La începutul proiectării conceptuale a oricărei baze de date, în special a bazelor de date relaţionale, normalizarea este inevitabilă. Ea se referă la alegerea schemelor de relaţie şi a modului de grupare a atributelor în relaţii pentru a reprezenta tipuri de entităţi sau legături între tipurile de entităţi. Atunci când încercăm să normalizăm un tabel, încercăm să limităm redundanţa datelor în acel tabel, să îmbunătăţim integritatea datelor.
Ideea centrală care stă la baza criteriilor de proiectare a unei baze de date relaţionale este aceea de dependenţă a datelor. Aceasta se referea la faptul că între atributele unei relaţii sau între atribute din relaţii diferite pot exista anumite legături logice (dependenţe), legături care influenţează proprietăţile schemelor de relaţie în raport cu operaţiile curente: adăugare, ştergere, actualizare. Cel mai intens studiate si cu implicaţii majore asupra criteriilor de proiectare a schemelor relaţionale sunt dependenţele funcţionale şi dependenţe multivalorice.
Formele normale reprezintă criterii de ghidare a proiectantului bazei de date în ceea ce priveşte alegerea schemelor de relaţie, şi se aplică în scopul evitării anomaliilor de ştergere, adăugare, actualizare dar şi de inconsistenţă a datelor atunci când aceste operaţii se realizează frecvent. Efectul direct al normalizării este reducerea redundanţei datelor, căci datorită acesteia efectul unei operaţii de adăugare, ştergere sau actualizare a unei valori dintr-o tuplă are tendinţa de a se propaga şi asupra altor tuple din cadrul relaţiei. Prin reducerea redundanţei se localizează efectul fiecărei astfel de operaţii la un număr cât mai restrâns de tuple, ceea ce înseamnă creşterea gradului de independenţă a tuplelor.
