Urbanismul modern are ca suport câteva modele, numite şi modele ale pre-urbanismului, care au pus ulterior bazele urbanismului ca ştiinţă. Câteva dintre aceste modele sunt demne de remarcat: modelul culturalist, modelul progresist, critica fără model a lui Engels şi Marx, anti-urbanismul american, critica oraşului industrial.
1.2.1. Critica oraşului industrial
Cei care abordează acest stil văd oraşul industrial ca pe "un proces patologic şi crează, pentru a-l desemna, metaforele cancerului şi negului". Astfel ceea ce caracterizează oraşul este: habitatul muncitoresc insalubru, distanţele epuizante care despart locuinţa de locul de muncă, lipsa grădinilor publice din cartierele populare, urâţenia şi monotomia construcţiilor.
1.2.2.Critica fără model al lui Engels şi Marx
Oraşul, are pentru Engels şi Marx, privilegiul de a fi un loc al istoriei. Aici s-a născut în primă fază burghezia şi mai apoi proletariatul industrial.. Oraşul capitalist al secolului al XIX-lea este expresia unei ordini care a fost creatoare la vremea ei. Atitudinea lor în faţa problemei urbane se caracterizează esentialmente prin pragmatism. Certitudinile şi precizia unui model sunt refuzate în folosul unui viitor nedeterminat, ale cărui contururi nu vor apărea decât progresiv, pe măsură ce se va dezvolta acţiunea colectivă.
Demersul lui Marx şi Engels se vrea radical în voinţa sa de nedeterminare. Totuşi găsim la ei o imagine celebră care priveşte viitorul urban: aceea a oraşului-sat rezultând din "eliminarea diferenţei dintre sat şi oraş".
1.2.3. Modelul anti-urbanism american
Tradiţia anti-urbană începe cu lucrările lui Thomas A. Jefferson şi continuă cu cele a le lui Henry Adam, Henry James şi se termină cu Louis Sullivan. Toţi aceşti autori, îşi pun în mod naiv speranţele în restaurarea unui soi de stare rurală pe care o cred compatibilă cu dezvoltarea economică a societăţii industriale şi care permite asigurarea libertăţii, a adevăratei sociabilităţi.
Noţiunea de oraş dispărând, se pune un mare accent pe case individuale, înconjurate de cel puţin două ha de teren, în acest fel asigurându-se libera dezvoltare a individului.
1.2.4. Modelul progresist
Putem defini acest model pornind de la lucrări atât de diferite ca cele ale lui Owen, Fourier, Richardson, Cabet, Proudhon, care au în comun aceeaşi concepţie despre om şi raţiune, şi care determină propunerile privitoare la oraşul obsedat de modernitate. Acest model se axează pe o gândire optimistă orientată către viitor şi domintă de ideea de progres. Spaţiul acestui concept este larg, deschis, perforat de goluri şi de verdeaţă, aceasta oferind un cadru optim pentru timpul dedicat recreării.Aerul, lumina şi apa trebuie să fie egal împărţite la toţi.
Printre diversele edificii tip, locuinţa standard ocupă în viziunea progresistă un loc important şi privilegiat. Proudhom afirmă că: "primul lucru de care trebuie sa ne preocupăm este locuinţa"; "important este căsuţa făcută după planul meu pe care să o ocup singur, în mijlocul unei mici îngrădituri de o zecime de hectar unde să am apă, umbră, pajişte şi linişte..."
Urbanismul progresist s-a impus pretutindeni, indiferent de regimul politic şi de nivelul dezvoltării economice. Cu toate acestea este pus în discuţie, adresându-i-se câteva reproşuri. Tot mai mulţi oameni au o reacţie de respingere faţă de oraşul modern şi faţă de sistemul de valori pe care se bazează acesta, considerându-l inuman. Societatea noastră dezaprobă din ce în ce mai mult cutiile de locuit şi betonul invadator care agresează oraşul vechi şi denaturează spaţiile rurale. Urbanismului progresist nu i se poate reproşa utilizarea betonului ci faptul că a ridicat la rang de dogmă superioritatea estetică intrinsecă a acestui material. Acest concept a prezentat oraşul viitorului cu imobilele sale colective uriaşe, furnicar cu numeroase celule de locuit dotate cu tot confortul, ca pe un loc al fericirii absolute. Atunci când a venit momentul să se construiască repede şi mult arhitecţii şi urbaniştii, impregnaţi de ideologia progresistă au socotit că e normal şi chiar de dorit să realizeze mari ansambluri de locuit.
1.2.5. Modelul culturalist
Acest model se degajă din operele lui Ruskin şi ale lui William Morris şi cele ale lui Ebenezer Howard, părintele oraşului grădină. Critica pe care se fundamentează modelul culturalist este de la început nostalgică. Cheia de boltă ideologică nu mai este conceptul de progres ci acela de cultură. Prin particularităţile şi originalitatea sa, fiecare membru al comunităţii constituie un element de neînlocuit al acesteia.
Conform acestui model, oraşul este bine circumcis în interiorul unor limite precise. El trebuie să formeze un contrast fără ambiguităţi cu natura, căreia tinde să i se păstreze starea sălbatică. Dimensiunile oraşului sunt modeste, inspirate din oraşele medievale. În interiorul oraşului, nici urmă de geometrism. Se remarcă neregularitatea şi asimetria care sunt marca unei ordini organice, adică inspirate de puterea creatoare a vieţii. În ceea ce priveşte construcţiile nu se admit nici prototipuri, nici standarde. Fiecare clădire trebuie să fie diferită de celelalte, exprimându-şi prin asta specificitatea. Accentul este pus pe edificiile comunitare şi culturale.
Conform arhitectului german Stübben, singura soluţie constă în respectarea trecutului şi în construirea oraşului nou, alături de cel vechi. Ideea e de a examina ceea ce este esenţial în creaţia oraşelor vechi şi adaptabil circumstanţelor moderne.
Modelele pre-urbanismului, deşi aparent susţin idei diferite, totuşi au câteva puncte comune, cum ar fi: nevoia de spaţiu verde, urbanism planificat, asigurarea libertăţii, existenţa mai multor locuinţe individuale. Aceste aspecte sunt deosebit de importante în reformularea urbanismului.
Progresul tehnic şi civilizaţia industrială, creşterea demografică, condiţiile de locuit, îmbogăţirea generală a societăţii care s-a tradus în faptul că fiecare locuitor a beneficiat de un spaţiu minimal cu calităţi din ce în ce mai ridicate, de obiecte din ce în ce mai numeroase şi complexe şi de un număr din ce în ce mai mare de prestaţii de servicii, au fost problemele care au făcut posibilă naşterea urbanismului modern, care se pretinde o ştiinţă, dar care în realitate este hrănit în principal de utopii având un caracter totalitar mai mult sau mai puţin declarat.
