Actuala explozie urbană, ca şi creşterea populaţiei, nu constituie fenomene noi în istorie, dar cu siguranţă nu cunosc precedent prin dimensiunile lor de necomparat cu alte perioade. În deceniul şapte al secolului al XX-lea se aproxima că 50% din populaţia lumii devenise urbană, îm prezent ne confruntăm însă cu o expansiune fără precedent a urbanului şi cu iminenta dispariţie a ruralului.
Extinderea spaţială a oraşelor şi nevoia satisfacerii optime a cerinţelor de locuire, deservire şi recreere a generat idei şi practici noi în domeniul urbanismului dintre care rămâne în actualitate zona de locuit sau cartierul.
Zona rezidenţială sau de locuit reprezintă spaţiul destinat locuinţelor care ocupă cea mai mare întindere în cadrul unui oraş. El poate ocupa frecvent 40%-60% din suprafaţa localităţii, dar putând să ajungă şi la aproape 80% din teritoriu. Procentul maxim de ocupare a terenurilor se stabileşte în funcţie de destinaţia zonei în care urmează să fie amplasată construcţia. Astfel, conform anexei doi din Regulamentul General de Urbanism, procentul de ocupare a terenului în zona rezidenţială este după cum urmează:
- zona exclusiv rezidenţială cu locuinţe P, P+1, P+2 - 35%;
- zonă rezidenţială cu clădiri cu mai mult de trei niveluri - 20%;
- zonă predominant rezidenţială (locuinţe cu dotări aferente) - 40%.
Vasile Surd, în cartea "Amenajarea teritoriului şi infrastructurii tehnice", precizează câteva principii de bază în constituirea unităţiilor rezidenţiale de tip cartier. Câteva dintre aceste aspecte sunt:
cartierul e mărginit de artere de circulaţie internă şi rapidă, cu caracter orăşenesc;
în interiorul cartierului pătrund numai străzi şi/sau alei de interes local;
cartierul are un nucleu de spaţiu plantat, cu prelungiri până la arterele marginale, cuprinzând terenurile de sport şi de joacă, precum şi circulaţia pietonală;
în vecinătatea spaţiului plantat central se situează şcoala şi celelalte dotări pentru copii( creşe, grădiniţe) astfel încât aceştia să poată accede la dotări pe alei pietonale, fără să traverseze arterele magistrale;
dotările social culturale pentru populaţia cartierului se grupează într-un centru alăturat de cel al spaţiului plantat central;
magazinele se amplasează de preferinţă în perimetrul cartierului pe arterele de circulaţie, şi anume în proximitatea staţiilor de transport în comun.
Printre elementele importante în cadrul alcătuirii unei zone rezidenţiale este locuirea, ca funcţie urbană complexă, şi în cadrul ei forma de locuire colectivă. Aceasta cunoaşte trei niveluri de ierarhizare, organizare şi integrare spaţial-funcţională şi socială interdependente:
. Locuinţa unifamilială - este forma primară de organizare multicriterială a spaţiului ca adăpost al vieţii de familie şi a celei individuale, putând funcţiona în diverse sisteme de agregare;
. Locuiţa colectivă - componenta de bază a spaţiului rezidenţial urban, specifică epocii moderne şi contemporane, rezultat al relaţionării şi intercondiţionării unor unităţi de locuire primare şi a unor spaţii şi echipamente de folosinţă comună;
. Ansamblul rezidenţial - este o structură urbană de nivel superior care, pe lângă problematica primelor două niveluri enunţate, constituite ca subsisteme ale sale, incorporează şi "prelungirile locuinţei", punând astfel în acţiune o serie de factori ce definesc în sens mai larg fenomenul locuirii.
Structura zonei de locuit cuprinde suprafeţe de teren, luate în procente astfel: clădirile de locuit -58%; amenajările anexe (platforme gospodăreşti, parcaje, garaje, terenuri de joacă pentru copii, locuri de odihnă)- 13%; dotările social-culturale şi de deservire a zonei (creşe, grădiniţe, şcoli, biblioteci, magazine, unităţi de prestări de servicii, diuspensare, policlinici poştă, CEC, sucursale bancare)- 16%; circulaţie- 13%.
2. 2. Elementele unei zone rezidenţiale
Când facem o analiza a unei zone de locuit, trebuie să luăm în calcul o serie de elemente, de la înălţimea şi forma clădirilor pânâ la amenajarea spaţiilor verzi, infrastructură şi existenţa utilităţilor. Tocmai aceste elemente coroborate definesc o zonă rezidenţială.
