triumvirul a gasit-o a fost una extrem de ingenioasa. Autoritatea lui Octavian s-a construit prin cumularea mai multor magistraturi, unele ordinare si altele extraordinare, magistraturi detinute, de cele mai multe ori, alternativ. La aceasta s-a adaugat construirea unor forme de autoritate noi, care aveau insa o aparenta cat se poate de republicana.
De fapt, puterea lui Augustus se intemeiaza pe trei agumente.
In primul rand, este vorba despre o comanda militara exceptionala, comanda care ii dadea autoritate asupra tuturor trupelor si care ii facea pe cei care exercitau in fapt comanda, sa o exercite formal, in numele lui Augustus.
In al doilea rand, este vorba despre puterea tribuniciana (fara a fi propriu-zis tribun al plebei), ceea ce ii dadea sacralitate si ii dadea si dreptul de a se opune oricarei decizii ce afecta interesele macar ale unui plebeu. Oare ce hotarare fundamentala pentru statul roman nu avea sa afecteze macar interesele unui singur plebeu?
In al treilea rand, calitatea de pontifex maximus, Augustus avand intelepciunea de a astepta moartea lui Lepidus (anul 12 i.Hr.) pentru a dobandi cea mai importanta calitate sacerdotala la Roma.
La acestea trebuie adaugata perceperea personajului drept "cel mai important dintre cetateni" (princeps), calitatea sa de "parinte al patriei" (pater patriae) si, mai ales, noul sau nume, Augustus, avand o certa calitate sacra (alternativa fusese Romulus; se renuntase insa la ea pentru ca, totusi, Romulus, fondatorul, fusese rege). Octavian, pe de alta parte, a initiat si o noua ginta, ginta Caesarilor, familia imparatilor la Roma.
In anul 27 i.Hr., Augustus a reusit sa constituie un tip de putere fundamental monarhica, pastrand toate aparentele supravietuirii institutiilor republicane. Chiar el pare sa o spuna: "Incepand din acel moment, i-am depasit pe toti in auctoritas, dar nu am nimic in plus in potestas fata de colegii mei de magistratura" (Res Gestae Divi Augusti, 34). De fapt, este vorba despre o monarhie drapata in haine republicane. Eficienta demersului augustan este atat de mare, incat, nu numai ca a reusit sa ii pacaleasca pe unii dintre contemporani, dar, cu mult mai mult, in unele cazuri, a reusit chiar sa pacaleasca posteritatea.
Astfel, Theodor Mommsen, poate cel mai mare cunoscator al Antichitatii romane pe care lumea moderna l-a cunoscut, cu siguranta singurul istoric care a primit premiul Nobel (pentru literatura, este drept, dar decernat pentru scrierile sale istorice), vorbea despre instalarea unei diarhii in anul 27 i.Hr. Mommsen credea, deci, ca Augustus, din 27 i.Hr. inainte, a impartit puterea cu Senatul. Si el a fost, asadar, una dintre victimele extrem de abilei tehnici care a facut din Principat o monarhie deghizata in republica.
Functionarea "ideala" a sistemului augustan a fost insa una de scurta durata. Lipsa de precizie a sistemului succesiunii imperiale, ereditatea si electia (prin adoptare) deci, au facut ca tensiunile pe care clasa politica romana le cunostea, sa devina si mai numeroase. Dar mai important decat atat este faptul ca unii dintre succesorii lui Augustus, relativ curand dupa disparitia acestuia, au incercat sa inlocuiasca puterea disimulata a principelui cu autoritatea deplina, universal recunoscuta, a unei puteri monarhice de tip oriental. Caligula si mai ales Nero sunt campionii acestei incercari.
Reactia cercurilor senatoriale a fost una cat se poate de hotarata, si aceasta nu numai prin actiunea propriu-zisa (in primul rand asasinatul), dar si prin incercarea (in buna masura reusita) de a-i discredita pe promotorii imperiali ai unor asemenea idei.
Imaginea pe care istoriografia romana, de evidenta obedienta senatoriala, o creaza acestor personaje, este una cat se poate de sumbra. Chiar si Tacitus, cel care isi propune sa scrie "fara ura si partinire", ajunge sa fie plin de ura si extrem de partinitor. Suetonius chiar, aparent echilibrat, ajunge si el la o imagine malefica a acestor personaje, imagine extrem de indepartata de realitatea faptelor. Asfel, C. Suetonius Tranquillus in Vietile celor doisprezece Cezari arata:
"Nero XXXI: Cu nimic n-a cheltuit mai mult, decat cu construirea de cladiri. Isi intinsese palatul de la Palatin pana la Esquilin: prima a fost casa de trecere, pe care, fiind distrusa de incendiu, a refacut-o si o numi Casa de aur.
Ca sa cunoastem intinderea si bogatia palatului, e destul sa spunem ca avea un vestibul in care se ridica propria sa statuie, sub forma unui colos inalt de o suta douazeci de picioare. Vestibulul era asa de larg, ca avea trei portice cu trei randuri de coloane si era lung de o mie de pasi. De asemenea avea un lac ca o mare, inconjurat de case, care da aspectul unui oras. In jurul acestora se intindeau campii cu ogoare, cu vii, cu pasuni si paduri, cu o mare multime de animale domestice si salbatice de tot felul.
In celelale parti ale palatului, totul era acoperit cu aur si incrustat cu pietre scumpe si cu perle. Salile de mancare erau capitonate cu placi mobile de fildes, ca prin deschizaturi sa fie imprastiate deasupra mesenilor flori si parfumuri.