Înainte de toate este necesară autorizarea executării construcţiilor, iar acest lucru este posibil numai dacă se respectă anumite cerinţe cum ar fi: distanţele minime obligatorii faţă de limitele laterale şi posterioare ale parcelei, conform Codului civil şi distanţele minime necesare intervenţiilor în caz de incendiu, stabilit pa baza avizului unităţii teritoriale de pompieri. Autorizarea executării construcţiilor este permisă numai dacă acestea se racordează la reţelele de echipare edilitară existente, dar face posibilă şi racordarea de noi consumatori ai reţelei existente de apă, instalaţii de canalizare, energie electrică şi gaz.
Construcţiile pentru care se solicită autorizaţiile de execuţie trebuie ca prin conformare, volumetrie şi aspect exterior să nu intre în contradicţie cu aspectul general al zonei şi să nu deprecieze valorile general acceptate ale urbanismului arhitecturii. Proiectarea zonelor noi, trebuie să ţină seama şi de satisfacerea cât mai largă a cerinţelor sociale, în condiţii de economicitate a soluţiilor şi de folosire raţională a teritoriului.
Astfel pentru ca zona de locuit să respecte reglementările urbanistice trebuie luate în considerare câteva aspecte:
2.2.1 Înclinarea terenului
Configuraţia reliefului, pantele, caracteristicile geotehnice ale terenului de fundaţie, rezistenţa terenului, precum şi nivelul apelor subterane, pot influenţa amplasarea, forma şi regimul de înălţime al clădirilor din zona de locuit.
Dacă panta terenului este de 1-2%, clădirile pot fi aşezate în orice direcţie (0,5-1% e panta minimă pentru scurgerea apelor din precipitaţii). La panta de 2-5% lungimea clădirilor situate paralel cu linia de cea mai mare pantă este limitată, din cauza diferenţelor mari de soclu. În acest caz, sunt recomandate drept soluţii economice tronsonarea şi decalarea pe verticală a clădirii şi realizarea unor platforme orizontale. În situaţia terenului cu pante de 5-8% singura soluţie economică o constituie amplasarea clădirii cu latura lungă perpendicular pe linia cu cea mai mare pantă. Terenul cu pantă peste 8% e destinat amplasării construcţiilor mici (P sau P+1), pentru care se construiesc fundaţii denivelate sau terase şi ziduri de sprijin.
2.2.2. Condiţii de climă
Orientarea optimă a clădirilor este determinată de influenţa pozitivă şi a căldurii solare. Amplasarea clădirilor se face astfel încât încăperile de locuit să fie expuse efectului radiaţiilor directe minimum două ore pe zi în solstiţiul de iarnă, ceea ce duce la creşterea calităţii vieţii.
În cazul latitudinii ţării noastre, sunt indicate următoarele orientări ale faţadelor:
. spre SUD - crează condiţii bune şi o durată mare de însorire la echinocţiuri nouă ore, iarna opt ore şi vara şase ore;
. spre SUD- EST - prezintă o însorire bună, uniformă în tot timpul anului;
. spre EST - VEST - asigură condiţii de însorire satisfăcătoare (trei ore iarna, 5 ore la echinocţiuri şi şapte ore vara);
. spre NORD/ NORD - EST/ NORD - VEST - nu asigură minimul necesar de însorire şi tocmai de aceea nu se recomandă pentru dormitoare.
Pentru a primi lumină directă suficientă, amplasarea clădirilor se face la o distanţă minimă între ele de 1- 3 H ( H este înălţimea clădirii celei mai mari). Această distanţă minimă oscilează în funcţie de caracteristicile reliefului, orientarea, poziţia reciprocă a clădirilor.
2.2.3. Dispunerea clădirilor
Aspectul unei zone rezidenţiale este dat şi de dispunerea clădirilor de locuit care poate fi de mai multe feluri:
- perimetrală - clădirile sunt plasate paralel cu strada sau în jurul unui nucleu constituit ca spaţiu verde sau dotări utilizate zilnic;
- liniară - clădirile sunt situate în fronturi paralele, perpendiculare sau oblice faţă de axa străzi ( oferă aceeaşi orientare pentru toate clădirile);
- în incinte - crează grupuri de clădiri în jurul unui spaţiu liber reprezentat fie de o curte de serviciu, fie de locuri de joacă pentru copii. În cadrul acestui tip de dispuneri este necesar să se acorde o atenţie deosebită modului de amplasare, deoarece poate afecta iluminarea şi ventilarea naturală a zonei şi clădirilor. Pentru o mai bună iluminare este recomandată orientarea spre sud şi pentru o ventilare bună este indicat să se evite alcătuirea incintelor complet închise şi prevederea de plantaţii în incintă;
- liberă - amplasarea clădirilor este independentă fată de stradă. Acest tip de dispunere corespunde unor teritorii cu relief variat.