Sala principala de mese era in forma rotunda si se invartea necontenit ziua si noaptea, ca sa imite miscarea universului.
Baile erau alimentate din apele marii si ale riului Albula.
Dupa ce a terminat o astfel de casa, cand i s-a facut inaugurarea, s-a marginit sa spuna ca, in sfarsit, de acum inainte incepe sa locuiasca si el ca un om.
XXXII. Apoi stabili ca testamentele celor vinovati de ingratitudine fata de imparat sa fie achitate fiscului, iar pentru cei care le scrisesera sau dictasera sa fie gasit un delator. Toate faptele si vorbele cuiva puteau fi acuzate de crima fata de imparat, numai sa se fi gasit un delator pentru ele.
XXXIII. A inceput patricidele si crimele cu moartea lui Claudius, de al carui sfarsit, daca nu este el autorul principal, in tot cazul n-a fost strain, ceea ce de altfel nici nu ascundea, caci avea obiceiul sa laude, numind cu expresie greaca "hrana a zeilor", ciupercile cu care otraveste pe Claudius.
XXXIV. Mama sa, care observa si incerca sa-i corecteze faptele si vorbele, ii devenise o grea povara, incat de multe ori cauta s-o faca odioasa publicului, spunand ca se retrage din domnie si ca va pleca la Rhodos.
In curand o lipsi de orice onoare si autoritate, ii retrase garda de soldati germani si o goni chiar din palat, interzicandu-i sa mai locuiasca in el.
[.] Cand Lucius Agerinus, libertul Agrippinei, veni sa-i spuna cu bucurie ca ea este sanatoasa si nevatamata, el, aruncand pe furis langa acesta un pumnal, porunci sa fie luat si pus in lanturi ca asasin trimis de mama sa, iar aceasta sa fie ucisa, raspandind apoi zvonul ca ea s-a sinucis, fiindca i-a fost descoperita crima.
[.] Totusi, cu toate lingusirile soldatilor, senatului si poporului, constiinta crimei a fost mereu treaza. El n-a putut nici atunci, nici mai tarziu, sa-si inabuse remuscarile. Adesea marturisea ca este urmarit de chipul mamei sale, de biciul si tortele arzatoare ale Furiilor.
XXXV. In afara de Octavia, a mai avut doua sotii: pe Poppeea Sabina, fiica unui questor si casatorita mai inainte cu un cavaler roman, apoi pe Statilia Messalina, stranepoata lui Taurus, fost de doua ori consul si onorat cu triumful. Ca sa o poata lua, i-a ucis sotul, pe Atticus Vestinus, consul in activitate.
Dezgustat in curand de Octavia, raspundea prietenilor, care il dojeneau, ca trebuie sa fie multumita cu podoabele de sotie.
Dupa ce incerca de cateva ori si zadarnic s-o stranguleze, o goni, ca sterila. Dar cum poporul nu aproba acest divort si nu mai incetau invectivele impotriva lui, el o exila si, in cele din urma, o ucise, invinuind-o de adulter, acuzatie atat de nerusinata si de nedreapta, incat la proces, toti refuzand sa declare impotriva inocentei ei, sili pe pedagogul sau Anicetus sa spuna ca a abuzat el de Octavia printr-o viclenie.
Pe Poppeea, cu care s-a casatorit dupa douasprezece Ale de la divortul cu Octavia, a iubit-o foarte mult. Totusi, si pe ea a ucis-o cu o lovitura de picior, pentru ca, fiind gravida si bolnava, il certase ca se intorsese tarziu de la o cursa de care. De la ea a avut o fata, pe Claudia Augusta, pe care a pierdut-o de mica.
N-a fost nici un fel de legatura careia sa nu-i fi pus capat printr-o crima.
Ucise pe Antonia, fiica lui Claudius, acuzand-o de conspiratie impotriva lui, fiindca refuzase sa se casatoreasca cu el dupa moartea Poppeei. Trata la fel pe toti care erau ruda cu el, fie prin sange, fie prin alianta. Intre acestia a fost si tanarul Aulus Plautius, pe care l-a pangarit cu forta, inainte de a-l trimite la moarte, zicand: "De acum mama mea sa se duca sa sarute pe succesorul meu", facand aluzie la faptul ca Plautius era iubit de Agrippina si impins de ea sa puna mana pe imperiu. Pentru ca fiul sau vitreg Rufinus Crispinus, nascut de Poppeea, copil inca, se juca de-a generalul si de-a imparatul, porunci servitorilor sa-l inece in mare cand pescuia. Exila pe Tuscus, fiul doicii sale, pentru ca, fiind guvernatorul Egiptului, se spalase in baile construite anume pentru imparat, cand va sosi in Egipt.
Forta pe profesorul sau Seneca sa se sinucida, desi acesta adesea ceruse sa iasa din slujba si-i promisese averea sa. Nero ii jurase pe ce e mai sfant ca e banuit degeaba si ca el vrea mai degraba sa moara decat sa-i faca vreun rau".
Toate acestea nu fac decat sa confirme faptul ca societatea romana, in ansamblul ei, chiar si segmentele cele mai educate ale acesteia, acceptasera solutia politica (de fapt monarhica) pe care Augustus o propusese, ca pe o renovare a formei republicane. Atunci cand unii dintre Iulio-Claudieni au incercat sa isi declare puterea monarhica, persoana si imaginea lor au devenit inamici declarati ai statului, suportand, deci, consecintele unei asemenea incercari.