2.2.4. Condiţii de combatere a zgomotului
Măsurilor de combatere a zgomotului trebuie acordată o atenţie aparte deoarece în mare măsură, de acestea depinde calitatea vieţii locuitorilor din zona de locuit. Circulaţia vehiculelor, ca şi cea a pietonilor, constituie surse de zgomot care, prin durata şi intensitatea lor afectează starea sănătăţii locuitorilor.
Prevenirea şi micşorarea zgomotului în zonele de locuit se realizaeză prin prevederile unor măsuri constructive sau de organizare a activităţii din aceste zone. Unele din aceste măsuri ar putea fi:
Clădirile de locuit se îndepărtează de arterele intens circulate, intrepunându-se spaţii plantate (poziţia şi înălţimea arborilor sunt determinate astfel ca unda zgomotului să treacă deasupra ferestrelor de la ultimul nivel al construcţiei);
Evitarea pe cât posibil a traversării complexelor de locuinţe de către arterele de circulaţie, în special vehicule grele şi de transport în comun;
Îndepărtarea parcajelor şi garajelor mari din interiorul complexului de locuinţe;
Evitarea străzilor tip coridor, flancate de clădiri înalte, ce determină reflectarea şi amplificarea zgomotelor;
Deschiderea incintelor se amplasează în partea opusă străzii, astfel încât partea interioară a incintelor e protejată de zgomote;
Mărirea suprafeţelor de spaţii plantate şi asigurarea unui grad cât mai înalt de compactitate al acestora, atât în exteriorul, cât şi în interiorul grupurilor de locuinţe;
Eliminarea, pe cât posibil, a cauzelor ce duc la mărirea intensităţii zgomotelor provocate de circulaţie (semnalizarea prin claxonare, utilizarea roţilor cu benzi metalice pentru vehicule, pavaje rugoase);
În cazul clădirilor dispuse perpendicular pe axul străzii, se aşează alternativ bariere plantate sau clădiri ecran- în faţa lor, paralele cu strada (la aceste clădiri dormitoarele vor fi amplasate pe faţa opusă a străzii);
Plantarea pe verticala faţadelor clădirilor, a unor plante agăţătoare care au proprietăţi de absorbţie acustică.
2.2.5. Reţeaua de circulaţie
În cadrul cartierelor, un rol esenţial în realizarea condiţiilor de confort şi siguranţă îl deţine modul de dispunere şi de organizare a circulaţiei. În majoritatea cazurilor se adoptă sistemul de circulaţie perimetrală, completat cu sistemul de alei care facilitează accesul la fiecare complex de locuinţe.
O atenţie deosebită trebuie acordată unei separări cât mai clare a circulaţiei pietonilor de cea a vehiculelor. Potrivit anexei 4 din Regulamentul General de Urbanism, accesul carosabil pemtru construcţii de locuinţe se va asigura astfel:
- accese carosabil pentru locatari;
- accese carosabil pentru colectarea deşeurilor menajere şi pentru accesul mijloacelor de stingere a incendiilor;
- alei (semi)carosabile în interiorul zonelor parcelate, cu o lungime de maximum 25 m vor avea o lăţime de minimum 3,5 m, iar pentru cele cu lungimi mai mari de 25 m vor fi prevăzute supralărgiri de depăşire şi suprafeţe pentru manevre de întoarcere;
- în cazul parcelării pe două rânduri, accesele la parcelele din spate se vor realiza prin alei de deservire locală (fundături);
- cele cu o lungime de 30 m - o singură bandă de 3,5 m lăţime;
- cele cu o lungime de maximum 100 m - minimum 2 benzi (total 7), cu trotuar cel puţin pe o latură şi supralărgiri pentru manevre de întoarcere la capăt.
2.2.6. Locurile de parcare
Având în vedere sporirea neîncetată a numărului de autoturisme, parcarea lor a devenit o problemă deosebită în zonele de locuit. Parcajele se pot amenaja astfel: parcaje la sol neacoperite; la sol acoperite; parcaje cu mai multe niveluri, la sol sau subteran; la subsolul sau parterul clădirilor.
Pentru construcţiile de locuinţe în funcţie de indicele de motorizare a localităţii, vor fi prevăzute locuri de parcare, după cum urmează:
. câte un loc de parcare la 1-5 locuinţe unifamiliale cu lot propriu;
. câte un loc de parcare la 1-3 apartamente pentru locuinţe semicolective cu acces propriu şi lot în comun;
. câte un loc de parcare la 2-10 apartamente în locuinţe colective cu acces şi lot în comun.
. din totalul locurilor de parcare pentru locuinţele individuale vor fi prevăzute garaje în procent de 60-100%.
